Articol de Sebastian Culea - Publicat luni, 21 octombrie 2024, 16:17 / Actualizat luni, 21 octombrie 2024 19:37
Cunoscută mai ales pentru poeziile sale tulburătoare, pline de anxietate și luptă interioară, nu multă lume știe pasiunea și legătura pe care Sylvia Plath le-a construit în jurul unei alte arte, sportul. Gazeta Sporturilor continuă seria de povești care are la bază legătura mai multor artiști, fie ei scriitori, pictori sau muzicieni, cu sportul și dragostea față de o disciplină sau altă, dar și despre influențele universului sportiv în opera lor. Episodul șase: Sylvia Plath (1932-1963).
Dincolo de luptele sale cu depresia și cuvintele întunecate, Plath avea o pasiune puternică pentru sport, lucru observabil și în romanul autobiografic „Clopotul de sticlă”.
Sylvia Plath: „Pe măsură ce înotam, bătăile inimii răsunau ca un motor surd în urechile mele”
Sylvia a avut o copilărie plină de evenimente traumatizante care aveau să-i marcheze scurta existență, însă unul dntre refugiile premature aveau să se găsească în sport, în special înotul - o cale de a se conecta cu sinele și natura.
După moartea tatălui său, eveniment care i-a lăsat o rană profundă încă de pe vremea la care viitoarea poetă avea doar 8 ani, Sylvia a căutat adăpost în mișcarea fizică, făcând parte, încă din gimnaziu, din clubul sportiv al școlii, căruia avea să-i dedice și o poezie.
M-am gândit că voi înota până voi fi prea obosită să mă întorc. Pe măsură ce înotam, bătăile inimii răsunau ca un motor surd în urechile mele: eu sunt, eu sunt, eu sunt.
- Sylvia Plath
Îndrăgostită de apă, găsea înotul ca pe modalitate de a evada din tumultul minții sale deja complicate: înotul a devenit pentru ea o constantă, o activitate aproape obsesivă.
Într-un interviu, una dintre prietenele acesteia povestea că Plath obișnuia să petreacă ore întregi înotând în ocean, pentru că „acolo găsea, fie și temporar, o pace care nu putea fi dobândită altfel”.
Înotul, simbol al controlului și libertății
Înotul pentru Sylvia Plath nu era doar o activitate fizică, ci un mod de a-și recăpăta controlul asupra corpului și minții.
Într-o viață plină de anxietate, frică, nesiguranță și angoasă, apa îi oferea un sentiment de control absolut. În jurnalele ei, Plath vorbește despre cum apa o „elibera de constrângerile vieții cotidiene”, cum se simțea „invincibilă în timp ce se lansa în valuri sau traversa piscinele cu mișcări grațioase, controlate”.
Plath a văzut înotul ca o formă de reînnoire – scufundarea în apă era pentru ea echivalentul unei curățenii interioare simbolice, de parcă fiecare sesiune de înot îi putea spăla grijile și suferințele.
În multe dintre poeziile ei, apa e un motiv central, iar mișcările fluide și delicate ale corpului în apă reflectă o dualitate între libertatea fizică și suferința psihică.
Student model, monstru în bazin
În 1950, Sylvia a intrat la Smith College, iar pasiunea pentru sport a continuat și acolo, însă nu s-a mai rezumat doar la înot.
Deși este cunoscută pentru excelența ei academică și pentru eforturile ei literare din acea perioadă, își făcea timp pentru a menține o rutină fizică activă.
Practica jogging și yoga, dar înotul rămânea constant în toată această perioadă.
În campus, erau frecvente discuțiile despre performanțele ei la piscină, unde colegii ei povesteau cum o vedeau adesea înotând cu dârzenie, ore în șir: îndeosebi dimineața devreme sau seara târziu, când piscinele erau aproape goale.
Înotul nu era totuși ceva ce pomenea oricui. Octavian Paler spunea că omul are trei vieți: cea publică, cea privată și cea secretă. Înotul se regăsea în partea privată a vieții ei, rar menționat în scrisorile sau jurnalele publicate ulterior.
Plath prefera să-și exploreze suferința interioară prin scris. Însă sportul, în special înotul, a continuat să joace un rol crucial în viața ei.
A încercat să se înece
Între anii de facultate și mariajul ei cu poetul britanic Ted Hughes, Plath a continuat să înoate ca o metodă de a face față anxietății și depresiei. Deși relația lor era tumultuoasă, iar Plath se lupta cu gândurile negre, apa rămânea refugiul suprem.
Sunt atât de ocupată să-mi țin capul deasupra apei, încât abia mai știu cine sunt, ca să nu mai vorbesc de cine sunt ceilalți.
- Sylvia Plath
De fapt, una dintre cele mai faimoase încercări de sinucidere ale sale, înainte de succesul ei literar, a implicat o ironie: după ce a înotat într-un lac, a încercat să se înece, dar a fost salvată la timp.
Acest moment reflectă complexitatea relației lui Plath cu apa și sportul. Paradoxul dintre bucuria înotului și tristețea profundă care o bântuia este emblematic pentru viața sa: o femeie care, deși extrem de talentată și apreciată, trăia cu o suferință greu de suportat.
Moștenirea sportului în literatură
În arta sa, Sylvia Plath nu a abordat sportul ca subiect principal, cum am putut vedea la Eakins sau Bellows, dar simbolistica apare cu recurență în opere.
În „The Bell Jar”, personajul principal, Esther Greenwood, trăiește o viață plină de nesiguranțe și anxietăți care reflectă starea de spirit a autoarei. Într-un pasaj memorabil, Esther menționează cum înotul îi oferă o evadare temporară din viața zdruncinată de necaz interior, un moment de libertate și calm în mijlocul haosului.
În poeziile sale, apa și înotul devin metafore puternice ale suferinței și renașterii. Poemul „Ariel”, de exemplu, are o intensitate asemănătoare cu forța unui înot printr-o mare agitată, iar simbolismul apei și al mișcării este omniprezent, chiar dacă nu explicit.
Pe 11 februarie 1963, la doar 30 de ani, Sylvia Plath și-a luat viața, lăsând în urmă o moștenire literară complexă și de o profunzime aparte.
Pasiunea ei pentru sport, în special înotul, rămâne o parte esențială a biografiei sale: a contribuit la formarea unei femei care, în ciuda luptei ei cu depresia, a continuat să caute frumusețea, grația și libertatea în apă.
Într-o zi, înotul nu a mai fost suficient pentru a o salva de furtuna lăuntrică.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
