VIDEO EXCLUSIV Camelia Ciripan, prima femeie din istoria României medaliată la Jocurile Paralimpice: „Am devenit altcineva, simt că aș avea puterea să topesc oboseala” + „Nu mai suntem identificați toți ca niște cerșetori”

Camelia circulă prin București cu Uber-ul și poate că persoana de la volan nici nu bănuiește că pe bancheta din spate se găsește o medaliată paralimpică. Aflată la prima ei participare în cea mai mare competiție sportivă a Planetei, a reușit că urce pe podium, aducând României întâia distincție din istorie cucerită de o femeie.

În urmă cu 8-9 ani, când abia făcea cunoștință cu paratenisul de masă, nici Camelia Ciripan nu știa ce se poate întâmpla. Descoperea atunci însă o activitate care „mi-a deschis niște uși în ceea ce privește incluziunea, socializarea cu oamenii, lucru pe care nu-l aveam, mulți dintre noi nu-l avem, cei cu dizabilități”.

Avea 37 de ani. „Totul a fost nou și nu mă gândeam să ajung aici, nici pe departe, nu. Doar jucam de plăcere”, recunoaște și ochii negri sclipesc. A cucerit medalia de bronz la clasa 6, cea rezervată celor care au afectări severe ale brațelor sau picioarelor. În cazul ei, picioarele. Un accident i-a împărțit viața într-un „înainte” și un „după” drastic.

„Mi-a schimbat viața foarte mult. Practic, am devenit altcineva. Am fost nevoită, dar într-un fel așa trebuia să fie, probabil”, rostește cu o voce care indică acceptare, nu resemnare. O altă viață care a început pe un pat de spital, a continuat cu o recuperare fizică dură, imensă, aproape devoratoare și a ajuns la ceea ce azi numește „o mare pasiune pentru mine, care s-a transformat în altceva, din fericire”.

Zâmbetul are în el o undă de reținere, parcă nu se decide să înflorească. „Sunt emotivă mereu la interviuri”, recunoaște. La masa de joc însă, Camelia devine sportiva care își înfruntă adversara. Pe cea de azi, de mâine și din orice zi. Parisul i-a adus bucurie. „În general, bucuriile durează puțin”, subliniază. De aceea, nu se va opri. Los Angeles 2028 e următoarea stație pe un traseu care promite longevitate. În noua ei viață.

ÎNOT

Anthony Ervin a băut, a luat droguri în cantități uriașe, a încercat să se sinucidă cu pastilele pentru Sindromul Tourette, apoi a renăscut » Interviu EVENIMENT pentru Gazetă: „Aș vrea să-l întreb pe David Popovici: ce înțelegi tu și eu nu?!”

„Nu am jucat niciodată înainte cu tribunele arhipline”

- Camelia, bine ai venit, mulțumim că ai acceptat invitația noastră. A trecut mai mult timp de la Jocurile Paralimpice de la Paris și de la performanța pe care ai reușit-o acolo. Te raportezi cumva în momentul acesta strict la ce a fost la Jocurile Paralimpice?
- Am momente când sunt mai relaxată și mă bucur mult pentru ce am realizat, dar în general bucuriile durează puțin. După aceea trecem la treabă și îmi continui antrenamentul ca de obicei.

- Te gândeai, sperai, așteptai să iei o medalie înainte de Jocuri?
- Speram, dar nimeni nu credea, sincer. Prima participare și cu un wild card. Deci nu, nu ne așteptam, dar plănuiam și asta construiam, eu și antrenorii.

- Ai fost la Campionate Mondiale, dar cum ți s-a părut ție diferită această mare competiție polisportivă numită Jocurile Paralimpice?
- Mult mai mulți oameni implicați. Nu am jucat în aceste condiții niciodată, cu tribunele arhipline, cu un public atât de activ. Și Satul Olimpic a fost ceva deosebit față de alte concursuri, bineînțeles. Au fost multe lucruri deosebite care m-au impresionat și am văzut mulți sportivi de toate categoriile aici, din toate sporturile. Cu tot felul de dizabilități, care m-au marcat, m-au impresionat. Am cules câte ceva de la fiecare. Într-adevăr, a fost deosebit.

- Ai avut ocazia să interacționezi cu cineva? Ai simțit nevoie să vorbești cu cineva, să întrebi, să legi o conversație, cu sportivi din discipline diferite?
- Da, sigur, am avut ocazia, și cu cei din echipa noastră. Nu-i cunoșteam pe cei de la judo, pe cei de la ciclism... M-am bucurat cu ei împreună. Deci, da, fost frumos.

- Asta mă gândeam, că e o senzație, o atmosferă cu totul diferită pentru că Satul Olimpic e un loc unde se reunește toată lumea, ceva ce nu se regăsește în altfel de competiții.
- Da, și am avut noroc că ei sunt iubitori de tenis de masă și de aceea au fost mulți spectatori, tot timpul cu casa închisă. Chiar dacă voiam să iau pentru cineva bilet, nu aș fi putut. Și foarte activi, cunoscători ai acestui sport.

- Este vreo întâmplare mai deosebită pe care ai vrea s-o povestești de acolo, de la Jocuri?
- Îmi vin acum în minte meciurile, cum le-am trăit. Și felul cum am fost primiți. Toți ne-au aclamat, ne-au încurajat. Asta a fost deosebit. Așa, în rest, eu m-am concentrat la concurs ca la oricare altul. Când am mers în sala de concurs și la masa de joc.

- În ce fel te raportezi la adversare? Pe unele le cunoșteai, pe altele poate mai puțin.
- Da. Prima adversară nu o cunoșteam, adică nu am mai jucat cu ea. Am văzut-o jucând la alte concursuri.

- Le studiezi, te uiți la meciuri înainte?
- Da, sigur. Înainte de meciuri ne uităm împreună cu antrenorul, vorbim foarte mult, facem comparații între meciuri, cum au jucat la diferite competiții și strategia pe care o adoptă fiecare în parte, pentru că numai așa poți, da, să reușești. Trebuie să te adaptezi foarte mult fiecărui adversar. Nu trebuie să fii atent doar la tine, la jocul tău.

- În principiu, bănuiesc că jocul tău rămâne sâmburele evoluției, doar că trebuie adaptat la stilul adversarei?
- Da, sigur. Și ei fac la fel. Deci adversarele mele mele fac la fel.

8 medaliise regăsesc în palmaresul total al României la Jocurile Paralimpice, două de aur, 3 de argint și 3 de bronz

„O mare pasiune care s-a transformat în altceva”

- Ce înseamnă tenisul de masă pentru tine în acest moment și de când ai început să-l practici, ce a devenit pentru tine?
- O mare pasiune este pentru mine, care s-a transformat în altceva, din fericire. Nu m-am gândit. Deci eu m-am apucat de tenis de masă la 37 de ani. Nu am jucat înainte, nu aveam idee. Totul a fost nou și nu mă gândeam să ajung aici, nici pe departe, nu. Doar jucam de plăcere și mi-a deschis niște uși în ceea ce privește incluziunea, socializarea cu oamenii, lucru pe care nu-l aveam, mulți dintre noi nu-l avem, cei cu dizabilități.

- E dificil...
- Toată lumea știe cum se trăiește în România, mentalitatea care este. Nu pot să zic că nu puteam trăi fără asta, dar totuși nu era bine să rămân izolată toată viața. Am găsit întâmplător, deci am întâlnit pe cineva care mi-a propus să joc și am văzut că pot să joc. Și mi-a plăcut să explorez un lucru nou foarte mult și să-l aprofundez cât mai mult. Așa îmi place cu orice să fac.

- Și a fost și ceva care ți-a plăcut și care ai simțit că ți se potrivește, că poți să fii bună?
- Nu eram sigură! Sincer, foarte târziu, nici acum nu sunt sigură. Da, nu mă simt o persoană talentată în acest domeniu, dar îmi place să descopăr din ce în ce mai mult. «Ok, pot să fac și asta», «Hai să vedem dacă pot să fac și asta» și tot așa. Și mie îmi place mișcarea fizică. Recuperarea mea s-a bazat pe exercițiu fizic și normal că asta mi se potrivește și fizic să fac.

- La început te antrenai mai puțin, apoi a crescut volumul, cum s-au desfășurat lucrurile?
- Da, la început, în primul an mă duceam de două ori pe săptămână sau așa ceva, după aceea am crescut, am mers la concursuri locale aici, în țară, la noi, și am văzut că se poate, că pot mai mult. Și am luat locul unu la Campionatul Național și atunci antrenorul de la lot și-am dat seama că se poate.

- Cum arată în acest moment o zi pentru tine, cum e programul?
- Mă trezesc dimineața, mănânc, mă pregătesc de plecat la antrenament, uneori îmi pregătesc bagajul de seara, călătoresc cu Uberul prin București, e destul de departe sala, ajung la antrenament. Fac antrenament trei ore minimum, am zile când fac mai mult, dar îmi place să pornesc de la trei ore în sus. E un sport de performanță și nu ne jucăm. Apoi am zile când prefer să merg la bazin. Îmi place să înot, foarte mult. După aceea merg acasă, mă odihnesc, îmi place să citesc acasă. În weekenduri merg la cinema, la teatru, deci cam ăsta e programul meu.

„Mental, aici e diferența pentru toți, eu mi-am găsit echilibrul”

- Antrenorul tău, alături de care ai fost și la Jocurile Olimpice de la Paris, are un rol important, cum e colaborare voastră profesională, cum ai descrie-o?
- Este ceva normal, ca orice relație interumană. Sunt și urcușuri și coborâșuri. Mai avem și opinii diferite, dar eu sunt adult, știu să manageriez lucruri de genul ăsta, deci nu am probleme. Ne descurcăm. Dar este antrenorul lotului, antrenor principal, și mai avem antrenor secund, este o doamnă. Am o relație bună în general cu antrenorii.

- Am văzut că cel puțin după calificarea în semifinală spre ei ai mers și ai sărbătorit, a fost acolo o descătușare de emoție.
- Eu încă nu ieșisem din stare pentru că mai aveam de jucat și eu oricum ies mai greu din zona aia. El a trăit la maximum și a realizat performanța noastră la momentul respectiv și m-am bucurat mai mult de bucuria lui.

- Dincolo de efortul de pregătire fizică e vorba foarte mult și de adaptare mintală, cred, în sport, indiferent de sport. Cum s-a desfășurat și cum se desfășoară în continuare acest proces pentru tine?
- Este și pregătirea fizică, în afară de înot merg acasă și fac exerciții fizice. Mentalul e foarte important în tenisul de masă. Asta vă poate spune oricine, pentru că toți ne antrenăm, toți suntem la un nivel bun, da, fizic. Dar mental, aici e dificultatea pentru toți. Eu mi-am găsit echilibrul meu. Eu în general sunt emotivă și introvertită, dar am reușit cumva să îmi pun în practică strategia și să fac ceea ce îmi doresc la masă, cumva să mă separ de tot ce e în jur în momentul acela. Dar am exersat mult, bineînțeles. Și îmi place, am mai spus-o, să practic yoga, meditez. Cred că astea sunt lucruri care mă ajută.

- Și cum este apoi partea de deconectare?
- Ceea ce lipsește este cumva partea de recuperare, noțiunea asta pe care noi în general nu prea ne-am însușit-o și nu facem lucrul ăsta, nu ne recuperăm cred încă la un nivel bun. Bine, eu merg la bazin, OK, acolo mă recuperez în apă, dar mă duc și înot. Mi-ar trebui mai mult de atât, masaj, saună. Adică eu aleg asta, nu prea îmi permite timpul, sincer. Dar Comitetul Paralimpic Român depune eforturi foarte mari să ne ajute și le mulțumim mult.

„Am devenit altcineva, înainte eram un om diferit”

Pe când era foarte tânără, accidentul suferit i-a adus un diagnostic crud: traumatism vertebro-medular la nivel toracal și lombar, care a dus la paralizia membrelor inferioare.

În volumul „Forța femeilor în sport”, publicat în 2023 la editura Polirom, Camelia și-a derulat în mod sobru și realist povestea. „Medicul neurochirurg se așază pe margine și-mi spune că îmi oferă un scaun cu rotile, dar, dacă vreau să nu-l folosesc prea mult, trebuie să schimb totul în modul meu de viață și percepția mea asupra vieții. Era destul de simplu: ca să pot merge, recuperarea mea se baza în principal pe recuperarea fizică", rememora ea în confesiunea cutremurătoare.

- Ce a însemnat toată chestiunea aceasta pentru tine? Pentru că a trebuit să faci acea recuperare fizică timp de mulți ani ca să poți să-ți recapeți mobilitatea.
- A fost un moment care mi-a schimbat viața foarte mult. Practic, am devenit altcineva. Am fost nevoită, dar într-un fel așa trebuia să fie probabil. Eu aveam alte hobby-uri înainte și nu mă gândeam că o să ajung aici, deci eram un om diferit, din punctul meu de vedere. Pe lângă vârstă, bineînțeles că eram mult mai tânără, am schimbat totul. Treptat, sigur. A însemnat o tragedie pentru mine și familie, dar am depășit momentul și am reușit să scot lucrurile pozitive din treaba asta.

- Această recuperare medicală, recuperare fizică a însemnat multe ore pe zi, multă voință. De unde a extras toată această forță?
- Da, la mine recuperarea s-a bazat mult pe exercițiu fizic, cum am spus, dar la alții nu e la fel. Deci, depinde și de traumatism și de puterea fiecăruia de a acționa în momentul respectiv. Ce poate să facă fiecare. Am ales așa pentru că am simțit că este și un gen de refugiu pentru mine. Era foarte greu să accept ce mi s-a întâmplat și exercițiul fizic m-a ajutat foarte mult.

- Înțeleg că petreceai multe, multe ore...
- Foarte mult, mai mult decât era normal.

- Mai mult decât o zi de muncă de 8 ore?
- Da, da, am exagerat în acea perioadă, dar mi se pare că mi-a prins bine.

- Vorbeai acolo și de anxietate, cred că am simțit-o cu toții la un moment dat, eu nu am știut cum s-o gestionez pentru că era ceva cu totul nou.
- La mine anxietatea a fost la un alt nivel, ceea ce era normal cred. Ce putem extrage din treaba asta este că un om când ajunge în aceea situație trebuie să găsească metode să accepte. Fiindcă asta este cel mai greu. Anxietate avem toți, da. Fiecare avem metodele noastre de a ne depăși anxietatea. Și chiar poate fi depășită. Cu siguranță.

„Precis eram într-un sport de anduranță”

- Ai vorbit deja despre tenisul de masă, ce-ți oferă în plus înotul, în comparație cu tenisul de masă?
- Anduranța. Cred că dacă nu aș fi avut acest handicap fizic, precis eram într-un sport de andulanță, maraton, ciclism, înot, triatlon. Asta simt, că am puterea asta și voința de a merge dincolo de treapta aia de epuizare, de oboseală. Îmi place. Și înotul asta îmi oferă. Bineînțeles, e foarte sănătos, mai ales pentru persoane cu dizabilități. Orice dizabilitate în apă nu mai este dizabilitate. Așa cum știți, apa elimină toată greutatea și totul e mult mai ușor. În ceea ce privește respirația, că noi facem exerciții de respirație, îmi este mult mai ușor făcând înot pentru că este o coordonare între mișcarea brațelor și respirație. Picioarele trebuie să meargă încontinuu.

- Este și o formă de a fi din nou tu cu tine, singură în apă. Să te gândești...
- Într-adevăr, este un altfel de sport. Sunt un pic autistă acolo, că sunt doar eu cu mine, cum ați spus dumneavoastră, și acolo văd doar peretele. Nu văd un adversar care poate să schimbe lucruri, să mă surprindă. Da, da, înotul e altceva.

- Ai studiat jurnalismul. Ce te-a făcut să te îndrepți spre această variantă?
- Sincer, eu am mers doar la examene. Nu m-am putut numi un student veritabil. Am ales jurnalistica... Nu m-a interesat educația mea la momentul respectiv. Eram cred că la un an de la accident, eram încă la spital și am fost doar la examene. Am ales pentru că știam o limbă străină și știam româna bine. Simplu.

- Nu a fost o adevărată chemare, să spunem.
- Acum, dacă ar fi să aleg din nou, aș alege psihologia. Cred că m-ar ajuta pe mine mult în ceea ce fac.

„În sfârșit, am citit și eu cartea lui Agassi”

- Și mai spui acolo, în carte, că ți-ai înăbușit pornirile intelectuale și că te-ai refugiat în sport.
- Da, îmi plăcea mult să citesc înainte, enorm de mult. Să scriu, de asemenea îmi plăcea. Asta presupunea să stai mult să studiezi. Nu m-am considerat nici atunci, nici în acel domeniu un talent și trebuia să muncesc mult pentru asta. Și trebuia să stau pe loc și mușchii mi se atrofiau. Și bineînțeles, am fost mereu sfătuită, dar dincolo de sfaturi, oricum firea mea cred că asta era cea reală, care ieșea la suprafață.

- Spuneai totuși că acum citești...
- Nu citesc foarte mult, doar în puținul timp pe care îl am încerc când mă odihnesc seara. Ce citesc acum... Am ales să citesc mai mult pentru dezvoltare personală. Dar mi-au plăcut romanele (zâmbește). A, și în sfârșit am citit și eu cartea lui Agassi, toată lumea pe care o știam o citise.

- Și cum ți s-a părut?
- Foarte intim, foarte personal stilul și am înțeles de ce le-a plăcut multora. Și într-adevăr, îmi place mai mult acum de el, după ce am citit cartea.

- Spuneai și că mergi la teatru, te uiți la filme, la seriale...
- Nu, nu mă uit la seriale, evit pentru că simt că devin sclavul lor. Când mă duc acasă, vreau să citesc, dar dacă începi să pui seriale... Mă mai opresc eventual dacă văd un film artistic. Dar merg la cinema, îmi place să merg la cinema pentru filme.

- Unul dintre ultimele văzute?
- La cinema? „Nu vorbi de rău” era traducerea, o dramă horror, dar nu chiar horror, mai mult dramă.

- Și la teatru?
- Am fost invitată la Teatrul Bulandra la împlinirea a 100 de ani a piesei „Tatăl” cu Victor Rebengiuc.

„Nu mai suntem identificați toți ca niște cerșetori”

- Cred că în continuare sunt dificultăți în societatea românească pentru persoanele care au dizabilități și parcă nu e pregătită societatea să-i integreze cu adevărat pe cei care care sunt în această situație. Cum simți că s-au schimbat sau dacă s-au schimbat lucrurile totuși de-a lungul anilor?
- S-a mai schimbat pentru că... o să vă spun acum un adevăr crud probabil. Lumea nu-ți mai dă un leu de pomană când trece pe lângă tine. Ok, deci au mai dispărut chestii, a dispărut chestia cu cerșetoria fiindcă am o problemă fizică. Nu mai suntem identificați toți ca niște cerșetori. Sincer, știu că sună urât, dar ăsta e adevărul. Asta s-a mai schimbat și tinerii, tinerii vor să facă voluntariat în domeniu și da, încep să fie mai deschiși. În rest, într-adevăr lumea a rămas la fel. Au așa, un aer de superioritate, sunt și răutăți, bineînțeles, sau indiferența. În orice caz nu normal, nu pot să ne privească normal.

- Posibil să fie reminiscențele unor vremuri în care exista o ignoranță...
- Categoric.

- În România, un sistem fără acces la informațiile cele mai simple și care se repercutează asupra persoanelor ca tine și ca mulți alții. Pentru că vorbeai de tineri, pare că se deschide un pic și societatea.
- Da, da, au văzut de afară, mai preiau lucruri.

- Spuneai și că e și mai greu în cazul femeilor.
- Așa am scris în acel capitol. Fetele cu handicap... vă dați seama că băieții sunt mai curajoși, fetele, hai, înveți să speli vasele, să gătești și rămâi acolo. Deci, de ce ai face sport? Eu am fost întrebată de multe ori, de ce?

- Totuși, până la urmă sportul ți-a dat ocazia de a intra într-o comunitate și de a te integra mai mult decât ar fi fost dacă ai fi făcut altă meserie.
- Simt că sportul m-a ajutat foarte mult. Pentru mine ăsta a fost declicul și am ieșit din izolare și am început să comunic cu oamenii. Altfel nu reușeam, pentru mine era imposibil. Și eu asta mi-aș dori, ca și alte persoane cu dizabilități să înțeleagă că lucrul ăsta se întâmplă.

- Nu crezi că s-ar putea face astfel încât să deveniți mai mai vizibili?
- Să luăm modele din afară. Dar, din păcate, la noi prioritatea nu este aceasta, ca de obicei. Trebuie ca mentalitatea să se schimbe radical ca să se facă ceva cu adevărat, altfel nu văd cum. Pentru că noi trebuie să fim văzuți ca oameni obișnuiți, care pot să producă, să aducă aport la economie și restul. Deocamdată rămânem în zona aceea cu filantropia și atât. Noi numai așa putem să ne descurcăm.

- Sportul paralimpic oferă mai multă longevitate decât sportul celălalt.
- Da, cu siguranță da.

„Nu se pune problema să mă opresc, nici vorbă”

- Și având în vedere acest lucru, te gândești la următoare ediție de Jocuri Paralimpice?
- Cu siguranță. Avem o colegă care reprezintă Rusia, e moldoveancă ea, are 60 de ani și joacă incredibil. Prima ei performanță, când a câștigat un European, a fost la 48 de ani. Deci am modele și simt că eu abia am început. Cei cu care joc au zeci de ani în spate față de mine în sportul acesta și nu se pune problema să mă opresc, nici vorbă.

- Și din sportul internațional, ai o figură care ți-a atras mai mult atenția dintre sportivii paralimpici?
- Sigur că da, este Viktor Didukh, ucraineanul, care mi-a atras mie atenția. Îmi place mult. Sunt mulți, sunt mulți. O sportivă cu care suntem și prieteni, noi, echipa României, este de naționalitate ungurească, Alexa Szvitacs o cheamă. Și ea a pățit o chestie care i-a schimbat viața și a intrat în sport și a devenit o mare sportivă. Sunt legende în sportul paralimpic, reale modele pentru noi toți. Sunt mulți, pentru mine toți niște modele demne de urmat.

- Spuneai că te uiți și la alte sporturi, pomeneai de tenis, că îți place să urmărești.
- Mă uit la tenis, la fotbal, de fapt la toate sporturile, dar în principal la acestea mă uit mai mult, sunt mai populare.

- Am văzut că lumea a insistat mult pe faptul că susții o anumită echipă de fotbal.
- Da, și merg pe stadion. De fapt, este echipa preferată a tatălui meu, care a decedat, și de la el am microbul cu fotbalul.

Simona, David, Andreea, Gabi, Otilia

- Iar din tenis spuneai că îți place de Simona.
- O admir foarte mult pe Simona, am urmărit-o de mult, de la început. Mi-a plăcut mult Andreea Răducan, îmi place foarte mult acest tânăr, David Popovici, l-am cunoscut, îl admir și îl apreciez. Oamenii de la canotaj, toți sportivii. Știu ce înseamnă munca asta acum.

- Și dintre cei care nu mai sunt activi, dintre sportivii istorici, legendari ai României, e cineva?
- Gabriela Szabo. Otilia Bădescu de la noi, de la tenis de masă. Sunt mulți, să știți.

- Ai avut ocazia să te întâlnești, să discuți cu unii dintre ei?
- Acum da, înainte doar la televizor. Și antrenori, și sportivi, într-adevăr, avem o istorie. Îi apreciez și ei merită tot ceea ce primesc.

„Să trăim prezentul, să rămânem în clipă”

- Poate tot o întrebare-clișeu, dar ai vreun motto, vreo chestie la care te gândești și care te ajută în viața de zi cu zi, într-o încercare poate mai temerară sau în ceva nou pe care începi să-l faci?
- Sportul nu este totul, deci trebuie respectată viața, însă și trăit prezentul foarte mult, așa cum ne îndeamnă cei care practică mindfulness și yoga. Într-adevăr, asta e greu pentru noi și uităm chestia asta, să trăim prezentul, să rămânem pur și simplu în clipă, să ne bucurăm de ce avem acum, nu mai mult. Și pentru mine, să fac totul cu plăcere. Și chiar și tenisul de masă. Chiar când este presiunea cea mai mare, când simți că nu ai nicio ieșire, nu găsești soluții și parcă ești pe marginea prăpastiei. Nu. Atunci, atunci să o faci cu plăcere, indiferent.

- Să iei partea luminoasă, să spunem, a experienței.
- Da, dincolo de concentrare, focusare trebuie să fie partea aia relaxată. Ca sportiv și în general.

„Nu mai vreau să fiu tristă”

- Și mai am o întrebare: crezi că vei mai scrie versuri vreodată?
- (zâmbește) Posibil. Posibil când nu voi mai face atât de mult sport. Posibil să mă reapuc de scris. Aș fi putut să public la un moment dat un volum de poezie, am fost sfătuită de decanul facultății, dar nu m-am simțit eu destul de stăpână pe chestia asta. Am zis că tot românul e poet și...

- Dar ai un poet care ți-a plăcut? Sau mai mulți?
- Mai mulți. Poetul nostru național, Mihai Eminescu. Poeții mai filozofici, mai triști. Nichita Stănescu, Bacovia, genul ăsta. Deci nu mai vreau să fiu tristă. Vedeți...

- Asta am vrut să spun, dacă te vei reapuca...
- Să scriu mai vesel.

- Exact. Mulțumesc mult pentru timp și mult succes în continuare!