Poveste nemuritoare

Ca-ntr-o țară cu puține nume mărețe, puține performanțe în ultimii 31 de ani, România și-a păstrat într-un colț câteva legende, nici scriitori, nici artiști, ci sportivi ale căror întâmplări au fost povestite din generație în generație.

Pe vremea copilăriei mele, în Craiova, părinții și dascălii erau enervați că la întrebarea “Ce idol ai din sport?”, cam toți răspundeau la fel. Dacă erau băieți, răspundeau Balaci, iar fetele spuneau Nadia. Foarte rar auzeai un Ilie Năstase. Acasă, i-am spus tatălui meu că toți vor să fie Balaci, însă noi nu-l mai prinseserăm la Universitatea, vorbim de anul 1986, asta ca să înțelegem cât de iubit era Ilie.

Apoi, tatăl meu mi-a povestit că există și alți sportivi legendari și mi s-a explicat cum a reușit Ivan Patzaichin să ia titlul olimpic, în 72, după calificările cu pagaia ruptă. Evident, a doua zi la școală începeam să o spunem peste tot, culmea, cam toți o știau, dar cu exagerări dramatice, deși nimeni dintre noi nu îl văzuse vreodată pe Ivan Patzaichin.

Nici măcar un pahar cu apă?

Au trecut anii și povestea începea să fie reaprinsă în toată presa, să vedem și noi cum arată Ivan Patzaichin, ba chiar să treacă pe lângă mine și dintr-o emoție imposibil de explicat, să simți cum te blochezi lângă un om muzeu. Au urmat interviuri la radio, iar Ivan avea același ritm, aceeași voce, plus o modestie venită dintr-o educație pe care n-o mai găsim în ziua de astăzi, o educație care a dispărut.

În 2018 l-am chemat la radio, eram cumva stresat că nici apă nu aveam în redacție, nici salariile nu le luasem de vreo 2 luni, intram într-a treia lună de neplată. Am alergat spre clădirea lugubră de la Frigotehnica, gâfâind cu 4 sticluțe cu apă, iar pe cel mai rupt și mizerabil scaun stătea marele Ivan. 

Cu părul prins în coadă, într-un costum negru, cu o cămașă albă, desfăcută la gât. În clădire erau, fără exagerare, vreo 36 sau 37 de grade, nu mergea nici aerul condiționat, iar Ivan zâmbea: “Am ajuns înaintea ta, cu 3 minute!”. Cum naiba să-i spui marelui Ivan Patzaichin că te-ai dus după apă, că ai venit la muncă pe jos, nu există așa ceva, era scuza penibilului și a needucatului. 

Mi-am cerut scuze, apoi îi întind o sticlă cu apă: “Nu, mulțumesc, eu am apă de când m-am născut!”. Nu exagerez, erau aproape 40 de grade în hala infectă din Torentului 2-4, iar Patzaichin a refuzat politicos sticla cu apă. 

I-am lăsat 2 în studio și după o oră și douăzeci de minute, Ivan se șterge de transpirație și-mi spune: “M-am simțit foarte bine la tine, ai pus întrebări de bun simț și mă bucur că nu ai intrat în viața mea privată!”. A lăsat acolo sticlele cu apă, mi-a strâns mâna și a dispărut pe holul întunecat.

Când treci pe lângă Dinamo...

Zilnic am drum pe lângă stadionul Dinamo spre Casa Presei și îl văd pe marele Ivan. Povestea nemuritoare despre pagaia ruptă și chipul său blând sunt împietrite pe bulevardul Ștefan cel Mare. 

Omul muzeu nu mai poate fi chemat la niciun eveniment, de fapt, de vreo 6-7 luni găsea scuze că nu poate vorbi și că speră să-l înțelegem, iar când mulți ne acuză că nu i-am informat despre problemele de sănătate ale lui Ivan Patzaichin, să înțeleagă că jurnalistul e tot om și că știe să păstreze un secret și dincolo de o blestemată de boală. Iar când treceți pe lângă stadionul Dinamo să vă uitați un pic la statuia lui Ivan. A fost mai mare decât orice statuie și de un bun simț inexistent astăzi. Patzaichin este o poveste nemuritoare...