Articol de Radu Cosașu - Publicat vineri, 25 februarie 2022 09:12 / Actualizat vineri, 25 februarie 2022 10:01
Un fel de a-i spune „La mulți ani!” lui Lajos Sătmăreanu.
„Eu nu știu până unde vrea Sătmăreanu să meargă cu modestia și toleranța sa” - așa începeam acum 50 de ani articolul meu după ce marcase la Budapesta golul de 1-1 în meciul pentru barajul turneului final din '72. Mă întorc după 50 de ani la acel început din „Sportul” și-l montez în interviul de marți cu Adrian Florea și Liviu Manolache din Gazetă.
Un gol mic pentru zile mari
Constat cu plăcere că se potrivește și după 50 de ani și într-adevăr pot scrie în 2022 că „nu știu până unde va merge Sătmăreanu cu modestia și toleranța sa”. „Întrebat de Ion Mureșan cum i se pare golul lui de zile mari de la Budapesta, Sătmăreanu zice că «n-a fost un gol de zile mari, ci un gol mic de zile mici».
În „Informația”, tot el susține că ar fi vrut să dea un gol cu piciorul, nu cu capul, iar în revista „Fotbal” omul vine și mărturisește că după gol părea că nu e teafăr la minte... și repeta în neștire „eu am dat golul” (nu-și mai aduce aminte?, nu le-o povestește și interlocutorilor săi, timpul doare? I-o reamintesc, aici, după 50 de ani, cu bucurie).
Ultimii ani de angelism
Există bucurie și-n melancolie, când devenim melancomici. Mă recitesc fără jenă în entuziasmul acela pueril din '72). A fost un gol mic, cu care fotbalul românesc a făcut un pas uriaș - iată adevărul în termenii bine cunoscuți ai cosmonautului.
Pentru prima oară, echipa României nu pleacă învinsă de la Budapesta, pentru prima oară ne-am gândit ziua, nu noaptea, în vis, că s-ar putea să fim printre primele 4 echipe ale Europei, nu numai printre primele 16 în lume, ca după Mondial!
E formidabil, nu știu dacă vă dați seama unde s-a ajuns în ultimii ani de angelism - e ceva care rivalizează cu cele două calificări ale României în finala Cupei Davis" (și Lajos îl pune pe Angelo foarte sus, printre primii 3 mari antrenori ai țării).
Oameni pe care i-am vorbit de rău
Mai departe, în 1972: „Repet aceste evidențe nu pentru a-mi încălzi sufletul și a face pe emotivul cu liru-liru, ci pentru a-mi face cugetul mai tăios, mai dur, pentru a-l căli, căci pentru mine esențial este că această performanță a fost obținută de oameni pe care i-am vorbit de rău în kilograme de hârtie, de vorbe și de vin.
Cine nu a tras în Angelo, cine nu l-a ars pe Sătmăreanu, cine nu l-a ras pe Radu Nunweiller, cine nu s-a uitat chiorâș la Lucescu? Pe drept și pe nedrept, pe bune și pe rele, s-a tras fără milă și, probabil, se va mai trage fiindcă în fotbal, ca nicăieri în lume, nu există iertare, în fotbal și în tauromahie.
Dar tocmai acești oameni vorbiți mai mult de rău decât de bine, tocmai ei, cei care au ajuns să se socotească bărbați nemaicitând pamfletele la adresa lor, tocmai domniile lor trecute prin pesmet și la rindea, au găsit puterea să ajungă aici, să săvârșească fapte mari și bune, ceea ce cred că e o contribuție esențială în înțelegerea binelui și a răului, nu numai în fotbal.
Triumful nuanței
De câte ori cei vorbiți de rău făptuiesc binele (fie doar cel sportiv!), triumfă inteligența și nuanța. De câte ori triumfă nuanța, trebuie să ne simțim bine, mulțumiți, optimiști și tari la suflet - chiar dacă Năstase poate fi prins într-o zi proastă de Kodes. Scriu toate acestea înaintea meciului retur, de care mi-este mai teamă decât de cel de la Budapesta” - meci, de altfel, pierdut cu 1-2, golul nostru fiind marcat magistral de Dobrin, pe care Sătmăreanu, în același elan al melancoliei, îl pune lângă Dumitrache, amândoi fiind pentru el zeii acelor ani.
Rog să fiu bine înțeles, poate iertat, pentru parantezele și notele din acest 2022, însă așa a simțit pixul meu - biruit de melancolie - să-i spună lui Sătmăreanu la cât mai mulți ani după acești 78!