)
Articol de Gabi Glăvan - Publicat miercuri, 01 aprilie 2026 14:42 / Actualizat miercuri, 01 aprilie 2026 14:42
Noi tot ne plângem că nu mergem la Mondiale, că nu mai suntem ce am fost, că este rușinos că nu ne calificăm la astfel de turnee.
Mă tot gândesc, de când sunt în fotbal, de ce noi avem asemenea așteptări? Însuși numele competiției ne arată că este o competiție a celor mai bune din lume. Ce anume ne dă nouă impresia că suntem atât de îndreptățiți să credem că noi TREBUIE să fim la un astfel de nivel? Nu e Italia de 3 ediții, dar cumva trebuie să fim noi?
Așteptări
Există, la fiecare debut de campanie, ideea că „dacă nici acum nu mergem”, e o problemă.
Ce anume justifică faptul că noi ar trebui să mergem undeva? Cine sau ce ne creează aceste așteptări?
Teoria cea mai probabilă este că anii 1990–2000 ne-au creat o imagine total nerealistă a mediului fotbalistic de la noi. Am luat ca normalitate și standard un context care nu mai poate fi repetat.
În primul rând, noi încă avem impresia că fotbalul e despre talent. Apoi credem că suntem nativi talentați la sportul ăsta. Și cel mai grav: că asta e ceva nativ și azi. Nu mai există „nativ” în sportul de azi. Există dezvoltarea unor calități și caractere. Există performanță măsurabilă, obiective pe categorii de vârstă și proiecte care au în centru misiuni, culturi și valori.
De ce tot sperăm că se va mai naște ceva la noi, când totul este lucrat? Ce anume lucrăm noi și unde, ca să ne dea măcar speranța unor jucători sau a unui sistem de dezvoltare? Unde anume suntem atât de buni încât să fim îndreptățiți să credem, perpetuu, că suntem un popor ales al fotbalului care TREBUIE să fie undeva?
Este atât de obositor să vezi atâta nemulțumire generală fără nicio bază concretă, în afară de o istorie selectivă care ne păcălește. Noi și bulgarii suntem singurele țări care nu au progresat în ultimii 30 de ani în acest sport. Ba chiar am regresat. Și ambele țări sunt legate de același context.
Hai să ne trezim
Din visul unei nopți de vară… care ne tot bântuie pe la colțurile minții și ne spune că „NOI ERAM ODATĂ”.
Marile noastre performanțe au fost egalate și de Ghana, dar noi trăim în continuare cu impresia că suntem speciali. A fost un context respectabil, fotbaliști imenși, performanță superbă pentru acele vremuri, dar hai să mai punem o cărămidă peste construcția aia, că prea tare ne sprijinim doar pe ea.
Nu există „ieri” în fotbal. Azi este contextual. Mâine e cel mai important. Dar noi tot sperăm la un mâine diferit, având un azi identic. E „ziua cârtiței” și sperăm la un alt deznodământ.
A cui e vina?
A celor care îți spun că ieri era mai bine.
A celor care spun că nu ne mai naștem buni.
A celor care spun că trebuie să apară de undeva ceva.
Orice „TREBUIE” e vinovat.
Acest cuvânt a făcut și face atât de mult rău contextului fotbalistic, pentru că stă la baza oricărui obiectiv sau proiect. Nu ai cum să construiești nimic durabil dacă ai un „TREBUIE” la bază.
„Trebuie” te obligă, te grăbește, te face să sari etape, să sacrifici fără raționament, să cheltui fără venit, să anulezi planuri și proiecte pentru un rezultat rapid care, în cultura noastră, are „rezolvări”.
Privilegii sau povești?
În România ne plac mult poveștile și basmele. Cultura noastră vorbește despre personaje speciale care reușesc lucruri fără efort: de la Greuceanu, Harap-Alb, Prâslea, până la domnitori care câștigau în condiții imposibile.
Am crescut cu ideea că suntem speciali: talentați, aleși, „în grădina Maicii Domnului”, că suntem un popor iubit de Dumnezeu, că civilizația a plecat de la noi, că limba română stă la baza latinei, că dacii au fost un popor măreț, că suntem deștepți și că, nativ, fără să facem ceva, suntem ieșiți din comun.
Pe scurt, avem în minte ideea că fără România nu există lumea. Iar asta, în subconștient, ne face să credem că trebuie să fim peste tot, inclusiv la fotbal, fără să facem ceva concret.
Să nu uităm: fotbalul nostru nu are în centru educația și dezvoltarea, ci „Doamne ajută”. La noi, un „Doamne ajută” e mai puternic decât un plan. Dar Dumnezeu îți dă. Nu îți bagă și în traistă.
Care traistă?
Când eram mic și mergeam la colindat, aveam o traistă tricotată, pe care o luam cu mine ca să pot pune ce primeam. Era destul de mare, în speranța că voi primi mult.
Acum, făcând o analogie: noi avem o traistă? Dacă da, cine a tricotat-o și cât de mare e?
Sincer, nu prea o văd. Pare că am plecat cu mâinile în buzunar la colindat și avem o singură întrebare: „ne dați sau nu ne dați?”. Și ei ne dau… goluri.
Dacă e să continui analogia: noi nu avem plăcere să spunem colindul. Ne interesează doar rezultatul. Nu ce facem, ci ce primim.
Planurile noastre fotbalistice sunt ca un colind: începem tare și ajungem repede la „la anul și la mulți ani”. Iar acum oamenii nici nu mai deschid ușa, se uită pe vizor și spun: „Au venit ăștia…”.
Bine am venit… n-am nimerit
Pentru că, până la urmă, e nimereală. Ghici. Noroc.
Dacă vreți să înțelegeți de ce există interes atât de mare pentru jocuri de noroc în România, trebuie să ne uităm la această mentalitate: noi credem că „trebuie să dea”. Obligatoriu.
La fel și în fotbal: mergem cu ideea că trebuie să ne dea și nouă, cândva, o „specială”, o Mondială.
Ce facem?
Hai să ne uităm la noi și să ne întrebăm:
fac eu tot ce pot pentru mediul fotbalistic?
Federația oferă cursuri, dar depinde de oameni să le urmeze și să aplice.
Școala de antrenori oferă baze, dar depinde de noi să ne dezvoltăm.
Înainte de a cere statului, trebuie să ne cerem nouă.
Bosnia, Kosovo, Slovacia, Serbia, Albania - nu au infrastructură sau condiții mai bune. Dar au mai mult realism și pasiune.
Hai să fim mai realiști și să renunțăm la basmul cu final fericit.
Pentru că, așa cum am mai spus: meciul de peste 10 ani se joacă azi. Iar timpul trece, indiferent dacă facem sau nu ce trebuie.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
){kind=small}
