Articol de Octavian Pescaru - Publicat marti, 25 iunie 2013 00:00 / Actualizat luni, 24 iunie 2013 22:11
Vasile Tiţă, care împlinise 85 de ani în februarie, suferea de mai bine de 10 ani de boala Alzheimer. El cucerise argintul la categoria mijlocie la JO de la Helsinki 1952.
În ultimii ani, atunci cînd se privea în oglindă, se vedea pe sine tînăr, cu mănuşile de box în mîini, cu ochii albaştri scînteind de emoţia dinaintea intrării în ring. Asta face Alzheimerul din oameni: le şterge memoria recentă şi o exacerbează pe cea îndepărtată. Îi face să trăiască doar în trecut.
Au fost ani grei pentru Vasile Tiţă, care a luptat cu boala, cu lipsurile, cu uitarea. A lui şi a celorlaţi. A luptat aşa cum a făcut-o atîta vreme în ring, în perioada cînd cucerea de 7 ori la rînd titlul naţional. Ieri, peste toate acestea s-a aşternut tăcerea, dar performanţele lui rămîn, ca o ramă de argint vechi care a încadrat o viaţă.
Primele lupte
Afirmarea lui Vasile Tiţă, despre care istoriseşte Constantin Dumitrescu, a început în mai 1950, an în care Varşovia a găzduit un mare turneu prilejuit de aniversarea a 25 de ani de la înfiinţarea Federaţiei Poloneze de Box. Fără experienţă internaţională, "boxerii români au fost o revelaţie" scria presa poloneză citată de ziaristul Victor Bănciulescu în Mica Enciclopedie a Boxului.
La Varşovia, Vasile Tiţă a avut parte de cel mai greu şi mai titrat adversar. În semifinalele competiţiei, Tiţă a dat peste ungurul Laszlo Papp, campion european în 1949 şi olimpic în 1948 la 73 de kg, care ulterior avea să mai cîştige două titluri olimpice în 1952 şi 1956. Papp l-a învins şi a cîştigat intrecerea, iar Tiţă şi-a trecut pe răboj primul adversar de mare calibru întîlnit în cariera sa.
Un stadion plin
Turneul de la Varşovia a însemnat, de fapt, primul pas pentru crearea unui lot naţional valoros, a cărui consolidare a continuat printr-o gală România-Cehoslovacia organizată la Bucureşti în septembrie 1950. Piesa de rezistenţă a cehilor a fost Julius Torma, şi el campion olimpic în 1948, ca şi Papp, dar la 67 de kilograme. Cum Tiţă oscila fără probleme între 67 şi 75 de kg, a încrucişat mănuşile cu perla cehilor. Meciul Tiţă-Torma a adunat în tribunele Stadionului Republicii 15.000 de spectatori.
Victor Bănciulescu, martor ocular al meciului, a notat: "Reprezentantul nostru boxează cu mult curaj, nelăsîndu-se intimidat de cartea de vizită a adversarului său şi în repriza secundă reuşeşte să-l trimită la podea cu o directă la figură. Publicul îl aclamă în picioare pe Tiţă, care nu-şi dezamăgeşte suporterii continuînd să puncteze. 15.000 de spectatori au aşteptat să i se acorde victoria, dar juriul l-a preferat pe Torma!".
Meciul vieţii
În creştere de formă de la un an la altul, Tiţă prinde lotul olimpic pentru JO din 1952. După un test dur consumat la Moscova în martie 1952, cu 6 meciuri în 6 zile, unde au urcat în ring boxeri din "democraţiile de factură populară", boxerii români purced la Helsinki. Era prima participare româneasca postbelica la JO. Pe pămînt finlandez, Vasile Tiţă a adus cea mai mare satisfacţie, cucerind medalia de argint. El a disputat finala cu americanul Floyd Patterson, cel care ulterior avea să devină un star internaţional şi, totodată, campion mondial al profesioniştilor.
În Sportul Popular din 8 septembrie 1968, Vasile Tiţă şi-a istorisit astfel întîlnirea cu Patterson: "Am început lupta cu prudenţă, cu teamă chiar, recunosc, dar nici Patterson nu părea dispus să rişte. Studiul durînd prea mult, ni s-a dat cîte un avertisment pentru lipsă de combativitate. Şi atunci a început, practic, lupta care nu a durat nici 20 de secunde. Lovit năprasnic la arcadă, am abandonat, mulţumindu-mă cu medalia de argint. Mai mult, oricum, nu puteam obţine. În schimb, mi-aş fi pus în pericol sănătatea".
E lupta pe care Vasile Tiţă a rememorat-o de mii de ori în viaţa sa. Lupta care i-a definit cariera. Chiar şi refugiat în ceaţa bolii, o retrăia. Ieri, a încetat s-o mai facă, dar nu pentru că nu ar mai fi vrut, ci pentru că viaţa nu i-a mai permis. Iar de acum încolo, cînd boxul românesc se va privi în oglindă, undeva, chiar în mijloc, vor apărea ochii albaştri ai unui Vasile Tiţă tînăr, cu medalia olimpică de argint la gît.
"Valoarea lui Tiţă la nivel internaţional a fost indiscutabilă. A fost multiplu campion naţional şi a făcut parte din lotul României vreo 7-8 ani. Cînd am ajuns la lot, el era deja un veteran şi, totodată, un boxer de primă mînă. Noi, puştii, aveam un soi de admiraţie amestecată cu respect faţă de veterani. La inceput a fost «nea Tiţă», de abia mai tarziu am trecut la «Vasile»" (Constantin Dumitrescu, bronz olimpic categoria uşoară JO 1956)
)
)
)
)
)
)
)
