„Mama” baschetului feminin: bolnăvicioasă în copilărie și pasionată de muzică și pictură

Senda Valvrojenski s-a născut într-o familie de evrei lituanieni și a emigrat în Statele Unite ale Americii, alături de familia sa, când avea șapte ani. Cu toții și-au schimbat numele în Berenson, ca parte a integrării lor în noua lume.

În copilărie, Senda nu era foarte interesată de sport, preferând muzica, literatura și arta. Era "fragilă și delicată", lucru care i-a afectat educația. A fost parțial școlită acasă de tatăl ei și a urmat cursurile Academiei Latine din Boston, pe care însă nu a absolvit-o.

A urmat o vreme Conservatorul din Boston, dar problemele de sănătate au forțat-o să abandoneze studiile. A încercat să picteze și să cânte la pian, dar durerile de spate au îndepărtat-o de ambele activități, cauzându-i și o depresie prelungită.

În paralel, o altă femeie, Mary Hemenway, o filantropă din Boston, a înființat, în 1889, Școala Normală de Gimnastică din Boston. Senda a aflat despre aceasta de la o cunoștință și a decis să se înscrie la cursuri, pentru a-și îmbunătăți condiția fizică și a se putea întoarce la conservator.

Senda Berenson a vrut să facă sport pentru a cânta din nou... la pian

Condițiile de admitere includeau o diplomă de liceu, iar Berenson nu absolvise nicio școală. În plus, cursantele trebuiau să fie într-o stare fizică bună, ceea ce nu era cazul ei.

Directoarea școlii, Amy Morris Homans, a decis s-o accepte pe Senda, simțind că astfel aceasta și-ar fi putut reveni mult mai repede din punct de vedere fizic și mental.

Începutul prezenței sale la școala de gimnastică nu a fost deloc promițător. Ani mai târziu, avea să declare: "Cât de mult am urât școala aceea în primele luni!".

Senda nu s-a adaptat la exercițiile de gimnastică, deoarece acestea o făceau să simtă "dureri în tot corpul". Totuși, după trei luni, tânăra a început să observe îmbunătățiri.

Până la sfârșitul anului, făcea orele prescrise de exerciții și se simțea mult mai bine. Berenson a decis apoi să se înscrie și la cursurile celui de-al doilea an de studiu, după care putea obține certificat de profesor de educație fizică.

Senda Berenson a ajuns să predea educație fizică în facultăți și licee, dar și la azilul de nebuni

Starea de sănătate a Sendei s-a îmbunătățit atât de mult încât directoarea școlii a trimis-o la o școală primară din Andover pentru a instrui un profesor despre teoria suedeză a gimnasticii.

Când Homans a aflat că unul dintre profesorii de la Smith College intrase în concediu medical, i-a recomandat Sendei să ia în considerare această oportunitate, chiar dacă aceasta nu-și terminase al doilea an de studii.

Senda Berenson Abbot a introdus exerciții și jocuri, cum ar fi baschetul, nu doar elevilor și studenților, dar și deținuților de la azilul de nebuni Northampton.

Erau niște vremuri în care societatea nu vedea cu ochi buni femeile care făceau sport, dar Senda a încercat să impună educația fizică obligatorie, inclusiv în rândul elevelor și studentelor.

Pentru că în primul an de predare acestea nu prea veneau la orele de sport, care nu erau obligatorii, Berenson a introdus din anul următor evidența prezenței.

Senda Berenson a introdus baschetul înt-o lume în care fetele nu cunoșteau sportul de echipă

Cunoscută drept „Mama Baschetului Feminin”, Senda a devenit prima femeie admisă în Basketball Hall of Fame în 1985. În 1892, după ce Berenson și-a dat seama că exercițiile de gimnastică nu erau atât de populare pe cât crezuse inițial, a căutat alternative.

Citise despre un nou joc - baschetul. Jocurile de echipă erau "neobișnuite" la Smith College, dar ea a considerat că ar fi un experiment interesant. Alte încercări de a preda jocuri au eșuat, parțial pentru că femeile din acea vreme nu aveau experiență cu jocul în echipă.

În primul joc feminin de baschet, țintele erau făcute din coșuri de gunoi.

La unul dintre meciurile în care s-au întrecut anul I și anul II, jucătoarele purtau pantaloni bloomers, iar bărbaților nu li s-a permis accesul. Toate jucătoarele purtau uniforme albastre, împodobite cu o panglică de culoarea clasei lor.

Atmosfera la meciurile de baschet dintre fete era zgomotoasă, dar entuziasmul se exprima prin scandări. Strigătele prea gălăgioase duceau automat la oprirea jocului.

După ce baschetul a fost introdus în programa de studiu de la Smith College, studentele au mărturisit că s-au îmbunătățit la multe capitole, inclusiv "rezistență, capacitate pulmonară, vigilență, curaj și fermitate".

Senda Berenson a modificat regulile baschetul, pentru că sportul practicat de bărbați i se părea prea dur

În privința baschetului, Senda a fost mulțumită de receptivitatea cu care a fost întâmpinat acest sport, dar a considerat că sunt necesare unele modificări pentru ca fetele care-l practică să se simtă mai în largul lor.

I se părea că jocul de baschet are „o tendință spre brutalitate”, așa că a discutat cu studentele ei cum ar fi mai bine să modifice regulamentul.

A împărțit terenul în trei zone și le-a interzis jucătoarelor să părăsească zona care le fusese desemnată. Nu puteau dribla de mai mult de trei ori, nu aveau voie să țină mingea mai mult de trei secunde și nici s-o smullgă din mâinile unei adversare.

Într-un final, Senda Berenson a definitivat un Ghid de Baschet pentru Femei, iar în anul 1901 Spalding Library a publicat regulile cu Berenson drept editor.

Regulile stabilite de Senda Berenson au rămas în uz cu mici modificări până în '60. Senda considera sportul o „experiență educațională completă" și nu permitea studenților să-l practice dacă nu aveau rezultate bune la disciplinele academice.

Baschetbalistele erau obligate să poarte părul împletit sau prins cu panglici pentru a menține aspectul îngrijit. Pe lângă dezvoltarea fizică, „mama baschetului feminin” considera că acest sport ajută la dezvoltarea intelectuală și emoțională prin luarea deciziilor și respectarea regulilor.

Senda Berenson și-a încurajat discipolele să propună reguli alternative sau metode diferite de joc pentru a îmbunătăți jocul. A încurajat responsabilitatea numind căpitani de echipă, care îl ajutau pe antrenor din teren.