Cele două fețe ale Craiovei

Marea meteahnă a sistematizării cluburilor de fotbal din România a produs diverse rupturi, multe dintre ele la cel mai înalt nivel al piramidei. Steaua, FCSB, CSU și FCU, mai multe cluburi cu Rapid în nume, vreo 3 Dinamo și multe, prea multe altele.

În tot acest peisaj putem spune că marea pierzătoare este tocmai România, pilonii fotbalistici clătinându-se și lăsând externul cu prea multe semne de întrebare. Din păcate, „campioana unei mari iubiri” nu a făcut notă discordantă, trecând printr-o dezafiliere si o reînființare cu cântec. Sau două. Dar despre asta într-un alt episod.

Dubla măsură și teama hotarelor

CS Universitatea Craiova, mai simplu s-o numim nonacronimic din acest sezon pentru că cele două echipe fanion ale Olteniei nu mai fac parte din aceeași divizie, este de sezoane bune una dintre echipele de vârf în prima ligă.

Cu un buget frumușel, cu jucători și antrenori cu nume raportat la nivelul la care evoluează și cu majoritatea condițiilor optime pentru performanță în România, Craiova este singura echipă cu pretenții care nu a reușit să cucerească titlul în ultimii ani. Sigur, ar mai fi Rapid, dar giuleștenii au un descălecat ceva mai proaspăt către înălțimile campionatului nostru.

De la revenirea în prima ligă, în 2014, Craiova a terminat 9 din cele 10 sezoane între primele 5 echipe. De 4 ori pe locul 3 și o dată la doar un meci de titlu, în anul pandemic, rămâne la statutul de eternă pretendentă iar acest start de sezon o plasează din nou acolo sus.

Acolo unde îi este locul, până la urmă, pentru că în ciuda inconstanței aparente oltenii au fost constanți pe termen lung. Dar și asta e o constantă a sportului. Și până la urmă nu e neapărat ceva în neregulă cu asta atâta timp cât Bănia merge aproape an de an în Europa. Acolo, însă, lucrurile se schimbă. Și se schimbă dramatic.

În 7 sezoane europene și cu pretenția accederii cel puțin în grupe de fiecare dată, Universitatea a reușit să ajungă într-un singur playoff. Și nu, nu e o tragedie atunci când te elimină AC Milan sau Leipzig. Nici măcar AEK Atena nu te duce în derizoriu. O fac însă eliminări cu Laci sau Lokomotiv Tbilisi. Și cu alte echipe fără pretenții europene reale, cu un nivel similar cu al Craiovei precum Maribor sau Hapoel Beer Sheva, ultimii doi călăi ai oltenilor în drumul spre himera europeană.

Comparativ, nicio alta echipă din România nu a ratat de atât de multe ori obiectivul european în perioada post-revoluționară. Pentru că pe de-o parte e lăudabil să reușești să rămâi sus indiferent de context, adversari, antrenor și jucători, pe de alta e frustrant să alergi un sezon întreg pentru o Europă care îți spune la revedere înainte să apuci să o cunoști.

Ușa închisă de trecut

Legătura dintre Craiova și Europa este, în mod istoric, una frumoasă și strânsă. Perioada optzecistă, cea mai bună din istoria fotbalului de club românesc a fost inaugurată de Craiova Maxima, semifinalistă a Cupei UEFA, competiție, pe atunci, probabil mai puternică decât Cupa Campionilor.

Comparațiile cu trecutul sunt însă inutile din multe motive. Așa cum Maribor nu e Bordeaux și nici Laci nu e Fiorentina, așa nici Ivan nu e Cămătaru, Bancu nu e Ungureanu și, mai ales, Mitriță nu e Balaci. Iar trecutul e trecut și așa trebuie să rămână. În binele tuturor celor implicați.

Și poate că totul se va schimba în momentul în care (și dacă) vor câștiga acel iluzoriu titlu. Un titlu de care au fost la un meci în acea struțo-cămilă pandemică denumită pompos finala campionatului.

Poate că în momentul în care vor scutura acest vis și îl vor prinde cu ambele mâini (repet, dacă), Europa va deschide o poartă mai largă. O poartă prin care poți intra alături de echipele pe care le speriai în trecut și cu care te băteai constant. Craiova a fost un maxim, un prim maxim al fotbalului nostru și dovada că se poate pe care întâi Dinamo și mai apoi Steaua au înțeles-o exact când și cum trebuia.