EXCLUSIV Anthony Ervin a băut, a luat droguri în cantități uriașe, a încercat să se sinucidă cu pastilele pentru Sindromul Tourette, apoi a renăscut » Interviu EVENIMENT pentru Gazetă: „Aș vrea să-l întreb pe David Popovici: ce înțelegi tu și eu nu?!”

• Cartea a apărut în 2016 în SUA și este scrisă alături de Constantine Markides, ea fiind tradusă acum la editura Pilot Books # Americanul este o figură aparte în peisajul înotului mondial: a devenit campion olimpic la 19 ani, în proba de 50 m liber la Sydney 2000, dar apoi excesele și abuzurile l-au cuprins și au dus la abandonul carierei sportive înainte de JO de la Atena.
• Timp de opt ani s-a căutat în muzică, alcool, motociclete și droguri. Apoi a revenit pe prima treaptă a podiumului olimpic în 2016. Cartea cuprinde luptele și transformările sale.

Ușile liftului se deschid la etajul 21 al Grand Hotel Bucharest. Un bărbat de 1,91 m, îmbrăcat casual, dar cu papuci albi de hotel, zâmbește. „Scuze, mi-au rătăcit bagajele și nu am decât ghetele de iarnă cu care am venit”, spune el.

A aterizat luni după-amiază în București, dar nu se plânge de diferența de fus orar. Bărbatul este Anthony Ervin, o parte din istoria înotului american. Are patru medalii olimpice, trei de aur, și trei mondiale.

Între momentele în care a fost pe podiumuri s-a scris povestea lui, pe care a pus-o într-o care publicată la începutul lui 2016 în SUA, dar care a fost tradusă acum în România la editura Pilot Books. Înotul a crescut din nou în popularitate în țara noastră odată cu performanțele lui David Popovici, dar încă sunt prea puține cărți despre această disciplină.

Drumul lui Anthony Ervin în sportul de performanță este unul unic, așa cum consideră el

A început la șapte ani, iar la 19 ani urca pe prima treaptă a podiumului olimpic de la Sydney alături de colegul său de antrenament Gary Hall Jr. în proba de 50 de metri liber. Aceasta fusese introdusă din 1988 în programul olimpic și mai avusese un singur american pe locul de aur, pe Matt Biondi, chiar la Seul.

În anul imediat următor, la Campionatele Mondiale de la Fukuoka, a făcut „dubla” 50-100 m liber, învingându-l pe unul dintre cei mai buni sprinteri, olandezul Pieter van den Hoogenband. În 2004 a întors spatele înotului, iar în 2011 s-a întors, a participat la Jocurile Olimpice de la Londra, unde a fost pe cinci în proba de 50 de metri liber. Patru ani mai târziu, la 35 de ani, a devenit cel mai în vârstă campion olimpic al înotului. A încercat să se califice și la Tokyo, dar n-a mai reușit, apoi a renunțat definitiv la înot.

Așa sună rezumatul sec al carierei lui Anthony Ervin, însă povestea lui nu este una aridă, ci plină de îndoieli, de lupte, de anihilare. În cei opt ani în care a renunțat la înot a făcut abuz de orice.

A băut, a folosit droguri în cantități uriașe, a avut job-uri neînsemnate, a dormit pe canapelele prietenilor, a încercat să se sinucidă cu pastilele pe care le lua pentru Sindromul Tourette, o boală cu care a fost diagnosticat pe când era copil, a avut un accident de motocicletă care era să-i fie fatal. În tot acest întuneric a găsit de fiecare dată pe cineva care să-l țină în viață, un mentor, așa cum îi numește el. A învățat de la ei despre budism, islam sau creștinism.

Chiar dacă această carte a fost lansată în 2016, ea nu expiră pentru că în paginile sale sunt zbaterile și rătăcirile unui om, calvarul prin care a trecut pentru a se reconstrui în persoana care este acum. Se teme ca lucrurile povestite de el despre perioada extrem de neagră din viața sa să nu influențeze greșit tinerii aflați în formare, așa cum era și el când urca pe cele mai înalte trepte ale performanței sportive.

„Povestea lui este interesantă nu pentru ceea ce a câștigat și a pierdut, ci pentru ceea ce a respins și a redescoperit”, scrie Constantine Markides în carte, una care conține două voci, cea a scriitorului și cea a înotătorului.

Ervin e departe de perioada lui neagră, e implicat în structurile sportive ale SUA, călătorește la toate evenimentele majore ale înotului și îi este alături fetiței sale în vârstă de opt ani în descoperirea vieții.

„Dragonul de apă”, spune el citind titlul în română al cărții sale pe care o ține pentru prima oară în mână. „Știi, unul dintre mentorii mei a fost un român. Medaliat olimpic la haltere. Dragomir...”. ”Cioroslan?”. ”Da, el!”.

Anthony mai are povești de spus și poate ele se vor materializa într-o nouă carte. Până atunci o va lansa pe aceasta alături de David Popovici și de Adrian Rădulescu la Gaudeamus, antrenorul românului scriind și postfața în ediția românească a cărții.

- Anthony, bine ai venit în România! Cred că este prima dată când vii aici. Care sunt primele tale impresii?
- Nu am văzut prea multe încă. Am ajuns luni seară, așa că am avut ocazia să iau o cină plăcută, să cunosc câțiva sportivi tineri, să le vorbesc despre experiențele mele și să-mi povestească unde se află în dezvoltarea lor.

- Cum a fost întâlnirea cu ei, care au fost curiozitățile lor?
- Da, au vrut să audă câteva povești despre experiența mea la vârful performanței sportive. Îmi place mereu să schimb direcția în care merg poveștile. Tot ceea ce a venit înainte de vârf este ceea ce a contat cu adevărat. Când ajungi sus este vorba despre diferite tranziții sau chiar despre a reflecta și a da înapoi.

- Ai venit pentru că joi are loc lansarea cărții tale autobiografice „Dragonul de apă”. La eveniment îl vei avea alături pe David Popovici, ești conștient de impactul pe care îl care el în România?
- Nu pot decât să-mi imaginez.

Anthony Ervin: „Să poată învăța prin lectură ceea ce eu a trebuit să învăț pe calea cea grea a vieții”

- Care a fost ideea scrierii acestei cărți, de unde a plecat totul?
- Cred că a pornit de la faptul că am avut experiențe în tinerețea mea adultă pe care eu și prietenii mei le-am considerat destul de amuzante, dar și experiențe din care se putea învăța. Proiectul nu a pornit de la dorința de a publica o carte, ci au fost doar unele povești spuse la un pahar. Apoi a devenit ceva de genul: „Cum putem dezvolta acest lucru în ceva un pic mai semnificativ?” până când cartea a ajuns așa cum este. Mă gândesc la ea ca la o poveste despre maturizare, cu un pic de context istoric mai larg, context istoric personal. Dar scopul a fost dublu. Mi-am dorit, desigur, să fie amuzantă, dar și edificatoare, astfel încât cititorul mai tânăr, care se apropie de acea etapă a vieții de maturizare, de tânăr adult, să poată învăța prin lectură ceea ce eu a trebuit să învăț pe calea cea grea a vieții.

- În carte ți-ai arătat o parte dintre vulnerabilitățile tale încercând să fugi de imaginea înotătorului standard...
- Am încercat s-o fac cât mai apropiată de mine și cât mai rezonabilă pentru viața oricărui om. Cu toții împărtășim această condiție umană. Suntem cu toții aici încercând să înțelegem, nu? Și să ne dezvoltăm, să creștem. Acest lucru nu s-a oprit. Acum sunt de vârstă mijlocie, dar procesul de a încerca să înțeleg de ce sunt aici și să mă dezvolt a rămas. Scuze, care a fost întrebarea inițială?

- Vulnerabilitățile tale...
- Ei bine, cred că acestea sunt unele dintre cele mai provocatoare lucruri prin care a trebuit să trec. Cred că de aici pot proveni înțelegeri mai profunde. Și dacă au fost superficiale sau lipsite de adâncime, probabil că nu meritau să fie consfințite în carte. Asta ar fi putut fi, aș fi putut avea doar un blog sau ceva. A fost dificil. A fost un proces dificil de a o scrie, de a o încadra și de a încerca să o prezint într-un mod pe care îl consider semnificativ și care, sper eu, să aibă un impact pozitiv asupra generațiilor următoare, dar nu a fost o sarcină ușoară. Este foarte posibil pentru cineva să o citească și să învețe un lucru greșit și să o imite într-un mod eronat. Acest lucru nu este de dorit și, sincer să fiu, îmi fac griji în privința asta!

- Înotul este un sport dificil, cum definești presiunea în înot?
- Este combinația dintre dorința personală și oportunitatea socială. Pentru cei mai buni sportivi e un drept câștigat. Pentru mine sau pentru David este o oportunitate câștigată de a concura împotriva celor mai buni din lume într-un loc stabilit, la o oră stabilită, așa că există presiune în asta, știind că sunteți toți în același program. Fiecare știe cât de bun este celălalt, fiecare știe cât de mult poate progresa, având în vedere termenul limită comun pe care îl au împreună. Apoi, întrecându-ne, ne folosim unii de alții pentru a scoate ce e mai bun din noi.

- O mulțime de oameni au spus despre tine că ai fost un înotător foarte talentat. Cum definești talentul?
- Cred că am fost un sportiv mediu peste medie, dar cred că este adevărat că am avut un simț al apei dezvoltat, cred că la asta se refereau cei care spuneau că am un mare talent. Am luat această relație specială a mea cu apa și am făcut-o să funcționeze în înotul de performanță. Există diverse talente pe care le poți avea în apă, eu am avut doar unul dintre ele. Cred că talentul, de multe ori, este ceea ce considerăm a fi minunat, ceea ce putem admira pentru că noi înșine nu înțelegem. Văd mulți oameni talentați în jurul meu, fie că sunt sportivi sau artiști, care mă inspiră pentru că nu prea știu cum o fac, dar o fac.

David Popovici și talentul său

- Care sunt acești sportivi?
- David, evident, îmi amintesc că l-am urmărit la Campionatele Europene de acum câțiva ani, unde a reușit să doboare recordul mondial, atunci a pus întreaga lume în gardă, nu doar ca junior, ceea ce a fost minunat. Eu sunt încă implicat în sportul din propria mea țară și îmi place să urmăresc tinerii talentați, să-i văd pe măsură ce se maturizează și cum se transformă.

- În carte ai identificat drept cea mai mare victorie a carierei tale cea de la Campionatele Mondiale de la Fukuoka din 2001 la 100 m liber. Cartea a fost publicată în 2016 înainte de a cuceri al doilea titlu olimpic la 50 de metri. Rămâi la părerea că medalia de aur de la Fukuoka reprezintă cel mai mare succes al carierei tale?
- Cred că în carte am ales-o ca fiind cea mai mare victorie a mea pentru că a fost la 100 metri liber. A fost cea mai improbabilă victorie din cariera mea, mi-am asumat un mare risc, am ieșit din zona mea de confort și am înfruntat niște titani care păreau imposibil de depășit.

- Scuze, am fost fanul lui Pieter van den Hoogenband, chiar dacă l-ai învins și la 50 de metri, și la 100.
- Da, încă sunt un fan al lui Pieter. Un campion incredibil! Fiecare epocă a vieții noastre are cele mai mari victorii ale sale. În 2016 a fost un rezultat incredibil, nu aș fi putut prezice ce s-a întâmplat. A venit cu propriile provocări care nu au fost atât de documentate, dar acestea alimentează și ajută la crearea procesului care duce la acele victorii. Așa că da, știu că 2016 a fost incredibil și poate într-o zi voi scrie despre asta.

- Da, era una dintre întrebările mele. De ce nu ai scris despre asta în altă carte? Pentru că povestea e incredibilă...
- Poate la un moment dat o voi face. Într-un fel, au trecut doar opt ani, mai ales că acum sunt aici și o revăd pe prima. Nu pare că a trecut atât de mult timp, dar opt ani este o perioadă destul de mare în calendar. Dacă e să tragi anumite învățăminte, dacă e să înțelegi ce s-a întâmplat, prin ce ai trecut, aceste lucruri nu sunt imediate. Este nevoie de timp pentru ca acele gânduri și acele învățături să se cristalizeze cu adevărat într-un mod semnificativ pe care să-l poți lăsa posterității. Cred că trebuie să mai treacă niște timp pentru a scrie despre ce s-a întâmplat în 2016.

3 medalii mondialeare în palmares Anthony Ervin, cucerite la CM 2001 de la Fukuoka, unde a câștigat „dubla” 50-100 m liber, și una la CM 2013, unde a cucerit argintul cu ștafeta SUA de 4x100 m liber

4 medalii olimpiceare în palmares Anthony Ervin cucerite la JO de la Sydney în 2000 (o medalie de aur la 50 de metri liber și o medalie de argint în proba de ștafetă 4x100 m liber) și la JO de la Rio de Janeiro în 2016 (două medalii de aur, la 50 de metri liber și în proba de ștafetă 4x100 m liber)

Anthony Ervin: „Prețul noii tale vieți este vechea ta viață”

- Multe pagini din carte sunt despre rătăcirile pe care le-ai avut în acei ani în care ai renunțat la înot, când ai abuzat de droguri. La retragere ai spus că e nevoie de o reconstrucție, dar pentru asta fost nevoie de o distrugere, nu?
- Prețul noii tale vieți este vechea ta viață. Da, cred că transformarea este ceva prin care, probabil, toți trebuie să trecem la un moment dat. Cred că am avut o dorință de transformare de o intensitate mai mare decât alții, dar niciunul dintre noi nu este imun, și chiar și eu pot fi încăpățânat. Nu vreau să renunț la unele lucruri, dar devine necesar să avansez în viitorul pe care îmi dau seama că mi-l doresc.

- Și acum, cine ești?
- Cine sunt eu?

- Da. Chiar acum, cum te prezinți în fața lumii?
- Nu m-am mai prezentat în fața lumii de ceva vreme. Sunt un sportiv olimpic. Îmi pasă profund de mișcarea olimpică. Îmi pasă de generația următoare. Încă mă uit la Jocurile Olimpice. Văd mișcarea olimpică drept o parte integrantă a dezvoltării armonioase a omenirii. Cred că sportul este minunat. Este un mod minunat, cel mai pozitiv mod prin care putem avea conflicte și putem progresa ca țară, ca societate, ca lume, ca omenire. Cred că sportul este un bun extraordinar în sensul său aspirațional. Asta nu înseamnă că nu are problemele sale și nu a fost ușor să fiu în funcții în care trebuia să mă ocup de aceste probleme. Unele dintre aceste funcții pe care le ocup acum le voi elibera în curând, așa că poate voi putea vorbi mai mult despre asta, dar a fost o onoare să lucrez în cadrul federației mele naționale, al Comitetului Național Olimpic și Paralimpic în calitate de reprezentant al sportivilor. Dar va trebui ca detaliile să cântărească, cred, un pic mai mult înainte de a dori vreodată să le prezint lumii, într-un mod în care vreau să provoc schimbări dramatice.

- Înapoi la tine...
- Sunt un sportiv olimpic. Sunt un soț. Sunt un tată. Familia mea înseamnă enorm pentru mine și a fost punctul pe care m-am concentrat în a doua jumătate a acestui deceniu. Am fost mai mult într-un proces de învățare până acum, dar va veni și acțiunea cu familia mea, aștept cu nerăbdare ce urmează.

- Mi-a plăcut mult modul în care a fost prezentată mama ta în carte. Cât de importantă era familia când erai mic, dar și după ce ai devenit medaliat cu aur la Jocurile Olimpice?
- Familia este extrem de importantă. Membrii ei sunt cele mai apropiate modele de urmat pe care le-am avut. Atât mama, foarte apropiată și protectoare, însă exigentă, dar și tata, care întotdeauna pare a fi infinit de departe, dar mereu mi-am dorit și am încercat să devin un om ca el în sensul bun și să evit greșelile sale. Nu sunt lecții ușoare pentru relația care se creează între un tată și fiu.

- L-ai pierdut acum trei ani.
- Pierderea lui este mereu acolo, dar mereu mă gândesc la el. Îl iubesc profund, asta nu dispare după ce un părinte se duce, iubirea rămâne. Cu frații, același lucru: ai crescut cu ei și pe măsură ce trece timpul, distanța apare. Timpul este un lucru ciudat și chiar și prietenii, prietenii din tinerețe pot dispărea. Unii rămân, dar mulți pleacă. Îmbătrânirea în această viață a fost o călătorie.

- Trebuie să te bucuri de ea?
- Bineînțeles că da! Bucuria și fericirea, plăcerea, acestea apar. Poate fi vremea, dar poate fi și o alegere.

- Când te-ai întors, ai spus că ai făcut-o pentru moștenirea ta. Care crezi că este moștenirea ta în înot?
- Am spus asta? Că m-am întors pentru moștenirea mea? S-ar putea să trebuiască să revăd asta pentru un context suplimentar. Chiar cred că m-am întors aproape organic și accidental la înot ca sportiv! Chiar încercam să preiau controlul asupra sănătății mele și să-mi transform corpul. L-am transformat într-un fel și am dezvoltat niște obiceiuri proaste, niște obiceiuri toxice. Și astfel, prin această transformare, am folosit sportul și calitatea de sportiv. S-a întâmplat să fiu îndeajuns de norocos să am suficient succes încât să devin ceva ce puteam proiecta în public și care avea o anumită valoare pentru alți oameni. Așa că am încercat să profit la maximum de acest lucru, în limitele în care mă simțeam confortabil. Am refuzat multe lucruri în acel spațiu. Moștenirea o lași după ce nu mai ești, eu sunt încă aici, într-un fel sau altul, o hrănesc într-o anumită măsură. De asemenea, moștenirea mea este în ochii celui care își îndreaptă privirea spre mine. Celor care sunt atenți la povestea mea și vor să învețe din ea, ceea ce vor învăța va depinde în mare parte de ei. Nu voi avea prea mult dinamism în modul în care pot influența asta. Totul va fi destul de static, cu excepția cazului în care se întâmplă să fiți unul dintre puținii care au ocazia să stea în fața mea și să poarte conversații cu mine. Și puteți să vă puneți întrebările prin propria viață și să simțiți răspunsurile mele prin asta. Cu toții avem ocazia.Poate că este puțin diferit pentru tine, ca jurnalist. O misiune diferită.

- Îi vorbești fiicei tale, care are opt ani, despre viața de înotător?
- Nu, fiica mea nu cred că înțelege pe deplin. Nu are perspectiva necesară. Călătoria de a fi tată este diferită. Am ocazia să mă bucur de viața fiicei mele, să o văd crescând, să o văd fericită, să o văd creând și fiind expresivă. Cred că nu prea proiectez astfel de lucruri asupra moștenirii mele. Ea își va trăi propria viață, absolut. Liberul arbitru este ceva ce se învață în cele din urmă, sperăm, dar este, de asemenea, ceva ce trebuie acceptat, dar vreau să spun că poate nu acord atât de multă atenție moștenirii mele, poate îi întorc spatele.

- De ce?
- Presupun că am o anxietate cu privire la vanitatea ei, dacă mă concentrez prea mult asupra propriei moșteniri, cred că este un pic de narcisism și sunt precaut în a fi prea implicată în asta. Dar, indiferent de motiv, concentrarea asupra propriilor copii nu este narcisistă. Este complet acceptabil.

- Rock and roll, motociclete, tatuaje, substanțe interzise, încă mai cauți adrenalină în viața ta?
- Adrenalină? Nu, nu, ăsta e un joc de tineri. Îmi place să întâlnesc oameni buni, interesanți și curioși și cred că atunci când eram mai tânăr, aveam o fixație pentru modul în care pot fi expresiv și cum pot crea în lume, iar asta se poate manifesta prin simțirea a ceva. În apă, ca sportiv, simți ceva. Înotul ține foarte mult de un simț. Sau crearea muzicii, e și acolo vorba despre a simți. Sau chiar și pe motocicletă, simți viteza, îți faci tatuajul, te hotărăști asupra unei imagini, iar apoi este un sentiment foarte real, durerea de a-l desena definitiv pe corp. Acum, ceea ce simt nu trebuie să fie atât de intim pentru a fi creat, poate fi ceva împărtășit în jurul unei mese, o conversație cu doi oameni. Asta e viteza mea în zilele noastre. Acum mă concentrez pe ce simt când mă conectez la natură prin drumeții, surfing și înot în oceane.

- Într-o recenzie despre cartea ta, cineva a scris „Cineva care nu a practicat înotul nu va înțelege niciodată iadul mintal prin care trece un înotător”. Este adevărat?
- Sună ca o descriere a iadului. Chiar și John Milton, când a scris Paradisul pierdut, a spus că iadul este păzit pentru a ține oamenii afară, spre deosebire de a-i ține pe damnați înăuntru. Este o alegere. Deci: hei, dacă cineva vrea să înțeleagă suferința....

- Este multă suferință?
- Poate fi, poate fi, poți suferi mai mult, poți suferi mai puțin. Din nou, asta face parte din condiția umană, ține de alegerea ta și de liberul arbitru, cred că este o mare parte din ea, înțelegerea deciziilor tale devine parte din muncă.

- E durere?
- La antrenament, da, fiind sportiv, desigur. Dar de obicei este o durere bună, din când în când treci pragul durerii rele, cum ar fi rănile, în special deciziile proaste, dar învățăm din asta, sperăm, în cele din urmă.

- Îți place durerea de după cursă?
- Nu, a fost doar costul de a face afaceri, dar e o durere bună. Chiar și acum, ca un antrenament bun, nu-ți place neapărat în timp ce îl faci, dar când se termină, te simți grozav. Face parte din a trece prin lucruri, nu-i așa? Lucrurile pe care le introducem, le forțăm să treacă prin acest motor, acest motor organic pe care îl avem și le ardem. Din păcate, o parte a vieții este că și noi absorbim o mulțime de toxine și astfel trebuie să fim capabili să le procesăm și să le eliminăm. Deci nu este un proces bun, dar rezultatele sunt de obicei benefice.

- Care a fost cea mai surprinzătoare reacție la cartea ta?
- Mă întorc în timp. De obicei, nu primesc prea multe reacții pentru carte, ea este o noutate în România acum pentru cei care vor să o citească. La vremea respectivă îmi făceam griji că oamenii la care țineam cel mai mult mă vor privi de sus sau nu mă vor putea ierta pentru unele dintre lucrurile pe care mi le-am făcut mie sau altora. Așa că, probabil, cele mai surprinzătoare au fost mila și dragostea pe care le-am simțit după aceea. Poate că în subconștient am căutat asta tot timpul, dar, cu toate acestea, îmi amintesc că m-a surprins înțelegerea din partea celorlalți, poate că nu le-am dat celorlalți suficient credit pentru a înțelege prin ce treceam. Poate că m-am agățat prea mult de acest lucru intern sau cu prea multă vanitate sau mândrie.

- Am scris recent un articol despre sănătatea mintală în înot. De ce atât de mulți înotători au avut momente dificile? Pentru că sportul este dificil? Pentru că ești singur?
- Cred că drumul fiecăruia va fi oarecum unic. Nu cred că este, nu este unic doar la înot. Și nici nu aș spune că este unic doar pentru sport. S-ar putea foarte bine ca societatea, pe măsură ce a trecut de la o generație la alta, să se fi chinuit să găsească o modalitate adecvată de exprimare a ceea ce se întâmplă. Sau vechile metode de a procesa și digera unele dintre aceste lucruri au căzut în desuetudine, așa că apar noi mode și cred că sănătatea mintală și terapia psihologică au fost răspunsul contemporan pentru multe dintre acestea. Și pot vorbi doar pentru mine, dar pentru mine, în mare parte, a fost un fel de ceea ce tocmai am reflectat în ultimul răspuns. A fost o incapacitate de a împărtăși ceea ce trăiam, simțeam că lucrurile pe care le trăiam nu puteau fi înțelese de ceilalți, așa că nici nu m-am obosit să încerc. Am ținut totul în mine.

- La momentul respectiv, nu te-ai gândit să vorbești cu cineva, un psiholog sau ceva de genul ăsta?
- Nu. Și în unele dintre fazele cele mai dificile, când am progresat, a fost pentru că am găsit pe cineva sau un loc în care puteam cel puțin să împărtășesc ceva, să mă ajute să trec prin asta, să mă ajute să scot ceva din asta, să înțeleg ceva și să pot merge din nou mai departe, iar asta s-a întâmplat, de obicei, sub forma unor mentori mai în vârstă, frați mai mari, figuri paterne, figuri materne. Mai puțin comunicarea cu ei, ei se ocupau mai mult cu îngrijirea, creând un mediu în care poți fi expresiv și te poți simți în siguranță, dar acesta este un cadru sau un model care se repetă pentru mine.

- Înotul este foarte popular acum în țara noastră datorită lui David. Ce i-ai spune unui copil care l-a văzut pe unul dintre ai lui fiind cel mai bun din lume, ce trebuie să faci pentru a fi cel mai bun din lume?
- Am fost cel mai bun din lume, dar nu ăsta a fost scopul meu, ci doar s-a întâmplat să fie rezultatul. Nu aș putea spune că aveam o înțelegere deosebită a anvergurii înțelegerii mele a lumii. Pe măsură ce mă apucam de autodepășire, aceasta devenea foarte concentrată. Și, în orice caz, a devenit despre procesarea,cel puțin!, a distragerilor, dacă nu evitarea acestora, și redirecționarea lor către îmbunătățirea mea. Rivalii tăi scot ce e mai bun din tine, dar tu ai foarte puțină influență asupra a ceea ce fac concurenții tăi, cel puțin așa e în sport. Nu ești responsabil și nu iei decizii decât pentru tine. Și, cum se spune, comparația este hoțul bucuriei. Încearcă să nu te compari prea mult cu alții! Compară ceea ce ai făcut în trecut sau, cel puțin, cu cea mai bună perspectivă a ta asupra acestui lucru, compară cu ceea ce crezi că poate fi mai bine pentru tine în viitor și aceasta este calea dezvoltării personale.

Anthony Ervin: „Proba de 50 metri este ca o evadare, lași ceva în urmă. La 100, pleci, dar apoi trebuie să te întorci”

- Cum vezi sprintul în înot în zilele noastre? Am avut trei recorduri mondiale la 100 metri. Crezi că este omenește posibil să înoți sub 46 de secunde la 100 de metri?
- Sigur. Adică e doar un număr, e arbitrar. Este doar limita umană cunoscută. Desigur, pare aproape inevitabil. Cred că probele de 50 și 100 de metri sunt fundamental diferite. La 100 de metri trebuie să te întorci. La 50 de metri este singura cursă din înotul olimpic care se termină într-un alt loc decât ai început.

46,40 s este recordul mondialîn proba de 100 m liber, stabilit la JO de la Paris de chinezul Pan Zhanle

- Și nu respiri...
- Nu am nevoie. Întotdeauna m-am gândit la 50 metri, este o evadare. Lași ceva în urmă. La 100, pleci, dar apoi trebuie să te întorci. Călătoria de întoarcere este, într-un fel, mult mai dură și mult mai provocatoare decât primul bazin. Deci este foarte diferit, atât din punct de vedere psihologic, cât și fizic.

- Se schimbă acest lucru pentru că acum se întorc mai repede decât pe vremea ta?
- Pieter van den Hoogenband s-a întors cam la fel de repede cum a plecat. Dar se pare că se întorc cu mare viteză. Adică este un mister pentru mine. Sunt inspirat și uimit de asta, pentru că eu nu am avut-o niciodată. Nu am avut niciodată această capacitate, așa că mă minunez când îl văd pe David făcând asta sau când îi văd pe concurenții lui. Nu știu cum o fac! Mi-ar plăcea să îi întreb ce anume înțelegeți voi, iar eu și alții nu am putut niciodată, ce credeți că este? Ascultați ce au de spus!

24,05 s este cel mai bun timpînregistrat pe al doilea bazin în proba de 100 de metri și îi aparține lui David Popovici, realizat în 2022 la CE, în semifinale. Chinezul Pan Zhanle, la Paris, când a stabilit un nou record mondial, 46,40, a înregistrat pe al doilea bazin un timp de 24,54s

- Dar recordul mondial la 50 de metri liber datează încă din 2009, de la Roma. Crezi că va mai rezista?
- Este greu, a existat o perioadă când toate recordurile mondiale au fost doborâte datorită tehnologiei. Am avut costumele din cauciuc poliuretanic care acopereau întregul corp, pluteai mai bine, te mențineau aerodinamic, aveau tot felul de calități. Apoi, în 2009, am primit și blocurile de start cu o muchie suplimentară, care face, de fapt, o diferență uriașă, în special în proba de 50 metri pentru că îți permite să folosești mult mai multă putere la săritura în apă. Până în prezent, nimeni nu a reușit să depășească ajutorul sintetic care a fost creat și permis în acel an, combinația celor două lucruri. Încă mai avem blocstarturile, dar nu mai avem costumele. Dar va veni în cele din urmă cineva care va depăși acel record mondial.

20,91 s este recordul mondialîn proba de 50 m liber și este deținut de Cesar Cielo din 2009, de la Campionatele Mondiale desfășurate la Roma

- Ești un cititor fervent, care a fost ultima carte sau cea pe care o citești acum?
- Doamne, nu mai sunt un cititor la fel de prolific ca înainte. A devenit foarte greu. Trăim era digitală, așa că citesc internetul, social media, știrile, lucrurile legate de industrie, consum cu nesaț, dar cartea este mult, mult mai provocatoare. Ultima carte pe care am terminat-o este The Wager, se va face și un film în curând. Este despre un naufragiu și o revoltă în timpul erei de explorare de acum câteva sute de ani, este scrisă de David Grann. Acum am început un roman rusesc de la începutul perioadei sovietice, Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov. Până acum foarte interesant și aștept cu nerăbdare să văd ce se întâmplă cu el.