Nu vă rupeţi carnetele!

Sunt tot felul de frici în lumea dezechilibrată în care trăim. Frici despre război, despre Rusia care vine peste noi, deci pregătiţi-vă!, despre IA, zisă şi AI în engleză, despre cum ne va fura nu doar locurile de muncă, ci şi sufletul, despre boli, despre următoarea pandemie (vine sigur!) şi despre criza care, zic unii, a şi venit. 

Despre preţuri nu mai spun. Parcă e o întrecere, cine şochează mai tare clientul. Şi e frica de moarte că lăcomia marilor companii ne va duce de râpă. Nu mai vor să lase o firimitură, sug tot, taie tot, zici că vine sfârşitul lumii. Aşa ajung ateii să se crucească.

Titlul în papuci

Uitaţi de toate! E una şi mai mare. Domne, spaima care bântuie mica şi zgubilitica noastră lume e că Gigi Becali o să ia campionatul. Cu totul, la el acasă, la palat, o să-l încuie într-un turn şi o să-l hrănească doar cu apă, paie şi bătaie. 

Deci nu că ia titlul FCSB, nu ăsta e neapărat necazul, ci că îl ia manevrat de la telecomandă, din butoane de el, antrenorul care n-a antrenat o zi, atotcunoscătorul, naş al atotstivuitorului, care stă în papuci şi ordonă formule de start şi schimbări la pauză, cel care face doar ce vrea el, ultimul om liber de pe planetă, stăpânul absolut, biblicul, Domnul a tot ce mişcă în ograda lui, el, acela! E jale. Tânguielile urcă până la cer, acolo unde gâdilă divinele tălpi şi provoacă un râs homeric.

O sectă sinucigaşă?

Gata, fraţi antrenori, rupeţi-vă carnetele, ardeţi-le ca pe nişte Jeanne D’Arc ale unei credinţe nerecunoscute! Adică dacă ia campionatul unul care îşi dirijează echipa de la televizor atunci la ce mai sunt buni antrenorii adevăraţi? 

La lada de gunoi a istoriei cu ei! Şi sigilaţi capacul! Îşi rup coatele ani de zile pe băncile oricum hulitei şcoli de dat licenţe, trec prin toate caznele, cu zeci de mii de euro cheltuiţi, cu ani de aşteptare, cu purgatorii prin ligi inferioare, ca să ce? Să vină "nea Gigi" şi să le dea cu tifla? Hai, serios, gluma a durat destul!

E ca la Radio Erevan

Parcă văd o mare de carnete aruncate, precum fac agricultorii cu rahatul bovin, în poarta instituţiei federale. Ce fază ar fi! Măcar ca imagine. Altfel, nu trebuie. N-are rost. E o pistă falsă. E o spaimă închipuită. 

Ce nu pricep cei care sunt în pragul leşinului văzând cele 11 puncte avans ale tătucului e că un titlu acum nu e nicio dovadă de mare pricepere. Dimpotrivă, toate cele opt ratate din 2015 încoace, alea sunt adevărata probă a randamentului acestei metode de management ultramodern.

Non-titlurile

Becali a investit mai mult decât oricine în transferuri de jucători. A luat tineri cu bune perspective, a oferit condiţii. A avut tot pentru a lua măcar 3-4 titluri în această perioadă. 

Ei bine, uriaşa investiţie a fost bătută odată de Astra, o echipă care n-avea după ce bea apă, de 5 ori de CFR, un club cu un antrenor peste care nu se băga nimeni, şi de două ori de Viitorul/Farul, formaţie suptă de valori de Becali, cu un buget mereu sub un drob de sare şi o politică de transferuri pe care adesea doar Hagi o înţelege. Care, da, e şi el patron-antrenor. 

Numai că el a fost antrenor înainte să fie patron, şi nu invers. Iată tabloul adevărat. Să câştigi o dată în 9 ani nu e un titlu de glorie pentru FCSB. E o sub-normalitate. Faptul că patronul a renunţat la viaţa mondenă cade bine. Nu e de deschis nicio şampanie. Şi mai e ceva interesant. Nu Becali va câştiga acest titlu, dacă ierarhia se păstrează.

Revoluţia tăcută

După ani şi ani de meşterit ca Manole, Becali a reuşit totuşi ceva. A întărit involuntar organismul psihic al jucătorilor. I-a unit pentru prima oară într-un grup care nu se mai fărâmă la orice decizie discreţionară. E de bănuit că până şi cei scoşi după toane sunt înconjuraţi, apăraţi, remontaţi de colegii lor şi de liderii vestiarului. 

Octavian Popescu pune capul în pământ când e întrebat despre el. Dar îl ridică şi surâde atunci când vorbeşte despre echipă. Echipa e refugiul lui. E ca Rapidul lui Răzvan Lucescu cu Copos patron. Doar că e mai tare, căci e fără un Răzvan Lucescu. FCSB a reuşit să iasă de sub Becali fără ca acesta să prindă de veste. Să vezi şi să nu crezi!

Antrenorii nu trebuie să-şi distrugă carnetele. E nevoie de ei. Dar de ei într-o variantă mai bună şi mai ales acolo unde există patroni care pricep ce înseamnă să reuşeşti programatic, nu ca la un soi de loterie a destinului.