)
Articol de Andrei Crăciun - Publicat luni, 14 iunie 2021 09:02 / Actualizat luni, 14 iunie 2021 09:18
După începutul unui European istoric și aseptic.
Cu o întârziere de un an, a început Euro 2020, la Roma, cu un Italia-Turcia, scor 3-0. A fost o partidă dominată clar de squadra azzurra (care a jucat totuși în alb), o victorie din lungul șir început de Roberto Mancini.
Insigne sau Immobile sunt jucători mari, excepționali chiar în cadrul generației lor. Și aici ajungem la fondul problemei: Italia a fost frumoasă din nou, Bella Italia, dar frumoasă la nivelul anilor molimei, 2020-2021.
Lasă-ne un comentariu după ce citești acest articol.
Fii parte din comunitatea noastră ca să poți posta comentarii și să accesezi multe alte beneficii.
Intră în cont ca să poți comenta Continuă fără contPentru cine i-a văzut jucând pe Roberto Baggio, Andrea Pirlo, Francesco Totti, Alessandro Del Piero, Pippo Inzaghi sau Bobo Vieri, ca să nu ne ducem și în deceniile și mai vechi, Italia de acum e o echipă serioasă, ofensivă și generoasă, dar nu mai mult.
Din squadra de acum, Spinazzola și Donnarumma poate să fi prins un loc pe banca de rezerve în Italia ’90-2000.
Atunci și acum
Cu toate acestea, Italia e o candidată serioasă la titlul european, fiindcă joacă astăzi, nu ieri. Iar astăzi...
Italia s-a reinventat după ratarea Mondialului din 2018, o adevărată tragedie națională în Peninsulă. Mancini și-a lăsat amprenta, echipa s-a deschis, fără să-și piardă strălucirea din apărare, unde Bonucci și Chellini, deși au împreună peste șaptezeci de ani, sunt încă puternici.
E adevărat, ei sunt departe de Costacurta, de Maldini, de Nesta, dar și fotbalul din 2021 e departe de continentul acela romantic și dispărut.
Timpurile noi: în genunchi, la coafor, la salon
Plătiți și antrenați și vitaminizați mult mai bine decât înaintașii lor, fotbaliștii timpului prezent sunt chemați să înceapă meciurile în genunchi. Spre cinstea lor, tot mai puțini intră în corul mimilor, fără ca asta să-i facă rasiști.
Totodată, ei poartă un fel de uniformă, o marcă a zilelor noastre: sunt pirogravați aproape până la ultimul. Dacă acum douăzeci și cinci de ani găseai un pirogravat cine știe cum, acum cauți cu lumânarea prin toate loturile până găsești un netatuat.
E asta o simplă modă, o problemă de estetică, un detaliu nesemnificativ? S-ar putea. Dar s-ar putea să fie și o cheie de lectură a timpurilor noi. Pielea timpului e importantă. Ce se vede deci? Fotbal original mai puțin, vizite mai dese la coafor și la salonul de bătut litere chinezești pe gât.
Echipe de serie, bune, dar previzibile, fără nebunie
Altceva: sunt prea puțini, mult prea puțini, fotbaliști cu personalitate, cum se spunea odinioară, jucători unicat, artizani ai jocului.
Acum, națiunile care au făcut pasul către modernitate (nu e cazul României) scot fotbaliști de serie, produse complete, ieșite pe bandă. Echipe bune, dar previzibile, fără nebunie. Legendele din zilele noastre sunt făcute de marketing. Și la rigoare, la o adică, fiecare jucător poate juca în oricare altă echipă.
Au dispărut deci și stilurile naționale. Italia nu mai joacă precum Italia, nici măcar Spania nu mai joacă precum Spania. Olanda nu mai e Olanda, Franța nu mai e Franța, Germania nu mai e Germania, Belgia nu mai e Belgia, a căzut peste continent nu o cortină de fier, dar un șablon.
Treceți și moartea specificului național în fotbal în contul globalizării, lângă gravele probleme de mediu, dar și lângă ieșirea din sărăcie extremă pentru miliarde de locuitori ai planetei Pământ.
Pentru o mai bună digestie
Pe scurt: fotbalul e alt joc. Orice echipă națională din 2021 e mai rapidă, mai bine pregătită tehnic și tactic față de orice echipă națională de acum douăzeci de ani. Și, în același timp, mai lipsită de farmec, de poezie.
Fotbalul a ajuns și el un simplu bun de consum, care ajută digestia mic-burghezilor, ceea ce nu e neapărat cel mai rău lucru care i se putea întâmpla, dar cu siguranță nu e nici cel mai bun.
Asistăm categoric la un European diluat, o ciorbă lungă, care se desfășoară peste tot și parcă nicăieri (de la Baku la București). Paradoxali cum ne cunoaștem, absenți din teren, suntem, iată, totuși prezenți la această sărbătoare construită, artificială.
Suntem la Euro cu arenă și fără echipă și fără bucurie. Anii cei mai frumoși ai fotbalului au trecut.
PS: Epilog la cazul Eriksen. Avem totul de învățat de la Kjaer și colegii lui. Au făcut ce trebuia, fiindcă știau ce să facă, au fost educați cu alte lecții, nu să-i zică aceluia căzut de deochi și să-l tragă cu scuipat pe mână, cu gândul că n-a avut zile, maică.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
