Hagi, Iordănescu, Lucescu, Cruyff: infinita povară a rolului de tată în propria profesie

Există oare o culpă pentru un tată care încearcă, prin orice mijloace, să-și ajute și să-și ocrotească fiul? Și dacă da, este ea morală sau profesională?

Cred că răspunsul e mai degrabă „da"” fiindcă, atenție!, nu vorbim despre o culpă în fața unei legi sau a unui regulament, ci de una morală. Ce legătura are cu fotbalul?, o să întrebați. Are. Echipa națională a României este teritoriul unde se adună apele. Aici a ajuns selecționer Edward Iordănescu, fiul lui Anghel Iordănescu.

În vara anului trecut, am scris și am amendat atitudinea pe care Anghel Iordănescu a avut-o la adresa lui Mircea Lucescu. Acesta din urmă susținuse că de un selecționer precum Marco Rossi, de la maghiari, ar fi nevoie și la noi, pentru a revitaliza prima reprezentativă. Propunerea lui Il Luce venea în timpul CE, în care Ungaria reușea rezultate excelente într-o grupă teribilă, cu Germania, Franța și Portugalia.

Atunci, Puiu a avut o replică violentă: „E cea mai mare prostie ce a spus Lucescu, avem antrenori români care pot și merită să antreneze naționala”.

Microbiștii se pot întreba dacă vorbele lui Iordănescu de la acea vreme conțineau dorința de a promova școala românească de antrenori sau propria casă.

A aduce tehnician de afară ar însemna automat blocarea șanselor fiului său de a ajunge, într-un viitor apropiat, selecționer.

Eu mai văd ceva în spatele declarației lui Anghel Iordănescu. Generalul speră să-l vadă cât mai repede pe Edi Iordănescu la națională. Asta e cheia în care aș interpreta eu ieșirea seniorului la adresa lui Mircea Lucescu, nu neapărat un exemplu de discriminare sau de șovinism.

- Cătălin Țepelin, redactor-șef GSP, în iunie 2021

Și, absolut întâmplător sau poate nu, la scurt timp de la acea luare de poziție, s-a întâmplat ca Edward, băiatul său, să preia echipa națională. Edward s-a apărat și se apără, inclusiv pentru trecutul său ca antrenor, cu rezultatele pe care le-a obținut. Corect, a avut rezultate peste tot pe unde a fost, până la echipa națională, însă întotdeauna e mai ușor atunci când cineva te susține, te promovează, te ocrotește, prin diferite pârghii, cele politice ieșind la iveală.

Iordănescu senior însă a făcut și a procedat așa cum ar fi făcut-o orice tată din această lume. A fost influențat să gândească și să acționeze în beneficiul fiului său, nu neapărat în cel al fotbalului românesc.

Poate că și Mircea Lucescu ar fi declarat la fel dacă Răzvan era în postura lui Edi. Dar Il Luce a fost liber, la acel moment, în a exprima ceea ce gândește cu adevărat. Și opinia nu i-a fost cenzurată de instinctul de tată, pentru că nu avea niciun interes în a-l promova pe Răzvan.

Ce s-a întâmplat de atunci? Il Luce n-a fost ascultat de FRF. A fost, în schimb, Puiu. Decontul a venit mai repede decât s-ar fi așteptat chiar și poate cei mai pesimiști. Nu e nevoie de comentarii, e nevoie să privim clasamentul grupelor de Liga Națiunilor în care se află România, cu Edi Iordănescu, și Ungaria, cu Marco Rossi:

În plus, la tragerea la sorți a preliminariilor CE 2024, Ungaria va fi în prima urnă! România în a 3-a! Se pare că ceea ce Lucescu a susținut acum un an nu a fost chiar o prostie.

Hagi: „Ianis e mai bun decât eram eu la vârsta lui”

Iordănescu tatăl versus Iordănescu fiul nu e o relație unicat în fotbalul românesc. Nici măcar în cel mondial. Sunt cazuri în care nume chiar mai mari au procedat la fel, iar din dorința de a-și apăra copilul, au comis erori de judecată care au creat situații amendabile. Trei exemple, la nivel înalt și foarte înalt, explică această povară imensă pe care un tată o poartă atunci când are de pus în balanță profesia versus rolul de părinte.

1. Gică Hagi - Ianis Hagi

Și despre acest subiect am scris, mai ales atunci când Hagi senior făcea declarații în care susținea, acum vreo 2 ani, că „Ianis e mai bun decât eram eu la vârsta lui”. Nu-l costa nimic pe Gică să-și elogieze fiul, oricine ar fi procedat la fel, dar grija lui părintească avea rol de a schimba și, mai grav, de a deforma istoria fotbalului românesc.

E o generație întreagă de pasionați de fotbal care nu l-au văzut jucând live pe Hagi, iar acești tineri, urmărind declarațiile lui Gică, și-ar face o idee complet greșită despre ce fel de fotbalist a fost el.

Pentru că ar putea crede că a fost doar bun, din moment ce era sub Ianis, când, de fapt, Gică nu doar că a fost mult peste ce înseamnă Ianis, dar a fost realmente un geniu.

Hagi senior are un orgoliu fantastic atunci când în joc e modul în care a arătat ca fotbalist. A cedat însă și el în fața instinctului de părinte. Și la el, ca și la Puiu, e de înțeles, însă nu aceasta e realitatea și avem datoria să o spunem.

2. Mircea - Răzvan Lucescu

La 10 ani de la eșecul fiului său la echipa națională, Mircea Lucescu a rostit o enormitate, în încercarea de a-și absoli copilul de vină. „Nici Răzvan nu va mai antrena niciodată echipa națională. Ce s-a întâmplat atunci și cu el... Până și GSP-ul scria acolo, pe frontispiciu, că «Mai sunt X zile până scăpăm. Noi nu vrem să fim suporterii acestei naționale». Era cineva care plătea pentru așa ceva. Păi, de unde venea? Că nu avea de unde. Nu, era clar: era cineva care plătea, din afara granițelor”. 

Să spui așa ceva, deși știi sigur că nu e adevărat, e dovada că în goana protecției pentru propria familie, chiar îți asumi și cele mai stânjenitoare posturi posibile. Fiindcă atunci când a spus așa, Lucescu a bătut câmpii, dar scopul său era doar protejarea lui Răzvan.

3. Johan Cruyff - Jordi Cruyff

Cruyff, tatăl, a fost mare. Pardon, a fost imens. Ca jucător, dar și ca antrenor. A avut însă și el un fiu, fotbalist, care a ajuns, la un moment dat, sub comanda sa. Chiar la Barcelona. Și la un moment dat, s-a întâmplat ceva. Ceva care șochează, mai ales că e vorba despre inegalabilul Cruyff. Ceva care devine cel mai puternic argument că atunci când un tată e pus să judece în raportul profesie versus copil poate să greșească și să comită erori impardonabile.

În primăvara lui 1996, Barcelona avea "dublă" cu Bayern Munchen, în semifinalele Cupei UEFA. În meciul tur, în Germania, Hagi a fost titular și fost senzațional. De fapt, "a fost strălucitor", cum își aduce aminte Gică Popescu, colegul său de atunci. A și marcat golul de 2-2.

La retur, peste două săptămâni, echipa era în cantonament, după o săptămână în care Hagi a fost în echipa titularilor. S-a ieșit la un miniantrenament, chiar în dimineața jocului. La un 5 contra 2, Hagi a intrat într-o dispută cu Jordi Cruyff, căruia i s-a adresat mai dur: „Crezi că dacă ești băiatul antrenorului, poți să faci ce vrei tu?”. Incidentul s-a stins destul de repede, dar a fost observat de secundul lui Cruyff, care se afla fix acolo. Johan nu văzuse scena.

Și a venit ora meciului. Hagi trimis în tribună. Nici măcar în lot! Și Barcelona a pierdut și meciul, și calificarea!

Ulterior, Gică Popescu a fost curios să afle din gura secundului dacă acesta îi spusese lui Cruyff despre incident, ca să-și explice măcar într-o logică minimă decizia că Hagi a fost trimis în tribună. Răspunsul secundului, sincer: „Da!”.

Pentru ca instituțiile să nu fie afectate de emoțiile oamenilor există reguli

Când Johan Cruyff a judecat așa, împins de dorința de a-și proteja fiul în fața unuia cu care avusese un incident, chiar cu riscul de a pune în pericol obiectivele propriei echipe, atunci chiar e de înțeles orice demers pe care îl are oricine, inclusiv Hagi, Iordănescu, Lucescu, Avram, Chivulete, Tîrcă și cine o mai avea copii în fotbalul, arbitrajul, handbalul și sportul românesc.

Să-i înțelegem pe acești oameni, chiar dacă le vom amenda și de aici înainte erorile. Oamenii sunt, indiferent de statut, avere și notorietate, tot oameni! De aceea există reguli profesionale care păzesc organizațiile și care ar fi trebuit să acționeze la nivelul FRF. Nu au acționat.