A fost înjunghiată pe teren, a căzut în depresie, a căutat refugiu în „munți” de chipsuri » Povestea colosală a copilului-minune care a scris istorie în tenis: „Încet și trist m-am împăcat cu viața”

Jurnaliștii de la sportal.rs au realizat un portret extins al jucătoarei care a scris istorie în tenisul feminin mondial.

„Ne amintim de sportivi, cluburi și evenimente care au fascinat lumea acum 20, 30 sau 50 de ani. Cu gemetele sale sonore de pe teren, își scotea din minți adversarele și spectatorii. Unii erau deranjați, crezând că tenisul era doar o rampă de lansare pentru ea către celebritate”, scriu aceștia în descrierea portretului.

„În timpul războiului din Croația și Bosnia și Herțegovina, a primit amenințări cu moartea din cauza naționalității sale. Mulți o detestau, dar doar o singură persoană cu probleme psihice a decis să acționeze în acest sens. Pe 30 aprilie 1993, viața ei s-a schimbat dramatic.” Și de aici începe povestea.

MIAMI

Mănușile magice ale lui Djokovic de la Miami: cum îl ajută, inclusiv Navratilova a fost uimită

Povestea de viață a Monicăi Seleș » Tatăl ei îl desena pe Jerry pe mingile de tenis și îi cerea Monicăi să fie Tom :)

Monica Seleș s-a născut în 1973, la Novi Sad, într-o familie maghiară. Tatăl său, Karolj, era caricaturist politic pentru media iugoslavă și maghiară, dar în tinerețe fusese un sportiv remarcabil, un excelent atlet la triplusalt, deși concura fără încălțăminte.

A regretat cariera sa sportivă neîmplinită și a dorit să-și îndeplinească ambițiile prin copiii săi. L-a antrenat pe fiul său, Zoltan, să devină tenismen, fără să știe atunci că fiica sa mai mică avea să cucerească lumea acestui sport. Monica avea cinci ani când i-a văzut împachetând rachetele și i-a întrebat ce fac. I-au spus că merg să joace tenis. A auzit doar „joace” și a cerut să meargă cu ei.

+11 FOTO

Când Monica a decis că vrea să-l învingă pe Zoltan, fratele ei mai mare cu opt ani, acesta deja concurase împotriva unor nume mari precum Boris Becker și Stefan Edberg la juniori.

Mama și bunica nu vedeau cu ochi buni ideea ca ea să devină jucătoare de tenis, considerând acest sport nepotrivit pentru o fată. Însă nici ea, nici tatăl ei nu s-au lăsat descurajați. Karolj a găsit metode ingenioase pentru a face tenisul mai atractiv pentru fiica sa.

Știind că Monica adoră desenele animate, și-a folosit talentul artistic pentru a desena personajul Jerry pe mingile de tenis, transformând-o pe Monica în motanul Tom, care trebuia să lovească mingea cu racheta, în timp ce Jerry încerca să scape.

Deoarece copiilor nu le era permis accesul în clubul local de tenis, Karolj improviza un teren de tenis în parcarea de lângă bloc. Întindea o plasă între două mașini, iar Monica exersa lovind cutii așezate în colțurile terenului improvizat.

Tatăl a plâns până când i-a promis că nu va mai pierde niciodată

Deși stângace, tatăl a învățat-o să joace atât forehand, cât și backhand cu ambele mâini, ceea ce i-a făcut loviturile puternice și devastatoare în tinerețe.

Presa iugoslavă scria că se „omoară” cu antrenamentele, dar de fapt se odihnea din cauza problemelor la genunchi cauzate de creșterea rapidă. „Tata a avut întotdeauna dreptate, de aceea câștigam. Probabil a greșit o dată, și am pierdut.

A trebuit să-l consolez că tenisul e doar un joc, dar a plâns până i-am promis că nu voi mai pierde”, povestea Monica. „Tata e un prieten excelent, dar ca antrenor e puțin cam ciudat, mereu insistă pe perfecțiune și victorie”.

La 11 ani, a plecat în Florida și a câștigat Junior Orange Bowl, cel mai prestigios turneu de juniori din lume, unde a fost remarcată de legendarul antrenor Nick Bollettieri și invitată în academia sa.

Anul următor, însoțită de Zoltan, fratele ei care și-a întrerupt propria carieră de tenis pentru a o susține, s-a mutat definitiv în Statele Unite, întrucât în Iugoslavia nu se investea în tenis. Până atunci, își amintea Monica într-un interviu, nici nu știa de existența restului lumii tenisului.

„În Iugoslavia nu se transmitea tenis la televizor. Îmi amintesc că am văzut finala de la Roland Garros și, la 11 ani, credeam că Chris Evert și Martina Navratilova sunt singurele jucătoare de tenis din lume și că în fiecare an jucau acel unic meci una împotriva celeilalte”, a declarat Seleș pentru The Guardian în 2009.

Nu a urmărit scorul, ci a jucat fiecare punct ca și cum ar fi fost ultimul

A ajuns în campusul lui Bollettieri fără să știe sistemul de punctaj, tatăl ei învățând-o să nu se preocupe de rezultat și să joace fiecare punct ca și cum ar fi ultimul.

Nu număra punctele și îl întreba mereu pe fratele ei dacă era în avantaj sau în dezavantaj. Guru-ul tenisului a adorat-o și a declarat-o cel mai mare talent cu care a lucrat vreodată:

„Nu acceptă ideea că nu poate face ceva. Lucra la o singură lovitură și 50, chiar 70 de ore. I-am spus că mașina de aruncat mingi e iubitul ei, atât de mult timp petrecea cu ea. E foarte încăpățânată, iar țipatul nu ajută; trebuie să-i demonstrezi că ai dreptate dacă nu e de acord cu tine”, dezvăluia Bollettieri.

Partea iugoslavă a renunțat la ea odată ce a plecat, spunând că a devenit americancă! Probabil aceeași parte care o sărbătorea ca iugoslavă în victorii și o critica drept maghiară la înfrângeri. A obținut cetățenia americană abia în 1994, iar mutarea în SUA s-a dovedit a fi un mare succes.

La 15 ani, a terminat primul sezon pe locul șase în lume. La 16 ani, nimeni nu i-a putut face față.

A câștigat primul titlu învingând-o pe Chris Evert!

La doar 13 ani, era deja cea mai bine clasată junioară din lume, la categoria sub 18 ani. La 14 ani, a jucat pentru prima dată într-un turneu profesionist, iar la 15 ani s-a alăturat complet circuitului WTA.

În februarie 1989, a jucat primul său turneu, iar în mai a câștigat primul titlu, învingând-o pe Chris Evert, o adevărată legendă care s-a retras câteva luni mai târziu, în finala de la Houston.

O lună mai târziu, debuta la un turneu de Grand Slam și ajungea până în semifinale la Roland Garros, unde a fost oprită de viitoarea sa mare rivală, Steffi Graf. Seleș a încheiat primul an în circuitul profesionist pe un incredibil loc șase în clasamentul mondial.

Anul următor, a obținut 36 de victorii și a învins-o pe Graf în finala de la Roland Garros, revanșându-se pentru înfrângerea din anul precedent. La doar 16 ani și șase luni, a devenit cea mai tânără campioană din istoria turneului parizian.

În următorii doi ani, a câștigat șase din cele opt turnee de Grand Slam, ratând doar Wimbledonul. În 1992 a pierdut finala în fața lui Graf, iar în 1991 s-a retras cu trei zile înainte de începerea competiției.

Tabloidele au scris că are o relație cu Trump și i-au măsurat zgomotele din timpul gemetelor!

Absența ei nemotivată a stârnit furia presei și a publicului englez, fiind percepută ca o lipsă de respect față de prestigiosul turneu. Mai mult, unii membri ai familiei regale i-au adresat reproșuri publice.

Zvonuri despre boli, sarcină sau chiar o legătură amoroasă cu Donald Trump au apărut după ce a fost fotografiată la hotelul acestuia din Florida, unde familia se refugiase de paparazzi.

În realitate, era vorba despre o accidentare, sau mai degrabă despre prevenirea uneia. Fusese diagnosticată cu o problemă la picior, care ar fi putut duce la o fractură de stres, dar situația a fost remediată rapid prin modificarea designului pantofilor sport.

Anul următor, tabloidele britanice au întâmpinat-o la Wimbledon cu un dispozitiv pentru măsurarea zgomotului, cu scopul evident de a sublinia cât de puternic gemea în timpul jocului! Aspect pentru care devenise cunoscută. Într-adevăr, la Wimbledon, după atâția ani, organizatorii au decis că Seleș gemea prea tare și că ar trebui să înceteze. A ajuns în finală, dar a pierdut ușor în fața lui Graf, cu 6-2, 6-1.

Am făcut asta timp de patru ani și nimeni nu a comentat nimic. M-am oprit, dar a fost încă un lucru la care trebuia să fiu atentă în joc. Păcat, aș fi putut juca un meci mai bun

Monica Seleș

Un astfel de tratament din partea tabloidelor englezești a fost doar o dovadă în plus a cât de mare devenise Monica Seleș. Când a ajuns pe primul loc în clasamentul WTA în 1991, a realizat cât de mare era schimbarea față de, să zicem, locul 20.

Printre altele, erau mult mai mulți sponsori, iar contractele erau mult mai profitabile. A filmat reclame și s-a bucurat de asta, spunând că își dorește să devină actriță. Deși acestea erau doar fantezii jucăușe ale unei adolescente lovite brusc de lumina reflectoarelor, mulți din lumea tenisului au criticat-o, considerând că nu era pe deplin dedicată sportului și că îl vedea doar ca pe o trambulină către lucruri mai mărețe. Însă, astfel de absurdități le-a demontat prin rezultate, adunând trofeu după trofeu.

Anul 1993 începuse în forță pentru Monica Seleș, cu o victorie în fața lui Steffi Graf în finala Australian Open, al șaptelea Grand Slam câștigat din ultimele nouă. Părea anul în care Wimbledon urma să fie cucerit, completând astfel Marele Șlem.

Cu mai puțin de o lună înainte de următorul turneu major, Roland Garros, Seleș juca la Hamburg, într-un turneu de pregătire. Întâmplarea a făcut ca tatăl ei să nu fie prezent, acesta fiind la niște controale medicale. Evenimentele tragice care au urmat în acea săptămână nu au avut nimic de-a face cu o simplă coincidență. Günter Parche plănuise de mult timp atacul ce avea să schimbe istoria tenisului feminin.

Înjunghiată de un obsedat chiar pe teren! Ar fi putut-o paraliza sau chiar ucide!

Un bărbat de aproape 40 de ani, obsedat de Steffi Graf, a recurs la un gest șocant pentru a-i ajuta idolul să revină pe primul loc în clasamentul WTA, dominat în ultimii ani de rivala sa mai tânără, Monica Seleș.

Deși Graf o conducea pe Seleș cu 6-4 în meciurile directe, trei dintre victoriile nemțoaicei fuseseră obținute în primul sezon al Monicăi ca profesionistă. Seleș, la rândul ei, câștigase trei din patru finale de Grand Slam împotriva lui Graf, detronând-o pe aceasta din fruntea ierarhiei mondiale.

Obsedatul, Günter Parche, a profitat de prezența Monicăi Seleș la un turneu în Germania pentru a-și pune planul în aplicare! În timpul sfertului de finală contra Magdelenei Maleeva, în pauza dintre game-uri, Parche s-a apropiat de primul rând al tribunei, la doar un metru de jucătoarea de origine sârboaică, despărțită de aceasta doar de un panou publicitar.

+11 FOTO

A scos un cuțit de bucătărie și i l-a înfipt în spate. Un țipăt a răsunat pe stadion! Agresorul a fost imediat imobilizat, împiedicându-l să provoace răni mai grave, însă gestul său a fost suficient pentru a-și atinge scopul macabru: Steffi Graf a revenit pe primul loc în tenisul mondial.

Am simțit o durere puternică, ascuțită. Instinctiv, mi-am dus mâna la locul respectiv și am văzut sânge. M-am întors și l-am văzut pe individul acela care încerca să mă înjunghie din nou. După aceea, îmi amintesc doar de fratele meu care a alergat pe teren și încerca să mă calmeze

Monica Seleș

Nici acum nu vorbește foarte des despre acel incident, deoarece îi trezește amintiri dureroase. Deși cuțitul avea peste 20 de centimetri lungime, agresorul a reușit să-l înfigă doar un centimetru și jumătate în spate. Dacă ar fi lovit puțin mai aproape de coloană sau de plămâni, ar fi putut-o paraliza sau chiar ucide.

În cele din urmă, rănile fizice nu au fost grave, rana s-a vindecat în decurs de o lună, însă trauma psihică a persistat. În timp ce era internată în spital la Hamburg, încercând să înțeleagă cum un nebun i-a luat ceea ce iubea cel mai mult, Seleș a realizat că îl pierde și pe omul care i-a făcut totul posibil.

Tatăl ei, Karolj, în timpul analizelor medicale pe care le-a făcut în perioada în care fiica sa a lipsit de la turneu, a aflat că suferă de cancer la stomac în fază terminală. El nu era doar tatăl ei, ci și antrenorul, mentorul și cel mai bun prieten. Din toate punctele de vedere, el era prima persoană la care apela pentru ajutor.

Jucătoarele au votat dacă locul ei trebuie protejat. Doar una a spus „nu”...

Monica a primit o nouă lovitură câteva zile mai târziu, când lumea tenisului dezbătea dacă Seleș ar trebui să beneficieze de un clasament protejat la revenire, decizia fiind lăsată în seama rivalelor sale.

Cele mai bune 17 jucătoare de tenis din lume au votat, 16 dintre ele spunând „nu”, singura abținere fiind Gabriela Sabatini. Acest episod i-a oferit Monicăi o lecție dură despre cruzimea profesionalismului, înțelegând că prietenia nu are loc atunci când sunt în joc interese personale.

Graf a vizitat-o pe Seleș la spital pentru câteva minute, mai mult dintr-o curtoazie formală și poate regretând că atacul a fost comis în numele ei. În cele din urmă, decizia lui Graf și a colegelor sale de top a însemnat, practic, că Parche își atinsese scopul.

Nemțoaica redevenise numărul unu mondial. Se aștepta ca Seleș să revină în tenis până la Wimbledon, însă pauza s-a prelungit. Tabloidele ofereau sume uriașe pentru o fotografie a ei pe terenul de tenis, dar acest lucru era imposibil. Monica nu a ieșit din casă timp de luni de zile după atac.

A căzut în depresie și a căutat refugiu în munți de chipsuri

Rana se vindecase, dar Monica încă simțea urmările. Avea furnicături în degete și nu putea să lovească mingea cu toată forța. S-a înțeles cu tatăl ei să nu revină la antrenamente până nu se simte complet refăcută.

Fără tenis, marea ei iubire, și cu diagnosticul sumbru al tatălui său, gândurile Monicăi deveneau tot mai întunecate, iar depresia se accentua.

„Am crescut pe terenul de tenis, era locul meu sigur, iar în ziua aceea de la Hamburg mi s-a luat totul – inocența, locul în clasament, veniturile, sponsorii, totul a dispărut. Iar singura persoană care mă putea consola, care putea să mă înțeleagă cu adevărat, se lupta cu propria boală cumplită”, își amintește Seles într-un interviu pentru The Guardian.

Întotdeauna i-a plăcut să mănânce și nu lăsa niciodată nimic în farfurie, nici măcar porțiile exagerate, tipic americane. În timpul recuperării, mânca normal în timpul zilei, dar noaptea dădea iama în frigider sau golea pungile de chipsuri.

„A fost cea mai mare slăbiciune a mea. Așa cum am fost campioană la tenis, am devenit campioană la mâncat chipsuri”, a declarat ea.

A fost profund afectată și de faptul că agresorul ei nu a primit o pedeapsă pe măsură. Tribunalul l-a declarat iresponsabil și l-a condamnat doar la o pedeapsă cu suspendare, cu obligația de a urma tratament psihiatric. În semn de protest, nu a mai jucat niciodată în Germania.

Au trecut mai bine de doi ani până când s-a simțit pregătită să revină. S-a străduit să reintre în formă, dar era încă vizibil mai corpolentă decât înainte, cu peste 10 kilograme în plus. Atunci a realizat că lucrurile în lumea tenisului se schimbaseră.

„Îmi amintesc comentarii de genul: «Ai văzut cât de mare e Monica, ce s-a întâmplat cu ea?». Generația mea a fost ultima care și-a bazat marketingul pe tenis, dar odată cu apariția Anei Kurnikova, brusc, doar aspectul fizic conta”, spunea.

„Iar tenisul nu iartă atunci când joci în rochii scurte și ești comparată cu fete de 16-17 ani... Nu a fost nevoie ca cineva să-mi spună ceva, era suficient să mă privesc în oglindă sau să probez haine. M-am străduit mult să slăbesc, mă trezeam cu gândul ăsta și mă culcam flămândă. Am încercat tot felul de diete, pierdeam kilograme, iar după o lună totul revenea, ba chiar mai mult...”, a completat ea.

A câștigat turneul de revenire mai convingător decât oricine

Devenită cetățean american, oficial fără diacritice în nume, Seleș a revenit în tenis în august 1995 și a câștigat imediat turneul de la Toronto, stabilind un record, pierzând doar 14 game-uri în drumul spre titlu.

La US Open a ajuns convingător în finală, eliminându-le pe Anke Huber, Jana Novotná și Conchita Martinez fără a pierde vreun set, însă în finală, Graf s-a dovedit prea puternică.

În ianuarie anul următor, la Melbourne, a câștigat primul Grand Slam după revenire, al nouălea din carieră, după o răsturnare de situație spectaculoasă împotriva tinerei Chanda Rubin în semifinale și o victorie în fața lui Huber în meciul pentru titlu. S-a dovedit a fi ultima ei victorie de Grand Slam.

Ani de zile a rămas în top, dar, după cum a recunoscut ulterior, obiceiurile alimentare au împiedicat-o să realizeze mai mult. Spune că cel mai greu i-a fost la Wimbledon, singurul Grand Slam pe care nu a reușit să-l câștige.

„Când jucam la Eastbourne înainte de Wimbledon, întotdeauna ploua. Nu aveam ce face decât să mă uit la ploaie și să mănânc. Iarba nu a fost niciodată suprafața mea preferată, iar presa de acolo mă critica mereu, uneori pentru gemete, alteori pentru aspectul meu fizic”, dezvăluie Monica.

Cel mai rău a fost în 1997, când tatăl ei era deja foarte bolnav. Avea 15 kilograme în plus, iar în acel an a trebuit să poarte un echipament care nu a ajutat-o: „Citeam despre asta înainte de meciuri, așa că atunci când adversara mea scurta mingea, mă gândeam că aș fi putut ajunge la ea dacă eram mai slabă și mă întrebam dacă tocmai de aceea a jucat așa...”.

După moartea tatălui său, a ajuns pentru ultima oară într-o finală de Grand Slam

Criticile au deprimat-o și mai mult, împingând-o din nou spre refugiul nesănătos al mâncării. Era un cerc vicios. Aceeași poveste se repeta și în viața amoroasă. Fiecare bărbat cu care ieșea, mai devreme sau mai târziu, începea să o critice sau să o jignească pentru greutatea ei.

Ultima finală de Grand Slam la care a ajuns a fost la Roland Garros în 1998, la câteva săptămâni după moartea tatălui său. Pe parcurs, a învins-o pe numărul unu mondial, Martina Hingis, dar a pierdut în finală în fața Arantxei Sánchez Vicario, în trei seturi.

A continuat să joace încă cinci ani, menținându-se în top, dar nu a mai atins același nivel în circuitul WTA, deși a contribuit la câștigarea a trei Cupe Fed cu echipa Statelor Unite și a obținut bronzul la Jocurile Olimpice de la Sydney din 2000.

S-a retras înainte de a împlini 30 de ani. În primăvara lui 2003, s-a accidentat la picior, iar la Roland Garros a revenit insuficient recuperată, pierzând în primul tur în fața Nadiei Petrova. A fost prima ei înfrângere din carieră în runda inaugurală a unui turneu de Grand Slam. După aceea, nu a mai jucat niciodată un meci oficial.

Finalul unei povești colosale! „Încet și trist m-am împăcat cu viața”

Monica Seleș nu știa că a venit sfârșitul, dar s-a odihnit mult timp și s-a dedicat sieși, hotărând să uite de copil și de regimuri și pur și simplu să se relaxeze.

A plecat în Costa Rica, și-a închis telefonul, a uitat de tenis și de tot ce putea fi, a început yoga, plimbări lungi și a dezvoltat obiceiuri mai sănătoase până în punctul în care a început să poftească fructe în loc de tot felul de gustări.

„În acele plimbări lungi, încet și trist, m-am împăcat cu viața. Mi-am pierdut tatăl prematur, ceea ce a fost extrem de dureros pentru mine. Încă îmi lipsește enorm și urăsc că știu că nu-i voi mai putea suna niciodată să-i spun cum mi-a fost ziua”, a declarat într-un interviu din 2009.

Și-a dat seama că mâncarea era arma ei împotriva durerii, mai întâi din cauza atacului de la Hamburg, apoi din cauza morții tatălui ei. A înțeles că nu există o dietă miraculoasă care să scape de kilograme pentru totdeauna. A înțeles, de asemenea, că nici kilogramele în plus, nici pierderea în greutate nu vor alina durerea, dimpotrivă. „Tot timpul am interpretat totul greșit. Nu contează ce mănânc, ci ce mă mănâncă pe mine...”