INTERVIU Ovidiu Ioanițoaia, mărturisiri de colecție la episodul #2 din podcastul „Profu' de Sport”: „Suporterii nu înțeleg un lucru esențial despre ziariști” + Amintiri cu Păunescu și Elena Ceaușescu

Cel de-al doilea invitat al sportcastului a fost Ovidiu Ioanițoaia, un veritabil reper în presa de sport din România, protagonistul unei călătorii pasionante prin cariera sa întinsă pe jumătate de secol. Din vestiarul cu povești al Gazetei, Ioanițoaia relatează cum a rezistat în fața provocărilor vremurilor, de la articolele lăsate în cutia poștală și până la provocările jurnalismului digitalizat de astăzi. 

În vârstă de 77 de ani, directorul Gazetei spune și cum se simte după problemele de sănătate cu care s-a confruntat luna trecută, când, aflat în Bulgaria, a suferit un AVC minor.

Ovidiu Ioanițoaia „Era scenariul ideal să se întâmple o dramă”

- Domnule Ovidiu, spuneți-ne, în primul rând, cum vă simțiți? Ne-ați dat ceva emoții în urmă cu câteva săptămâni. 
- Da, am avut un AVC, care a fost categorisit drept minor. N-a avut decât niște consecințe trecătoare, în sensul în care pierdusem controlul mâinii stângi, atât. N-a fost toată partea, cum se întâmplă la AVC-uri.

Dar vreo 10-12 ore mâna stângă părea a altcuiva, părea că o vândusem, că o împrumutasem. Îmi mutam mâna stângă cu mâna dreaptă. Apoi și-a revenit și aș zice că acum, în proporție de 95%, execută toate comenzile. Mai sunt încă niște sensibilități pe vârful degetelor, dar e OK. Am scăpat și de data asta, ca să zic așa.

- V-ați speriat un pic. Ca și noi, de altfel. 
- M-am speriat rău. Eram în Bulgaria. Era noapte, ploua torențial. Scenariul ideal să se întâmple o dramă... Mi-am dat seama imediat că e vorba de un accident vascular cerebral, iar în situații din acestea urgența este decisivă. Imediat am plecat, am ajuns la Constanța, unde am făcut un computer tomograf și și-au dat seama că este vorba despre asta. M-au pus pe tratament, iar a doua zi m-am transferat la București, unde am mai stat o săptămână în spital.

- Ați fost pe mâini bune. 
- Am fost pe mâini bune. La jumătatea distanței dintre cardiologi și neurologi, fiecare dădea vina pe celălalt. Părerea a fost că n-ar fi trebuit să se întâmple un asemenea accident, eu fiind protejat de medicamente după intervenția de cord deschis de acum 11 ani. 

Am două bypass-uri puse la Stuttgart, cu un doctor român, doctorul Ursulescu. Aveam medicație de așa natură încât n-ar fi trebuit să apară acest mic AVC. Dar se întâmplă, medicina nu e matematică. Până la urmă, totul e bine când se termină aproape bine.

- Măcar 95% bine. 
- Neurologii sunt convinși că mâna își va reveni 100%, că deocamdată e într-un proces de refacere.

- 11 ani de la operația pe cord deschis. Cum v-ați schimbat viața din acel moment? 
- În primul rând, a trebuit să mă las de fumat...

Ovidiu Ioanițoaia: „Aveam damblaua de a fuma mai multe țigări în paralel”

- Adevărul e că nu erați un model de viață sportivă. Fumați 3 pachete de Kent pe zi? 
- Trei nu, dar două da. Și aveam damblaua de a fuma mai multe țigări în paralel. Era o scrumieră în care întotdeauna aveam două, trei țigări aprinse.

- Îmi amintesc că fumați doar Kent lung. Era o țigară tare și îți trebuia ceva timp s-o termini. 
- Și ceva bani! Noroc că pe vremea aia nu erau atât de scumpe pe cât sunt astăzi. Astăzi, țigările sunt și o problemă economică. Atunci, erau mai degrabă o problemă de sănătate.

+25 FOTO

- V-ați lăsat de tutun complet, după o viață de fumat minimum două pachete pe zi. 
- Da. Cardiologul meu de la București, doctorul Udroiu, un băiat tânăr, de top din generația nouă de medici, mi-a spus: «Dom'le, dacă vreți să muriți, continuați să fumați. Eu vă interzic. Dar dacă dumneavoastră vreți, nu vă poate opri nimeni. Până la urmă, fiecare își alege destinul. Dar dacă mai fumați, muriți!» Din ziua aia, n-am mai fumat și chiar mai surprinzător a fost că nicio clipă nu am avut nostalgia fumatului. 

- Și cum a fost?
- N-am mai fumat și n-am suferit, nu m-a durut în niciun fel. Mi-am dat seama că, de fapt, în toți anii de dinainte greșisem. Și din punct de vedere al sănătății, dar și din punct de vedere al buzunarului. Umblam după Kent, era strada Kent pe undev prin Tei, se vindeau țigări clandestin, vorbesc de perioada de dinainte de Revoluție. Eram într-o permanentă goană după țigări, eram fericit dacă găseam. Cartușul de Kent era...

- Deschidea multe uși... 
- Da, Kent-ul și ness-ul. Țin minte că aveam un prieten care făcea facultate la Craiova. Și-a luat o geantă diplomat, mare, așa. L-am întrebat: «Bă, da ce faci cu ea?» Mi-a spus: «Asta e ideală, intră în ea cinci cartușe de Kent. Cu cinci cartușe de Kent trec orice examen».

- Dar pe lângă faptul că v-ați lăsat de fumat, ați început ușor, ușor, să aveți un oarecare comportament sportiv, semiatletic. Făceați un anumit număr de pași în fiecare zi... 
- Întotdeauna am fost, deși aparent nu par, un tip sportiv. Am mers, am înotat, am alergat, mi-am cumpărat o bandă. Înainte de AVC, făceam 10-12.000 de pași pe zi. Era o rație convenită cu doctorul. După aceea, mi-a spus s-o las mai încet, să nu mai ajung nici la 10.000 și că ar fi bine să mă opresc la 5.000. Acum deja fac 7.000.

- 7.000 de pași la 77 de ani. E o coordonare bună. 
- Exact, e ca la păcănele, cu 777. Dacă prinzi trei de șapte, te îmbogățești (râde).

„Timpul muncii e tot timpul”

- La doar câteva ore după pățania asta cu AVC-ul, îmi aduc aminte că am vorbit la telefon undeva spre prânz și mi-ați spus să stau liniștit, că în două zile vă întoarceți în redacție, că aveți de filmat o nouă ediție pentru „Prietenii lui Ovidiu”. De unde pasiunea pentru meserie, totuși? Adică... aveți peste 55 de ani de presă. De unde vă mai alimentați? 
- Știi ce se întâmplă? Lumea zice, și are multă dreptate, «E o pasiune, ești devotat meseriei». E adevărat. Numai că gazetăria sportivă a început pentru mine ca un mod de a câștiga o pâine, că n-aveam niciun serviciu. 

Studiasem limbi străine și urma să fiu repartizat profesor de română într-o comună, m-am apucat de chestia asta. Eu am fost întotdeauna un tip foarte muncitor, devotat poate e cuvântul cel mai bun. Cu vremea, a început să-mi placă și mi-a intrat atât de mult în obișnuință, încât a devenit propria mea viață. În zilele în care nu scriu...

- Și sunt rare acele zile! 
- M-am oprit să mai scriu zilnic, să nu zică lumea că sunt grafoman, că știu totul și că-mi dau cu părerea despre toate - am mai rărit-o. Acum, scriu de patru ori pe săptămână. Te rog să mă crezi, și nu fac pe nebunul...în ziua în care nu scriu, am impresia că e o zi pierdută. Am senzația că am trăit degeaba. De ce mănânc, de ce mă plimb, de ce mă îmbrac, dacă n-am muncit? Am avut întotdeauna sentimentul ăsta că trebuie să muncesc

- Aveți și o vorbă celebră, care trebuie scrisă undeva aici, în redacție: „Timpul muncii e tot timpul!”. Ne-ați îndoctrinat cu asta și a rămas. 
- Nu știu dacă e a mea, dar am învățat-o. În cei 14 ani, aproape 15 trăiți la «Flacăra», cu Păunescu, pe care-l știe toată lumea, cu extraordionarele lui calități și cu multele lui defecte, mai ales de ordin politic. Nu discut asta, fiecare e cu opțiunile lui în viață. Dar acolo era, într-adevăr, deviza «timpul muncii e tot timpul». Se lucra la «Flacăra», nu e figură de stil, 24 de ore din 24. Păunescu era tot timpul plecat cu cenaclul și termina cenaclul la 04:00 dimineața. 04:00 dimineața devenea începutul lucrului de a doua zi.

- Pentru el...și atunci îi obliga și pe ceilalți. 
- Da Au fost zeci de situații - și nu exagerez cu nimic - în care suna telefonul la 03:30-04:00. Bănuiam că e Păunescu. Ridicam telefonul și ziceam: «Da, domn Păunescu!» Zicea: «Ce faci, mă, dormi?» Ce Dumnezeu puteam să fac la 03:30?! Spunea: Vino pân' la mine, că avem treabă, avem de făcut niște reportaje, am fost într-un loc... 

Cântase el la Jibou, la Beiuș. Spunea: Am găsit un om extraordinar, mâine trebuie să mergi la el. Domn Păunescu, mâine e duminică! Da, da, te duci mâine! La el, nu exista niciodată a doua zi. La Păunescu, totul era acum! Făcuse o echipă de reporteri cu adevărat excepțională. Dacă vă spun niște nume...

- Spuneți-ne! 
- Dorin Tudoran, Cornel Nistorescu, Adrian Dohotaru, George Arion, Iulică Neacșu, Viorica Ciorbagiu, Liviu Timbus, Eugen Săceleanu...oameni care împreună au scris o bibliotecă. Apoi a urmat Emaneul Valeriu. Cu siguranță i-am uitat pe unii. dar era, într-adevăr, nu doar o gazetărie de înaltă clasă - pentru că oamenii erau foarte talentați la scris , ci și una făcută în mare viteză. Totul era acum!

- A fost un fel de precursor al zilelor noastre de acum, când totul se întâmplă în timp real, cu update-uri pe site la secundă...Dumneavoastră spuneți că acesta era deja un obicei la final de ani '70. 
- Da, pe el l-au scos în '85, când s-a întâmplat tragedia de la cenaclu. Țin minte că am fost odată cu o echipă la Tulcea, se crease un baraj de gheață pe Dunăre și am stat acolo vreo trei, patru zile. Militarii l-au aruncat în aer pentru că se blocase circulația pe Dunăre. 

Mă rog, e o poveste de 40 de ani, nu-mi mai aduc aminte chiar toate detaliile. Nu aleseserăm noi cel mai bun hotel, nu era căldăruă, apă caldă, era iarnă, o iarnă grea. 

După vreo patru zile, am venit la București cu avionul, fericit că fac un duș, stau o zi acasă până află Păunescu că ne-am întors. Când ajung în aeroport, era 08:00 dimineața, îl văd pe administrator, Medar îl chema. Era singurul care reușea să-l aiurească pe Păunescu. L-am întrebat: «Ce faci, ce e cu tine aici, la ora asta, unde pleci?» «Eu nu plec nicăieri, pleci tu!». I-am zis: «Cum să plec eu? Abia am venit».

- N-ați apucat să ajungeți acasă, să faceți duș... 
- Nu, eram în aeroport, dimineața, la Băneasa! Se uită la ceas și zice: «Mai ai timp să bei și-o cafea, apoi pleci la Baia Mare peste o oră, să facem o suită de reportaje despre pâinea minerilor. Tu trebuie să mergi la nu știu ce zonă de mine de acolo». I-am spus: «Dom'le, am venit după trei zile, am stat prin frig». «Nu!», mi-a zis. Așa era la Păunescu. Totul era un iureș! Dar oamenii erau nu talentați, ci foarte talentați. Era foarte multă calitate.

- S-a transformat într-o școală de presă... 
- Da, «Flacăra» a fost o școală de presă, sigur, cu deviațiile politice și cu unele obligații...toate poveștile care mi s-au întâmplat mie cu cenzura, erau unele lucruri absurde. Dar așa era epoca.

Ioanițoaia: „Sunt convins că nu eu am fost cel mai talentat”

- Spuneți că ați intrat în presă dintr-o întâmplare, mai degrabă, pentru că ați vrut să fiți jurnalist de sport. În ultimii 25 de ani, eu am avut privilegiul să fiu coleg de redacții cu dumneavoastră. Mai întâi, '97 - 2003, Pro Sport, apoi din 2003 încoace aici, la Gazeta Sporturilor. Pentru mine, dar am impresia că pentru peste 90% din care au intrat în presă în ultimul sfert de veac, dumneavoastră ați fost modelul. 
- E mult spus, dar m-aș bucura să fie așa.

- Putem face și jocul ăsta al modestiei, dar nu cred că e cazul, totuși. 
- Nu, dar sunt unii foarte mulți cu care n-am avut tangențe, care au fost pe altă filieră. Dar ce a trecut pe aici, prin Sportul Românesc, ProSport și Gazeta, da!

- Noi v-am avut pe dumneavoastră ca model. Dumneavoastră ați prins vreun model din mers? În primii ani din presă, sperați să ajungeți ca unul dintre colegii de redacție de atunci? Care erau mai experimentați, mai talentați... 
- Chiar sunt convins că eu n-am fost cel mai talentat, poate că am fost cel mai muncitor, cel mai perseverent, cu multă luciditate și multă dorință de a munci. Eu am prins generația de ziariști exponențiali ai «Sportului Popular».

- Înainte de '70, adică. 
- Da! Eu am terminat facultatea în 1967 și am ajuns în presă în decembrie 1967.

- Cu celebrul prim interviu publicat al dumneavoastră, interviul cu juniorul Anghel Iordănescu. 
- Primul articol despre Iordănescu. Aia e altă poveste, cu vânzătoarea de la un centru Loto Pronosport care ne-a dat ziarul. Eu n-am știut inițial că a apărut. A apărut în ziua de Crăciun, pe 25 decembrie 1967. Zi care nu se serba pe vremea aia, firește. Am aflat mai târziu, 

Mi-a zis cineva că a apărut un articol semnat de mine. Eu îl lăsasem la Cristian Mantu, șeful secției fotbal, în cutia de scrisori îm același bloc în care, aveam să aflu mai târziu, stătea și Mircea Lucescu.

- Așa trebuia predată marfa pe vremuri?! Scriai de mână pe o hârtie și o puneai în cutia poștală. 
- N-aveam nicio tangență cu ziarul încă. Mantu mi-a zis: «Puștiule, dacă vrei să faci gazetărie sportivă, scrie și tu ceva și lasă-l acolo». A apărut în ziua de 25 decembrie. N-am găsit ziarul. Pe vremea aia, «Sportul» trăgea 600.000 de exemplare, nu mai găseai la ora 09:00 dimineața. Unde să mă duc? 

M-am dus la o agenție Loto Prono din Buzești. Aveam 25 de ani, n-am să uit niciodată. Acolo, era o femeie în vârstă. Întreb de ziarul de azi și-mi zice să mă uit în colecție. Într-adevăr, în era articolul acolo. Ceea ce m-a șocat foarte tare e că apăruse exact așa cum îl dădusem, nu făcuseră nicio modificare. I-am spus: «Nu-mi dați mie ziarul ăsta? Vreau să-l cumpăr»... «Nu, e din colecție».

- Ce a urmat? 
- Am făcut o mutră atât de tristă, apoi am fost întrebat: «Dar ce-ți trebuie ziarul?» «Dom le, știți, e primul meu articol care a apărut. Și e primul articol despre băiatul ăsta!» Titlul era: «Anghel Iordănescu, juniorul numărul unu al anului 1967». Și acum, de câte ori mi se întâmplă să mă întâlnesc cu Puiu Iordănescu, glumim pe seama articolului. Vânzătoarea mi-a spus: «Ăsta e primul tău articol?» «Da, doamnă!» 

În momentul ăla, scoate ziarul din colecție și zice: «Ia ziarul. Nu știu dacă știi, azi e Crăciunul! Dacă ți-a apărut primul articol în ziua de Crăciun și e primul articol despre băiatul ăsta, o să vă ajute Dumnezeu pe amândoi să ajungeți celebri». 

De câte ori mă întâlnesc cu Iordănescu, îi zic: «Uite, Puiule, a avut dreptate pe jumătate. Tu ai ajuns celebru!» Într-adevăr, e o poveste. Eu nu mai am articolul. Iordănescu zice că-l are înrămat, dar nu mi l-a arătat niciodată. Cred că nu-l mai are nici el.

Ioanițoaia, despre presa de sport a anilor '70: „Era cu totul altceva”

- Cum era presa de sport a anilor '70? Spuneți-ne câte ceva din savoarea vremurilor. Cât de ușor era să te apropii de sportivi? Se întâmpla să vă critice uneori cititorii? Oamenii de pe stadioane...? 
- Nu exista legătura de astăzi. Azi, eu zic că nici nu mai sunt cititori, sunt numai postaci. Indiferent ce scrii, nimic nu le place. Întotdeauna, punctul lor de vedere e cel care trebuie impus și ascultat. Pe vremea aia, era cu totul altceva.

- În ce sens? 
- În sensul în care, la fiecare ziar erau secții. La «Sportul Popular», secția fotbal era cea mai tare, cu Ioan Chirilă, cu Eftimiu Ionescu, cu Radu Urziceanu, cu Marius Popescu, cu Gheorghe Nicolaescu. Erau semnături, nu glume! Pe urmă, era secția de «celelalte sporturi», care avea referenți. 

Hristache Naum, tatăl lui Radu, era specialist în handbal și în ciclism. N-aveai voie să scrii un rând despre handbal sau despre ciclism fără să treacă pe acolo. Apoi, articolul mergea la șeful de secție, care de regulă era altcineva. Atunci, cred că era Titu Comarnischi, care scria ping-pong, la rândul lui. Apoi, citea unul dintre secretarii de redacție, după care citea cerl cel care pagina, iar în final citea responsabilul de număr.

- Deci erau vreo șase perechi de ochi care însoțeau un articol până la publicarea lui 
- Se făceau modificări...Azi, știi bine cum e: direct în folder și la revedere, nu citește nimeni. Se citesc doar lucrurile importante. Sigur, fiecare își asumă responsabilitatea pe ce scrie. Pe vremea respectivă, să fi mers în avion cu un campion de judo și să fi publicat ceva fără să-l întrebi pe referentul de judo? Era scandal mare. Erau oameni care plecau la competiții de zeci de ori, la popice. 

Mie mi s-a întâmplat odată...era un ziarist distins la «Sportul», Radu Voia, care, din păcate, nu cred că mai trăiește. Era rubricantul de patinaj. Redactor șef era Emanuel Valeriu, cel care m-a angajat pe mine. Radu Voia trebuia să plece la Mondiale de Patinaj Artistic la Leningrad. I s-a îmbolăvit soția și Valeriu mă cheamă în birou și-mi zice: «Avem loc la Mondiale, tu mai rupi rusește, te duci la Moscova?» «Domn Valeriu, cum să merg eu acolo? Patinaj artistic nici măcar la telvizor n-am văzut». «Lasă, că te descurci tu!».

+25 FOTO

- Și cum a fost? 
- Am fost acolo, n-am să uit niciodată. Am fost la Leningrad, era acolo și L'Equipe-ul. Campion era un franțuz doctor, Alain Calmat, a devenit ulterior doctor. L'Equipe a trimis acolo un colectiv de vreo 10 ziariști. Eu, vorbind franceză și neștiind despre ce e vorba, zic: «Ce dracu se întâmplă aici?». Vorbeam cu francezii și tot ce scriau francezii scriam și eu. Traduceam, mai adăugam ceva. 

Scriam ce auzeam de la francezi, ce mai vedeam prin sală. Trebuia să știi cât de cât, eu eram absolut picat de nori. Când m-am întors, Valeriu mi-a spus că m-am descurcat chiar bine, că i-au zis că demult n-au mai fost niște reportaje de atmosferă atât de bune. I-am spus: «Domn Valeriu, eu mă luam mai mult după ăia de la L'Equipe». N-are nimic, vezi că o să primești o primă, a fost foarte bine.

Reportajul care a impresionat-o pe Elena Ceaușescu

- Deci ați fentat cumva, ați reușit să acoperiți și patinajul... 
- Mi s-a mai întâmplat câte o chestiune din asta de-a dreptul hazlie. De exemplu, am ajuns printr-un concurs fericit de împrejurări la niște Campionate Mondiale de Gimnastică în Olanda. Pe vremea aia, nu prea erau bani de hotel, așa că am stat la ambasadă la Haga. Competiția era tocmai la Rotterdam, dar pentru că urma să fie dată și la TV, mi-am zis ...ce rost are să mă mai duc până la sală? Scriu de la televizor, și-așa nu știam eu mare lucru. Mă mai duceam seara la sală să iau rezultatele, dar la concursul propriu-zis n-am fost niciodată!

- Așa... 
- A câștigat Aurelia Dobre. Iar eu am început să apăs pe latura asta patriotică, mai ales că erau acolo niște concurente din Rusia. Când am venit acasă, «Cabinetul 2», adică Tovarășa (n.r. Elena Ceaușescu), care se uitase la competiție, a fost foarte încântată de faptul că a câștigat o româncă. A chemat toată delegația să o premieze și a zis: «Să vină și ăla care a scris foarte românește în Sportul, a susținut concurentele noastre și a făcut o bună propagandă».

- Și v-ați prezentat? 
- Am fost acolo, am dat mâna cu ea... Odată, am dat mâna și cu Nicușor Ceaușescu, pe care apoi l-am și cunoscut când mi-a dat premiu pentru o carte, era prim-secretar la UTC. Una din cărțile mele a luat marele premiu al UTC-ului. Ca să fiu corect, mi-a dat și un plic, că pe vremea aia premiile erau însoțite și de plicuri.

- Prima carte ați publicat-o, în 1979, «Bărbați cu obiceiuri de eroi». O colecție de reportaje deja publicate în «Flacăra» 
- Da, da.

- Apoi ați mai publicat câteva cărți în rafală în anii '80. 
- Au fost cinci cărți, nu mai știu care a luat marele premiu al UTC-ului. «Bărbați cu obiceiuri de eroi», «Viața la 1000 de kilometri pe oră», «Povestiri din realitatea imediată», una dintre ele.

- Mi-aduc aminte că am fost împreună recent la premiile APS, am avut onoarea să împart scena cu dumneavoastră, să luăm câte un premiu fiecare. Și ați spus acolo că e al 47-lea trofeu, toate pentru diverse merite din zona de presă. 
- S-ar putea să fi greșit, or fi mai multe. Numai de la «VIP» câte am luat...Brancu era acolo redactor-șef. I-am și zis la un moment dat: «Mă, te rog eu, oprește-te, mă fac de râs...chiar de fiecare dată să-mi dai premiu?».

+25 FOTO

- Rămânând în anii '80, cât de presantă era cenzura? Cât de mult vă țineați în frâu anumite porniri de a scrie despre ceva? 
- La un moment dat, autocenzura intra în reflex. Îți cam dădeai seama ce e voie și ce nu e voie. Am fost 14 ani la «Flacăra», am condus la un moment dat secția de reportaj, secția de știință. Am scris și eu destul despre Tovarășa...Trebuia să scrii, altfel mureai de foame. 

Pe vremea aia, dacă te dădea afară din presă, mai ales dacă te dădea Păunescu, nu mai găseai nicăieri loc de muncă. Era clar, erai muritor de foame! La mine, fusese povestea cu America și nu puteam să intru în partid.

Ioanițoaia și „visul american”

- Pentru cei care nu știu, ați fost plecat în Statele Unite în 1972, ați fost căsătorit acolo. 
- Am fost plecat 7 luni. Am fost căsătorit cu o americancă, da.

- V-a trecut repede dragostea și v-ați întors în țară. Dragostea de patrie a fost mai puternică decât dragostea de americance. 
- (râde) Da. Nu știu dacă a fost vorba de dragoste de patrie. M-am tot gândit: m-am însurat cu ea pentru că o iubeam sau pentru că era americancă și era mirajul acela extraordinar? Nici nu puteai să-ți imaginezi pe atunci că stai de vorbă cu o americancă.

- Dar cum v-ați cunoscut? 
- Din întâmplare, pe stradă, în față la Lido. M-a întrebat nu mai știu ce. Ea lucra la Columbia University și venise într-o vizită la București. M-a întrebat de o adresă, iar eu i-am zis: «Hai, că te conduc». Am condus-o și așa a ajuns...

- Ați condus-o până la Washington, până la urmă. 
- Până la New Brunswick, în New Jersey. Bun, unde rămăseserăm?

- Cât de greu era să reziști în presă dacă nu te adaptai vremurilor? 
- Depinde. Toate articolele care erau despre știință trebuiau trimise la Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie, la aprobare. Ăia țineau uneori și două-trei săptămâni un articol. Bine, vorbim de un săptămânal, «Flacăra» era un săptămânal. Și dacă dădeau viză, era OK. 

Uneori, făceau niște schimbări destul de importante, nici nu mai recunoșteai ce ai scris. De pildă, îmi aduc aminte...am fost când s-a lansat la apă nava «Independența», cea mai mare navă petrolieră românească. Între timp, s-a și scufundat.

- Continuați ... 
- Ne-au lăsat să urcăm pe navă, m-am dus, am scris și a apărut în «Flacăra». Imediat a început scandalul. «Ce e cu articolul ăsta, cum a apărut articolul ăsta?». E adevărat, nu-l trimisesem la aprobare, era nevalidat. A ieșit scandal, m-au chemat la CC (n.r. - Comitetul Central al PCR). 

Articolul a fost reluat în aceeași zi de Europa Liberă. Era nenorocire dacă apărea în Europa Liberă. Orice avea legătură cu Europa Liberă se transforma în scandal. M-au chemat la secția de presă a Comitetului Central. Era unul Săndescu, care lucra la «Scânteia» și mi-a purtat mie sâmbetele multă vreme, tot timpul am avut ceva de împărțit. A început să țipe la mine: «Ce e asta, dom'le? Vinzi secrete? Vinzi economia României, industria României?».

- Cum adică? 
- Le-am zis: «Dom'le, stați puțin să ne înțelegem. Nava asta, Independența, e construită după niște planuri de la șantierul naval din Bilbao. Partea electrică este luată din Ungaria. Ancora e luată de la Gdansk, din Polonia. Altceva era din RDG. Noi doar am bătut șuruburile. Ce secrete am furat? E și contribuție românească, dar nu de inteligență, ci de muncă». Așa am scăpat ...

- Deci se întâmpla să apără și excese de genul acesta? 
- Erau unii pricepuți, din secția de presă. Sau nu pricepuți, ci binevoitori. Dar erau unii care era complet aerieni, foarte plini de ei și își arogau o competență pe care n-o posedau. Noi, de bine, de rău, știam ce să scriem. Pentru asta eram plătiți. Ei erau un fel de satrapi, cărora nu le plăcea nimic și care numai despre Tovarășu' ar fi vrut să scrii. Erau și la sport, am stat odată după un gol...

- Așa. 
- Fusese un meci România - Ungaria și se marcase un gol din ofsaid. Unii spuneau că a fost ofsaid, alții că nu. Știm că raporturile cu Ungaria au fost întotdeauna, sunt și probabil vor rămâne încordate, sensibile. Am sunat la secția de presă, pe linie ierarhică: «Dom'le, cum abordăm subiectul?» 

Iar ei au spus: «Ne depășește, nu știm ce s-a întâmplat». Am întârziat revista pentru că, se pare, din ce mi-a ajuns mie la urechi, până la urmă a trebuit să-l întrebe pe Tovarășu'.

«Tovarășe, a fost ofsaid sau nu?»

- Să-l întrebe pe Ceaușescu dacă a fost ofsaid sau nu?!? 
- Da! «Tovarășe, a fost ofsaid sau nu?» Că ne bătuseră ungurii și era un gol în discuție, nu voiau să se creeze conflicte.

- Deci Ceaușescu era «VAR-ul» anilor '80 ... 
- Nu știu în ce măsură e legendă sau nu și dacă întrebarea a ajuns la Ceaușescu sau nu. Noi le spuneam că trebuie să apară revista, ei spuneau: «Nu, nu, așteptați!» Revista n-a mai apărut joi, a apărut vineri. Până la urmă, cred că am spus că a fost ofsaid, nu mai știu exact.

- Dar a trebuit să așteptați o validare de la președintele țării, într-un fel sau altul. Știați că sunt niște garduri foarte apropiate și nu vă apropiați foarte tare de ele, nu știați dacă un gard era electric sau nu. Cam asta era senzația, nu? 
- Noi făceam mai mult reportaje sociale: cum ajung navetiștii la serviciu, cum se fabrică pâinea, cum lucrează minerii. "Flacăra" era o revistă care se adresa mai mult omului de rând. Celelalte, «Scânteia», de exemplu, erau chiar formale. 

Țin minte că am scris de obosisem, pur și simplu, despre o vacă de la Dulbanu, de lângă Buzău, care era eroină, dădea nu știu câți litri de lapte pe zi.

- Bine că n-ați fost nevoit să-i luați și un interviu... 
- Spunea Păunescu: «Ne trebuie ceva, un record. Du-te, mă, la vaca aia de la Dulbanu!». «Dar domnule Păunescu, am scris deja!» Iar el: «N-are nimic, mai scrie o dată!»

Ioanițoaia, despre relația cu Adrian Păunescu

- Apropo de Păunescu, ați lucrat foarte mulți ani alături de el. Un personaj idolatrizat în acele vremuri, devenit apoi un veritabil sac de box după Revoluție din cauza apropierii de o anumită zonă politică. Totuși, dumneavoastră l-ați apărat în multe rânduri pe Păunescu, fără să vă pese de reacții, deși era clar că cine-l apără pe Păunescu va fi și el luat la șuturi. E un paradox. Ați trăit într-o perioadă în care libertatea de expresie era destul de îngrădită și, cu toate acestea, aveaț un instinct incredibil de a spune lucrurile pe șleau, fără ocolișuri, fără să vă pese de repercusiuni. Cum explicați? 
- Păunescu, după părerea mea, a trecut prin două faze distincte. El fiind oltean, Ceaușescu fiind oltean, el fiind mare patriot, chiar exagerat, aș zice, a avut o perioadă în care chiar l-a iubit pe Ceaușescu.

- O făcea din convingere, nu din slugărnicie, nu? 
- Absolut! Absolut din convingere! El nici nu mai avea nevoie de altceva, că avea destule. După care, încet, încet, a început să-și dea seama ce se întâmpla în țară... În perioada aia a început să scrie o grămadă de poezii curajoase, pe care, dacă le citești astăzi, nici nu-ți vine să crezi. Nu numai din acelea sentimentale, de genul «Rugă pentru părinți».

- Vorbim de începutul anilor 80 aici, nu? 
- Da. E adevărat, vorbea despre «cârmaciul destinului național». Dacă nu vorbeai, nu te lăsa să faci Cenaclu. Dar publica și «Doina», care nu se publicase niciodată până atunci. Cânta în cenaclu și niște poezii patriotice care fuseseră interzise o lungă perioadă.

- Practic, se folosea cumva de o poziție favorizată pentru a băga pe sub ușă și niște lucruri pe care altfel n-avea cum să le facă. 
- Da. Acum, dacă te uiți pe poeziile lui și știi ce epocă am traversat, îți dai seama că unele din ele sunt foarte curajoase. Dar nu-l apăr eu pe politicanul Păunescu, care a făcut mari greșeli, chiar și după Revoluție. 

Era un om de stânga, dar cădea din partea stângă. Însă pentru poezie și mai ales pentru gazetărie, a făcut lucruri execpționale. «Flacăra» a fost un fenomen numai datorită oamenilor pe care îi strânsese.

- Vorbiți despre revistă, nu despre Cenclu. Sau era, cumva, un tot? 
- Nu. Eu mă refer, în principal, la revistă. Cenaclul a fost un fenomen ieșit din comun, asta nu se poate contesta. Dar Păunescu a avut și defecte.

- Deci nu-l cântăriți într-o cheie extremă pe Păunescu? L-ați cântărit cu bune și cu rele... 
- Știi ce se întâmplă? Pe măsură ce se adună anii, pe oameni trebuie să-i judeci nu numai în raport cu istoria, ci ești obligat să-i judeci și în raport cu tine. Mie Păunescu mi-a făcut mult bine. În sensul în care când m-am întors din America și s-a hotărât că am «scuipat» pământul patriei - citat din Săndescu de la «Scânteia» - am stat 13 luni fără serviciu și Păunescu m-a anagajat fără să mă cunoască.

Ioanițoaia și povestea milionului de dolari

- Cum s-a întâmplat? 
- A zis: «Dom'le, am auzit ceva de Ioanițoaia ăsta. Am citit ceva despre el, e un băiat tânăr. Ce, dacă s-a încurcat cu o americancă, pentru asta trebuie să-l omorâm? Câți ani are? 25! Ia chemați-l încoace!» Și m-a angajat corector. După care m-a ajutat, am scris niște cărți, am devenit cineva datorită lui Păunescu. 

Ăștia sunt...Emanuel Valeriu, care m-a angajat, Păunescu, care m-a ținut la Flacăra 15 ani, și Adrian Sârbu, care mi-a schimbat viața cu PRO TV-ul, cu emisiunea, dar și din punct de vedere material. Pentru că atunci când am vândut Pro Sportul, am luat aproape un milion de dolari.

- Un milion de dolari! La Procesul Etapei, întotdeauna când aveați în studio un antrenor sau un jucător celebru, îl întrebați cât câștigă. Acum a venit și rândul dumneavoastră să spuneți cât ați câștigat din presă în perioda de vârf. 
- Pe Lucescu l-am întrebat toată viața ce salariu are și niciodată nu mi-a răspuns (râde), deși e cel mai bun prieten al meu din sport. Niciodată n-a răspuns.

- Înapoi la momentul în care Adrian Sârbu a vândut ProSport-ul... 
- Acolo e o istorie întreagă. În '97 am venit de la Sportul Românesc la ProSport, iar Sârbu, ca să ne cointereseze, a zis să ne dea niște acțiuni, pe care nu le-am plătit.

+25 FOTO

- Nici nu știați la momentul respectiv ce înseamnă acțiuni.
- Habar n-aveam! Pe cuvântul meu de onoare că nu mint și joc teatru. Când s-a pus problema să vândă ziarul, pentru că avea niște socoteli de rezolvat cu Țiriac și îi trebuiau bani, Sârbu m-a chemat la el în birou. Cu mine s-a comportat cum puțini oameni s-au purtat cu mine în viață. 

Mi-a zis: «Băi, trebuie să vând ProSport-ul». Acum, când mergea bine? Tirajul era mare. Zic: «Îmi pare rău, ce vorbă-i aia, cum să-l vinzi?» Răspunde: «Mă, trebuie să-l vând, înțelege». Probabil că am făcut o mutră tristă. Mai spunea: «Ce-ai, mă? Asta-i viața, e capitalism, cumperi, vinzi».

- Afaceri, business. 
- Da. I-am zis: «Dom'le, făcuserăm o echipă aici...!» Ziarul ajunsese la 100.000 de exemplare, totul era în regulă, aveam 12 mașini, eram bine. Mi-a răspuns: «Lasă, mă, că iei și tu niște bani, nu-ți mai face probleme». Îi zic: «Ce dracu' bani iau eu?»

- Adică... ați uitat complet de acțiunile pe care vi le-a promis. 
- Nu știam eu cum e cu acțiunile.

- Ca să ne întoarcem puțin înapoi, în momentul în care ați plecat de la Sportul Românesc cu întreaga echipă ca să lansați ProSport-ul, Sârbu v-a promis, pe lângă salariul lunar, o cotă parte din acțiuni. 
- Exact.

- Iar în momentul în care a vândut mai departe ProSport-ul cinci ani și jumătate mai târziu, v-a reamintit despre acele acțiuni.
- Mi-a spus că trebuie să vin să semnez și eu pentru vânzare. «De ce să semnez eu? Nu semnezi tu, că ești patron?» Mi-a zis apoi că am 19%. 19 la sută? Nu știam. Și jur că nu joc teatru. 

Vine contabila și zice: «Partea dumneavoastră este 987.000 de dolari. Sunt banii dumneavoastră». «Poftim? Cum 987.000?» Parcă mi-a dat cu ceva în cap ... Eu aveam 5.000 salariu. «Dom'le, vorbiți serios?» N-am dormit vreo trei nopți.

Ioanițoaia: „Aveam niște bani la care nici nu visasem vreodată”

- Erați, practic, milionar. 
- Mi-am luat casă, mașină, dădeam cu banii. Țin minte că atunci am dat avansul la casă, iar constructorul mi-a zis că e nevoie de un avans de 20%: «Dom'le, eu îți plătesc toți banii, ce avans?». L-am lăsat mască. Aveam niște bani la care nici nu visasem vreodată!

- Ca să punem un pic în context, totuși, ce însemna un milion de dolari. Cred că undeva prin 2002-2003, mi-am cumpărat eu primul apartament, două camere confort 2, într-un cartier mărginaș al Bucureștiului și am dat 6.000 de dolari. 
- Da, ca să avem o dimensiune a sumei din povestea cu Sârbu... Pe urmă, s-a mai întâmplat o chestiune ciudată. Sârbu a venit și mi-a zis: «Mă, vezi că nu pot să-ți dau toți banii. O să-ți dau cu 150.000 mai puțin, facem acte, iar eu mă angajez la notar să-ți dau acei 150.000 de euro în decurs de un an. Te deranjează?». 

Era un Everest de bani, i-am zis. «Nu, dom'le, ce vorbă e aia, mi-ai dat atâta... Nu te supăra, nu fac nicio hârtie. Mi-i dai când poți. Dar eu hârtie cu dumneata nu fac. După ce mi-ai dat un milion de dolari, să mă apuc să fac eu hârtie pentru 150.000 de dolari?» M-a întrebat dacă vorbesc serios.

- Nu se aștepta să fiți atât de înțelegător. 
- Da. A chemat-o pe viitoarea șefă a televiziunii, Doina Gradea, care era mâna lui dreaptă, și îi zice: «Doina, ăsta e zdravăn? Auzi la el, nu face nicio hârtie pentru 150.000, o avere». I-am zis: «Îmi dai când ai, și-așa mi-ai dat atât». Și, într-adevăr, mi-a dat în fiecare lună, timp de nu știu cât, până la ultimul ban. Și n-am făcut nicio hârtie!

- Apropo de brandurile de presă. Practic, dumneavoastră ați făcut o adevărată revoluție în anii '90, începând cu faprtul că ați creat «Sportul Românesc» în 1992, apoi ați inventat «Procesul Etapei» în '95, la Canal 31, cu celebrele imagini când fumați în studio, după care a venit ProSport-ul. A fost o triplă istorică.
- Am avut o emisiune «Procesul Etapei» cu 28 de invitați. Era ca la hochei. Se schimbau liniile. După vreo trei ore, plecau 10 invitați și veneau alți 10.

- Practic, nu exista absolut nicio concurență în momentul ăla. Era singura emisiune de genul acesta, o noutate absolută pentru România acelor ani să vadă la televizor faze analizate, cu stop cadru. Cât de mare era presiunea la «Procesul Etapei»? Cum reușeați să struniți atâția milionari, miliardari? Pentru că erau niște oameni cu bani foarte mulți, tot felul de dubioși... 
- Era un început de drum și toată lumea voia să vină. Astăzi, știi și tu bine, ca să chemi pe cineva, chiar și să-i dai un premiu, trebuie să te rogi, să găsești soluții, momentul potrivit. Atunci era descătușarea de după Revoluție și toată lumea voia să vină, toată lumea voia să fie văzută. Era o nouă lume. Nu că aveam probleme să-i aduc în emisiune, aveam probleme să-i opresc să vină în emisiune.

- Făceați, practic, o selecție. Din 80 de oameni care erau disponibli, alegeați doar 10. 
- Da, sigur. Văd că foarte mulți din generația tânără au reținut că am introdus bălăcăreala. Dar a fost primul moment în care s-a vorbit sincer și pe față despre ceea ce se întâmplă în fotbal. Spun despre mine: «Îi invita în emisiune pe Becali, pe Nețoiu, pe Gheorghe Ștefan, pe Pădureanu, pe Borcea». 

Ulterior, unii dintre ei, foarte mulți, au făcut pușcărie pentru greșelile lor, e adevărat. Dar ei conduceau fotbalul în momentul ăla? Pe cine să inviți? Ca să nu mai vorbesc de faptul că «Pinalti», de pildă, era un tip care chiar atrăgea, făcea audiență.

- Ăsta e un reproș care continuă până în zilele noastre. Auzim: «Dom'le, de ce-l promovați atât de mult pe Gigi Becali, care este un personaj toxic?» Și atunci, întrebarea mea către public e: de unde știți că e un personaj toxic? Nu cumva tot din presă, adică nu cumva tot de la noi? Prin urmare, nu-l promovăm, doar îl expunem pentru că ăsta e personajul care conduce un club de fotbal, nu putem să decidem noi cine conduce sau nu conduce un club de fotbal. 
- Sigur, cum să nu?! Mai spun unii: «De ce-l invitai pe Pădureanu, care era patriarhul Cooperativei»? Îl invitam pentru că era un personaj important. Într-un anumit moment, fotbalul fără Pădureanu era de neconceput. Fără Ștefan, fără...

- Ca să nu mai spunem, totuși, că despre Cooperativă oamenii au aflat de unde? Din presă! Că doar n-au aflat în somn.
- Din presă, sigur că da.

- Deci, spuneți că nu era complicat să-i țineți în frâu pe toți acești magnați ai vremurilor, pentru că abia așteptau să vină, se rugau de dumneavoastră...
- Sigur. Pe urmă, pe parcurs, după 4, 5, 6 ani, a mai scăzut acest apetit. Eu am făcut 18 ani de televiziune. E adevărat, în alte condiții în ultima perioadă, stârnind mai puțin interes cu emisiunea. Dar au fost 18 ani.

- 18 ani cumulat. Adică «Procesul Etapei» plus «Recursul Etapei». În momentul în care drepturile s-au mutat de la la Pro TV la Antena, «Procesul» a rămas un brand al PRO-ului și atunci... 
- Iarăși am fost un fraier, pentru că, în loc să depun eu marca «Procesul Etapei» la OSIM, fiindcă a fost ideea mea, n-a fost ideea televiziunii, am lăsat și a depus PRO TV-ul. Apoi, Antena a depus și ea «Recursul Etapei» la OSIM.

- Practic, ați creat două brand-uri care nu vă aparțin. Le-ați creat, le-ați făcut celebre ...
- N-aș mai avea ce face cu ele azi. 

- Oricum, sunt indubitabil legate de dumneavoastră pe viață. 
- Cea mai mare realizare - și rămân la părerea asta - a fost echipa pe care am reușit s-o creez la «Sportul Românesc», ProSport și în continuare. Cred că vreo 15-20 lucrăm și azi.

- Da, eu sunt din 1997 în echipa asta, adică de 25 de ani. Dumneavoastră aveți vreo 5 în urmă, porniți cu Tolo, Vochin, Geambașu, Stamatoiu, Lumi Paul... 
- Cu Tolontan îmi aduc aminte perfect. Tolontan a venit la «Sportul Românesc» de la «Gazetă», unde nu reușise, avusese un conflict din start. La Sportul roșu era om simplu în secție. Când să plecăm la ProSport am zis «Dom'le, noul redactor-șef va fi Tolontan!» Toată lumea a rămas siderată. 

Erau acolo șefi de secție, oameni cu experiență. Am spus: «Uitați-vă la el!» Știi cum era de atunci, ca un pitbull. 

Și am spus: «Ăsta va ajunge un mare ziarist! Nu ziarist, ci mare ziarist. Exponențial!» Și am avut mână bună. Când i-am spus lui Sârbu, mi-a zis: «Cu ce s-a ocupat redactorul-șef ăsta al tău?» Îi zic: «A fost în secție, e băiat tânăr, e talentat». «Păi și-l pui pe ăsta redactor-șef?». «Da!» «Nu riști?». «Dom'le, îmi asum riscul». Și am gândit bine. Și cu el, și cu tine, cu toți.

- Cum ați simțit de-a lungul timpului nevoia asta de a încuraja tinerii? Pentru că nu li se întâmplă multora chestia asta. Mulți țin să fie mereu în prim-plan, mereu să controleze tot, foarte puțini sunt cei care riscă, așa cum ați spus, să dea șanse unui tânăr, să-l scoată în față. - Eu am spus mereu că de unul singur nu poți. Întotdeauna trebuie să faci o echipă. Și dacă m-am priceput la ceva, ca fler, ca intuiție, m-am priceput la oameni. Foarte rar am greșit cu oamenii. Am și greșit uneori, dar în majoritatea cazurilor am mers pe cai câștigători, ca să zic așa.

- În plus ... 
- Mi-am dat seama că pierzi dacă nu te adaptezi, cum m-am adaptat și eu, începând să lucrez cu calculatoare, telefoane, la o vârstă la care alții ar fi refuzat. Am fost tot timpul deschis la nou și poate că asta chiar de la Păunescu am învățat. Păunescu își prindea mâna în toate astea, dar pe toate voia să le facă.

- Ăsta e un alt lucru pe care l-am admirat întotdeauna la dumneavoastră. Schimbarea vremurilor i-a scos pe mulți de pe șine, pentru că n-au reușit să se adapteze, dumneavoastră ați reușit să rămâneți relevant începând de la ziarele alb-negru și până la ziarele color, de la începuturile televiziunii de sport până acum, când ați trecut în zona digitală, publicați zilnic pe site, aveți o emisiune care se difuzează doar în online, și, deși v-ați lăsat cu greu convins să faceți «Prietenii lui Ovidiu», e deja un brand recunoscut. 
- Ăsta e meritul tău. Dacă nu insistai, nu l-aș fi făcut. Am zis că, după ce am făcut «Recursul» și «Procesul» atâția ani, n-are rost să o mai iau de la capăt.

- Cât de greu e să vă adaptați, totuși, rigorilor mereu în schimbare ale publicului? 
- Nu mă laud, încerc să mă caracterizez. Am fost tot timpul în priză, tot timpul am fost viu. Pe urmă, am avut norocul să lucrez cu voi, care ați fost foarte deschiși, foarte receptivi. Am avut foarte puține cazuri, exceptând perioada de început de la «Sportul Românesc», când redacția era un fel de hală, de sală de așteptare a gării, în rest a fost stabilitate și parcă mă durea dacă pleca un om. 

Nu știam cum să fac să-l țin și să-l aduc înapoi dacă eu credeam că este bun. Și ții minte, la un moment dat au plecat oamenii, dar s-au întors toți pentru că la noi s-a făcut meserie! 

A fost un respect față de meserie și un respect față de valoare. Cei care au fost buni au reușit. Cine nu...asta e viața! Sita cerne, nu toți rămân în picioare.

Ioanițoaia, despre ruptura de „copilul” Andrei Vochin

- Dacă tot suntem aici, la discuția asta despre echipă, despre oameni importanți, haideți să vorbim un pic despre unde s-a produs o ruptură emoțională, să spun, între dumneavoastră și Andrei Vochin, care a fost „copilul” dumneavoastră ani buni. La Sportul Românesc, ProSport ... era umăr la umăr cu Tolo, vârfurile generaței lor de ziariști de sport. 
- Nu, Tolo era mai bun! Era mai direct.

- Ulterior, Andrei a ales alt drum și a plecat în Federație. Brusc, parcă v-ați răcit reciproc, v-ați tot ciupit... 
- Nu ne-am răcit, nu mai vorbim de atunci! Din punctul meu de vedere, mi se pare normal să fi reacționat așa.

- E clar că trebuie să ținem o distanță critică, pentru că nu mai suntem colegi, suntem pe poziții adverse, să spunem. Unii sunt ziariști, alții sunt în Federație. Dar a fost, cumva, o chestie neașteptată. 
- Nu pentru că a ales Federația, nu asta m-a deranjat foarte tare.

+25 FOTO

- Păi nu doar el a plecat atunci, sunt mult mai mulți colegi de-ai noștri care au ales Federația. 
- Tocmai! Ci faptul că m-am înșelat sau m-a înșelat atunci când am crezut că îi place meserie asta. Pentru mine, oricine părăsește meseria de ziarist e un trădător! Pentru că nu există meserie mai frumoasă pe lume. 

Nu există! Nu e ceva mai frumos decât să fii ziarist și să încerci să fii unul corect, în limitele bunului simț. Or în momentul în care el s-a lăsat de această meserie ca să câștige mai mulți bani, că de-asta a plecat acolo...

- Da sau nu. Poate a plecat, idealist fiind, să schimbe fotbalul românesc. 
- L-a schimbat în prost, să mă ierte Dumnezeu! În rău!

- Nimeni nu-i perfect, știți cum e... 
- Adică...ni l-a adus pe Daum, care ne-a tras înapoi cu 25 de ani.

- Nici cu ăștia de după Daum nu mi-e rușine. 
- Și asta e adevărat.

- Practic, pe Andrei Vochin l-ați iubit prea mult și v-a dezamăgit pentru că a plecat? 
- Exact. Și faptul că n-a venit la mine să-mi spună: «Uite, dom'le, asta e situația, așa și așa». El a spus: «Știți, am plecat». Ei, să fii sănătos! El nu este obligat să mă respecte pe mine, dar nici eu nu-s obligat să-l iubesc pe el. Poate greșesc eu, e posibil să greșesc. Eu, fiind atât de devotat acestei meserii, fiind robul ei, poate că judec exagerat. E posibil și asta.

- Voiam să vă mai întreb...cum a schimbat presa, dacă nu chiar lumea, accesul publicului la feedback instant? Din punctul meu de vedere, presa a fost privilegiată zeci de ani, neavând un feedback real, imediat, din partea publicului. E adevărat, mai primeai o scrisoare la redacție, dar acum, la două secunde după ce ai publicat ceva pe site, oamenii deja comentează, își spun părerea lor. Dumneavoastră cum v-ați adaptat la chestia asta? Totuși, veneați foarte de sus, de la înălțimea unei vedete de TV, care atunci când spunea că a fost ofsaid, toată țara se oprea și spunea: «E ofsaid, că a zis Ioanițoaia la Procesul Etapei!» Ați ajuns în zona asta digitală, unde, practic, fiecare virgulă este contestată. Toată lumea crede că e mai priceput decât dumneavoastră. 
- Că unii au pretenția că știu nu e de mirare, pentru că ei poate chiar știu. Dar ăia care au pretenția că eu nu știu, după 55 de ani de presă, asta mi se pare de râs. Spun ei: «Băi, ce fotbal știi tu?» Hai, totuși, să păstrăm o măsură, să încercăm să fim realiști. Inițial, a fost un șoc și la mine, recunosc. 

Eu sunt convins că nimeni nu mai e în unanimitate azi, în niciun domeniu nu există...

- Dar nevoia noastră de confirmare și de confirmare unanimă este pe viață, în natura umană. Toți ne așteptăm să fim aplaudați. 
- Eu nu citesc foarte des comentariile, mărturisesc. Fiica mea le citește, ea este mai branșată aici. Oricărui om îi face plăcere să fie lăudat. Oricărui om îi face plăcere să citească despre articolul lui că a fost bun. 

Inițial, când unii mă înjurau, în afară de cei care înjură din profesie - nu-i citez, deși îi știu - criticile m-au enervat, m-au derutat un pic. După care am spus: «Poate că oamenii au dreptate». Mărturisesc, pe de altă parte, că n-am încercat niciodată să scriu în așa fel încât să le fac unora plăcere.

Ioanițoaia: „Suporterii nu înțeleg un lucru esențial, și anume că ziaristul nu e fan”

- Asta ar trebui să fie o regulă de bază a meseriei, pentru că dacă întotdeauna supui judecata unui posibil articol feedback-ului ulterior, trei sferturi din ce vrei să scrii ar pica la selecție. 
- Trebuie să scriu în continuare ceea ce cred eu. Un ziarist ce face? Scrie ceea ce vede și ceea ce crede crede că merită scos din ce a văzut, că vezi mai multe decât scrii. Sigur, de la o vreme nu prea mai citesc comentariile, m-am cam lămurit. Mai citesc, dar nu pun foarte mare preț pe asta, pentru că știu care sunt judecățile. Dacă lauzi CFR Cluj, toți suporterii FCSB-ului sar și te înjură.

Dacă te apuci și critici pe CFR Cluj, te laudă ăia și te înjură suporterii celorlalți. Suporterii nu înțeleg un lucru esențial, și anume că ziaristul nu e fan. Ziaristul trebuie să scrie ce vede și să încerce să fie cât mai obiectiv. Doctorul meu cardiolog, Udroiu, despre care vorbeam mai devreme, este stelist cumpărat și vândut. Nu te poți înțelege cu el. Mă rog, e cu FCSB-ul acum. El a înțeles, dar alții ca el nu.

- Adică?
- Ei judecă fotbalul în funcție de sentimentele lor și de ce le convine. Nu le convine un articol, te înjură! Chit că, dacă stai și te gândești, ce treabă am eu? Mai nou, aș fi fan CFR Cluj. De ce? Pentru că am scris că, totuși, e campioana României, trebuie să avem mai mult respect pentru echipa asta.

- Dumneavoastră cum ați survolat acești 20-30 de ani în care vi s-a reproșat, direct sau indirect, că trageți cu echipa nu știu care, că faceți jocurile nu știu cui, că luați șpagă de la nu știu cine. Că suntem sătui de poveștile ăstea... 
- În același articol, oamenii scriu: «Băi Ioanițoaia, termină, ești stelist pe față!», următorul comentariu e: «Băi, când mai termini, mă, cu ura asta pentru Steaua?», «Cât mai ții cu Craiova?», «Mai ții mult cu CFR?». În fiecare articol, eu țin cu altă echipă. 

Eu am iubit foarte tare Craiova Maxima, aia cu care am circulat prin Europa, de unde sunt oameni aproape de vârsta mea. Dar, de atunci, n-am mai avut...am mai ținut, când aveam acolo niște prieteni, cu Carpați Nehoiu, povești de genul ăsta.

- Și ca să scăpați de presiunea asta, v-ați mutat toată pasiunea la Napoli și gata, doar n-o să vă comenteze fanii lui Juventus că de ce țineți cu Napoli. - Asta ar mai lipsi!

- Câteva chestii de final...spuneți-mi care a fost cel mai frumos meci pe care l-ați trăit pe viu? 
- În '94! Am fost în America, da, sigur.

- Deci România - Argentina 3-2 este... 
- Da. Sau cel cu Columbia. Ori meciul cu Columbia, ori cel cu Argentina. Dar cred că cel cu Argentina a fost cel mai frumos. Toată Cupa aia Mondială din '94 a fost foarte frumoasă, te simțeai mândru că ești român. Toată lumea te privea cu mult respect, chiar și cu admirație.

- Care e sportivul cu care ați stat de vorbă și care v-a impresionat cel mai mult? 
- Cred că Ivan Patzaichin! Și doamna Lipă. Ceva mai mult decât fotbal. Chiar sportivi, adică. Oameni care trăiesc pentru asta. Atâtea Olimpiade, atâtea medalii...Chiar nu e o figură de stil, dar au avut vieți dedicate sportului, oameni care au trăit sau trăiesc pentru sport.

- Bănuiesc că v-ați intersectat și cu din ăștia nesuferiți, cu care n-ați reușit să legați nu neapărat o prietenie, dar nici măcar o relație pur profesională. E cineva care v-a călcat pe nervi, cu care chiar n-ați reușit să interacționați măcar decent? 
- Nu. Din lumea asta cu care am avut eu tangențe...ăștia din tenis mi se pare că sunt așa, cu nasul mai pe sus. Mă rog, ei sunt niște bogătași. Deși Țiriac e un om...și Țiriac, și Năstase!

- Așa. 
- Cu Țiriac am avut certuri cumplite și am, îndrăznesc să zic, un raport de respect reciproc ieșit din comun. Eu am fost chiar fericit de modul în care Țiriac a receptat unele dintre semnale. Și Nadia e o fată extaordinară. Sunt prieten cu Lucescu de-o viață...

- El este cel mai bun prieten al dumneavoastră din lumea sportului? 
- Da, probabil că da.

+25 FOTO

- Și unde trageți linia asta, pentru că e o chestie foarte complicată. Ziarist fiind, te împrietenești cu oameni din sport, dar la un moment dat ei îți împărtățesc niște lucruri, pe care se așteaptă să nu le scrii și atunci întotdeauna ești la limită. 
- În general, un ziarist trebuie să știe ce poate să facă public din raportul cu cineva. Nu ești ziarist important atunci când scrii tot ce auzi. Și sunt câteva cazuri. Nu le dau, pentru că sunt colegi de-ai mei. Dar nu tot ce auzi sau vezi trebuie scris. După părerea mea, presa noastră are tendința de a vorbi, de a scrie urât despre cei care, până la urmă, sunt actorii acestui fenomen. 

Mă refer la fotbaliști, la sportivi. În străinătate nu vezi așa ceva. Dacă dai cu cuțitul, dacă dai cu mașina peste cineva, dacă te îmbeți, aia apare. Dar la noi e multă bârfă de colț de stradă. Sportivii trebuie respectați și cultivați tocmai pentru că noi, presa sportivă, de pe urma lor trăim. 

Ei sunt personajele la care ne referim. Îl obosești pe om dacă le face la infinit morală. Omul începe să-i dea dreptate celui care greșește în fața celui care face pe puritanul.

- În aceeași măsură, și sportivii au nevoie de expunere și de deschidere prin intermediul presei, ceea ce, din păcate, în ultimul timp se întâmplă din ce în ce mai rar. Sportivii devin din ce în ce mai închiși în propriul cerc de impresari, apropiați, departamente de PR, încât comunică foarte împiedicat sau deloc cu publicul. Atunci, apare undeva acest blocaj. 
- Concluzia mea după o viață de om e că sportvii, inclusiv cei de top, sunt mult mai dotați din punct de vedere intelectual decât crede opinia publică.

- Dar dacă ei nu vorbesc și nu se deschid și nu se arată oamenilor așa cum sunt, oamenii îi vor judeca superficial. Până la urmă, asta încercăm să facem, să-i convingem să se deschidă mai mult prin intermediul nostru, având încredere în noi. 
- Așa este! Impresarii le sunt utlili dar, pe de altă parte, sunt o stavilă. Sunt mai interesați uneori de ei decât de sportivii pe care-i reprezintă.

Topul lui Ioanițoaia: „Hagi, Dobrin, Balaci”

- Haideți să încheiem cu un top. Sunteți un ziarist cu o anvergură incredibilă, cu 55 de ani de presă în spate. I-ați prins jucând pe toți marii fotbaliști, și români, dar și de afară. Haideți să facem un top, mai ales că de la Pele încoace i-ați prins jucând pe toți. 
- E simplu. Îți dau podiumuri, atât. La noi, Hagi, Dobrin, Balaci.

- Cum îi diferențiați? Ce v-a făcut să-i diferențiați?
- Dobrin și Balaci au fost mai talentați, dar Hagi a fost mult mai util, cu o contribuție mult mai mare la echipa națională și la fotbalul românesc în general. Iar de afară zic Maradona, că a jucat la Napoli, după aceea Messi, iar al treilea...Cristiano Ronaldo.

- L-ați lăsat pe Pele fără podium.
- Era mai ușor de jucat fotbal atunci. Atunci, primeai mingea și, până pasai, aveai timp să-i dai și un telefon logodnicei.

VIDEO. Ovidiu Ioanițoaia, invitat la „Profu' de sport” (podcast integral)

Citește și alte știri din podcastul „Profu' de Sport”:

INTERVIU Gică Popescu, primul invitat la podcastul GSP „Profu' de Sport”: „Marea problemă a fotbalului românesc e lipsa curajului!”

VIDEO Marea satisfacție a carierei lui Gică Popescu: „Sunt mândru că l-am bătut pe Hagi de 6 ori!”

VIDEO Va ajunge Nicolas Popescu un fotbalist de top? Gică Popescu n-are dubii: „Hagi mi-a spus că au fost 3 genii la el în Academie”