)
Articol de Andrei Niculescu - Publicat duminica, 31 mai 2026 15:59 / Actualizat duminica, 31 mai 2026 15:59
„Ce n-a văzut Parisul”, ar fi fost un titlu facil. Poate și normal, dacă e să ne raportăm la performanța de a câștiga doi ani la rând Champions League.
„Ce n-a văzut Parisul” e un titlu pe care l-am dat, tot aici, în august 2023, pe când Luis Enrique era abia la startul aventurii sale la PSG. Mă refeream atunci la observațiile pe care jurnaliștii francezi le făceau după meciuri, scoțând în evidență nu doar posesia ori numărul de pase (în jur de 1000 de cele mai multe ori), ci senzația de echipă în adevăratul sens al cuvântului pe care începea s-o pună-n scenă Luis Enrique.
„Când s-au mai activat în felul acesta jucătorii Parisului imediat după ce pierdeau mingea?”, era întrebarea, mai degrabă remarca, ziariștilor atunci când venea vorba de pressing-ul concertat, energic și deloc haotic pe care-l arăta PSG.
„Pentru prima dată în ultimii ani, PSG a căpătat o față umană, nu una poleită cu aur, ce s-a dovedit de multe ori contrafăcut”, scriam eu atunci. Și adăugam: „provocarea lui Luis Enrique e acum de a-i face pe șefii din Qatar (în primul rând) să priceapă că pentru a face performanța dorită e nevoie să renunțe la ideea de glamour, de Hollywood, în favoarea muncii intense”.
Era încă perioada în care Mbappe era liderul suprem, în care amintirea lui Messi încă exista, în care nostalgia după sclipirile lui Neymar nu se ștersese și-n care nume precum Sergio Ramos ori Verratti păreau foarte greu de înlocuit.
„Luis Enrique e cel mai bun lucru care s-a întâmplat la PSG de la plecarea lui Ancelotti”, concluzionam, fără să am pretenția unui mare vizionar. Ce-i drept, nimeni nu putea anticipa ce avea să urmeze. Iar aici mă întorc la titlul de azi, fiindcă asta e ceea ce a văzut Parisul. Și mă refer acum la club ca instituție, la oficialii săi, dar cu siguranță și la suporteri, care i-au fost alături necondiționat lui Lucho chiar și-n momentele (deloc puține) în care presa-i căuta nod în papură.
A văzut Parisul în Luis Enrique omul capabil să facă uitate sutele de milioane cheltuite aiurea, pe ”glamour” și mult răsfăț și să construiască, foarte posibil, o epocă în fotbalul european.
Cu stilul său, de multe ori ciufut, de multe ori neînțeles, de cele mai multe ori inspirat, de foarte multe ori genial și de extrem de puține ori depășit de situație, Luis Enrique a devenit cel mai bun lucru care s-a întâmplat în istoria PSG-ului.
Astăzi e cel mai bun antrenor din lume, a preluat ștafeta de la Pep Guardiola, cu care împarte nu doar o prietenie veche și-un trecut comun ci și majoritatea ideilor, dar a dus-o mai departe, devenind modelul pe care toți se reped acum să-l copieze.
Pentru spectacol e nevoie de doi
N-a fost finala asta de la Budapesta spectacolul pe care ni l-am fi dorit. Într-un fel, nici cea de anul trecut de la Munchen n-a fost, doar că acolo am fost copleșiți de calitatea actului fotbalistic propus de parizieni. La un meci de fotbal, ca să iasă spectacol, e nevoie ca ambele părți să fie prezente. Anul trecut, Inter n-a fost la meci, anul ăsta Arsenal a fost, dar nu a onorat strălucirea pe care finala unei astfel de competiții ar trebui s-o ofere.
PSG a arătat însă că știe să fie și o echipă stabilă emoțional, capabilă să încerce la nesfârșit să caute o bresă într-un sistem advers ce părea fără fisuri. Nu și-au pierdut răbdarea oamenii lui Luis Enrique, nu și-au pierdut nici luciditatea, înțelegând că un asemenea angrenaj defensiv are nevoie de o mică eroare pentru a oferi o posibilitate.
Mai apoi, nu și-au pierdut nici încrederea în momentele-n care actori principali părăseau scena, înlocuiți fiind de alții obișnuiți mai degrabă cu roluri secundare. Totuși, Parisul a terminat această finală cu Beraldo, Goncalo Ramos și Zabarnyi pe teren, ultimul devenind de-a dreptul o anecdotă pentru Luis Enrique, ce a reușit și performanța de a face un rus și un ucrainean să lupte umăr la umăr și, mai apoi, să se bucure umăr la umăr. Poate că Lucho ar merita și premiul Nobel pentru pace, nu credeți?
Chiar toate tunurile pe Arteta?
Mikel Arteta, în schimb, e acum o țintă. Toată lumea trage-n el și-n felul în care a gândit strategia acestei finale. Spre comparație cu ce avea la dispoziție Luis Enrique, banca lui Arsenal mustea de talente și de jucători ofensivi, capabili, poate chiar dornici, să joace fotbal. Și nu doar banca, întreg lotul, de fapt.
Arteta a ales însă o cale ce l-a ajutat să aibă succes în campionat, unde am înțeles cu toții, în cele din urmă, că scopul scuză mijloacele. Titlul ăla din Premier League devenise deja o obsesie și trebuia câștigat prin orice modalitate.
Mă așteptam însă, poate nu doar eu, poate și mulți alții, ca odată bifat obiectivul prioritar, Arteta să încerce la Budapesta să arate că nu e un antrenor defensiv, obsedat doar de ideea de a nu lua gol, că nu e un Simeone de tip vechi, căci până și Cholo s-a mai schimbat în ultimii ani, ci poate duce mai departe rolul de discipol al lui Guardiola.
„În numele lui Guardiola”, a titrat ”Gazzetta dello Sport” în paginile dedicate finalei, incluzându-l evident și pe Arteta în ecuație, căci Mikel a petrecut suficient timp alături de antrenorul Pep, infinit mai mult decât Luis Enrique, ca să nu mai amintesc aici de anii petrecuți sub comanda lui Arsene Wenger. La Budapesta, Arteta a părut mai apropiat de David Moyes, un alt tehnician cu care a împărțit vestiarul mult timp (la Everton), singurul aspect preluat de la Guardiola în finala asta fiind cei 4 fundași centrali aruncați din prima în teren, la fel cum a făcut și Pep în 2023, contra Inter-ului.
Fotbalul te pedepsește însă atunci când nu-l tratezi cu respect. Faptul că Arsenal a avut sâmbătă o posesie mai mică decât în 2006, atunci când pierdea contra Barcelonei la Paris, dar juca mai bine de 70 de minute în inferioritate numerică, e un detaliu suficient.
„Tunarii” n-au izbutit să adune 200 de pase corecte, ceea ce iar spune multe. Fotbalul are două faze, am tot spus asta și o s-o repet mereu, atac și apărare. Atacul dă golurile, apărarea câștigă meciurile, eventual trofeele. Atacul lui Arsenal n-a funcționat însă la Budapesta, pentru că ideea fundamentală a fost să se apere. Și nu cred că există, în acest sens, o ironie a sorții mai puternică decât realitatea că Arsenal n-a pierdut niciun meci în acest sezon de Champions League, dar a pierdut trofeul.
În mod normal, Arteta va trebui să se schimbe din sezonul viitor. E chemat să facă asta, e îndemnat de toată lumea. Pentru Arsenal, eșecul din finala Champions League nu e o dramă, pentru că obiectivul acestui sezon a fost atins. Iar dacă ne uităm la parcursul din Premier League din ultimii ani, cele trei campionate succesive terminate pe locul doi, observăm că Arteta și ai săi au știut să învețe mereu din eșecuri și să progreseze.
În Champions League, parcursul ultimilor trei ani a însemnat: ”sferturi”, semifinală, finală. Ar trebui să urmeze trofeul, dar pentru asta e nevoie ca Arteta să înțeleagă cum funcționează lucrurile în competiția asta. E ceea ce, de fapt, face diferența între un antrenor bun și-un antrenor care marchează o epocă.
Omul fără teamă de eșec
Iar acum mă întorc la Luis Enrique. Fiindcă așa e normal. Învingătorul ia totul, nu-i așa?! „The winner takes it all / The loser standing small”, e o melodie celebră, sper că știți despre ce e vorba, chit că-i destul de veche. Mai zice însă ceva referenul: ”Beside the victory / That's her destiny”.
Destinul lui Luis Enrique a fost crud, iar despre chestia asta, aveți cuvântul meu de onoare, în continuare nu pot să vorbesc, să scriu sau să gândesc fără un nod în gât.
Felul în care a reușit să treacă peste cea mai grea încercare pe care i-o poate oferi viața explică suficient de mult din succesul pe care-l are astăzi. Când pierzi atât de mult, nu-ți mai e teamă de eșec niciodată. Pentru că eșecul a dispărut din dicționarul tău de cuvinte. Asta a văzut, de fapt, Parisul în el. Și de-asta, mai devreme sau mai târziu, va avea și el o statuie. Statuia unui rege în parcul prinților.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
