Al, întâiul careu de aur olimpic

În primăvara lui 1957, când adunase puțin după 20 de ani, medicii care aveau grijă de el s-au strâns la sfat. Pacientul suferise un accident auto, piciorul drept nu se prezenta cum trebuie, ceva probleme și la șira spinării. I-au spus că a lui carieră sportivă e terminată, că trebuie să-și ia gândul de la performanță.

Acolo, în salonul spitalului, Al Oerter a făcut niște socoteli. 1957 ieșea din calcule, mai avea doi ani și puțin până la Jocurile Olimpice de la Roma. Adică oamenii cu halate albe îi ziseseră că trebuie să fie bucuros dacă va mai putea merge cum trebuie, iar el se gândea la cele cinci cercuri? Însă nu era orice fel de pacient!

La 15 ani începuse să arunce. Da, întâmplare haioasă! Un disc aterizase la picioarele sale, pe o pistă de atletism, la Sewanhaka High School. Îl luase, îl returnase aparținătorului, peste capetele celorlalți atleți. Atunci fusese remarcat.

Pe la 18 ani "urcase" la 193 cm și 127 de kilograme. Primul aur olimpic a venit la Melbourne. N-a plecat favorit, dar a reușit 56.64 metri, a aruncat cu mult peste ceilalți. Apoi a venit accidentul. În primăvara lui 1957 era țintuit la pat, în toamnă devenea campion NCAA la aruncarea discului. Anul următor, la fel. Revistele de specialitate scriau că nu se mai văzuse atâta voință.

Și-a învins coechipierul. "Mori pentru Jocurile Olimpice!"

Dar tot atunci a aflat de boala pe care o avea: tensiunea mare nu-l părăsise niciodată, inima nu "torcea" cum trebuie. A înțeles că nu poate cu așa ceva, dar Roma bătea la ușă, ce era să facă? Rink Babka, coechipierul său, era considerat favorit. Deținea recordul mondial, părea mai în vână. După primele patru aruncări, era în față. Oerter a reușit 59.18, record olimpic. Rink s-a mulțumit cu argintul.

La Jocurile din 1964, s-a accidentat cu fix șase zile înainte de ceremonia de deschidere. La o aruncare, a alunecat pe suprafața umedă. Gâtul i-a fost imobilizat, repaus șase săptămâni! Nici nu a vrut să audă. A aruncat, a luat, din nou, aurul, chiar dacă din cauza durerilor de la coaste n-a mai bifat ultima "tragere". Al treilea podium din trei ediții. "Domnilor, acestea sunt Jocurile Olimpice. Mori pentru ele!", urlase înainte.

La 32 de ani a ajuns și-n Mexic. Alt favorit, Jay Silvester. Dar a "spart" previziunile. Din nou. Primul atlet din istorie cu patru medalii de aur la aceeași probă, în patru ediții consecutive. "La întâia, chiar am fost tânăr. La a doua, nu foarte priceput. La a treia, foarte accidentat. La a patra, prea bătrân!"

S-a retras după aceea. A revenit, a început să ia steroizi, sub supraveghere medicală, pentru creșterea masei musculare. Dar inima nu-l mai asculta. N-a mai vrut pastile, a spus că acestea ucid sportul, competitivitatea, concurența. A preferat să se lase. De tot!

S-a refugiat în pictură

În timpul filmării unui spot comercial a aruncat, neoficial, la 43 de ani, 75 de metri, ceea ce însemna record mondial. A purtat steagul olimpic în 1984, la Los Angeles, apoi, în 1996, a dus flacăra în stadion.

Din 2000, starea de sănătate i s-a înrăutățit. În martie 2003 a fost declarat mort, în urma schimbării medicației. A scăpat. S-a refugiat în pictură, artă abstractă. A aflat că mai mulți atleți lucrează cu penelul ori sculptează, așa că i-a grupat pe toți 14: Larry Young, Florence Griffith Joyner, Cameron Myler. Medicii i-au spus că are nevoie de un transplant de inimă. A refuzat. "Am o viață destul de interesantă! Nu-mi mai trebuie alta! Plec cu ceea ce am!".

Și-a plecat! În prima zi de octombrie, 2007. Avea 71 de ani.

"În opinia multora, a fost cel mai bun aruncător din toate timpurile. Magic atunci când concura. Nervos înaintea întrecerilor. Nu mânca nimic, mâinile îi tremurau. Dar din momentul în care intra în concurs, se calma pe loc. Ceilalți erau intimidați când îl vedeau. Îl priveau, li se făcea teamă"
Harold Connolly, aruncător de ciocan