Articol de Andrei Crăiţoiu, Valentin David (video), Andreea Visu - Publicat joi, 21 martie 2024 21:00 / Actualizat joi, 21 martie 2024 22:15
Andreea Răducan (40 de ani) a fost prima invitată a emisiunii „La feminin”, un nou proiect GSP.RO care promite să aducă cititorii site-ului cât mai aproape de cele mai influente femei din lumea sportului ♦ Fiecare episod va cuprinde interviuri cu femei puternice, ale căror vieți și cariere se intersectează cu sportul în moduri semnificative ♦ În prima ediție, Andreea Răducan vorbește despre copilărie, familie, sacrificii, cantonamente, greșeli și momente plăcute, dar și despre bucurii, medalii, competiții majore ♦ Se emoționează atunci când își amintește despre tatăl pe care l-a pierdut și îi revine zâmbetul pe buze vorbind despre copiii pe care îi are.
- Andreea Răducan: „Visul fiecăruia e să participe la Jocurile Olimpice”
- „Odată ce ai devenit cel mai bun din lume atrage după sine alte responsabilități”
- Drumul fetiței de la Bârlad care a scris istorie în gimnastica mondială
- „Am avut acest har de la Dumnezeu de a practica gimnastica”
- „A venit acel moment când Doamne-Doamne a decis că este final și tata s-a dus”
- Culise din spatele reflectoarelor: „Nu mi-a interzis nimeni niciodată să mă machiez”
- „Întotdeauna sunt mult mai mediatizate lucrurile neplăcute”
- „Nu mă tenta discoteca, nu am făcut sacrificii majore că nu ieșeam în oraș”
- „Sportul de performanță e opțional. Face cine poate și cine dorește”
- Viața de mamă. „E o perioadă foarte frumoasă, de care încerc să mă bucur la maximum”
- „Sunt o tipă destul de disciplinată și am învățat asta încă de când eram copil”
- „Am câștigat pe drept la Sydney! Cazul mă depășește realmente”
- „Podiumul acela unic cu trei sportive din România rămâne imaginea clasamentului real”
- Andreea Răducan vs. Simona Halep: „Îi doresc din suflet să aibă putere să revină!”
- Trei femei care i-au marcat viața: mama, Mariana Bitang și Lia Manoliu
Andreea Răducan a scris istorie în gimnastica românească. La Jocurile Olimpice de la Sydney din 2000 a contribuit la obținerea medaliei de aur pe echipe și a obținut argintul la sărituri.
A cucerit medalia de aur la individual compus, dar Comitetul International Olimpic a decis să-i fie retrasă după ce a fost depistată pozitiv, cu efedrină, la controlul doping. În 2002 a decis să se retragă din activitatea de sportivă de performanță.
Cum a arătat povestea copilului născut în Bârlad și ajuns pe cele mai înalte podiumuri la concursuri internaționale, într-un interviu-eveniment acordat pentru publicul Gazetei Sporturilor.
- Andreea, ești prima invitată a emisiunii "La feminin" și-ți mulțumim. Suntem în sala de gimnastică, aici unde ai scris istorie. Ți-e dor de sală, de gimnastică?
- Mulțumesc pentru invitație și sper să aveți succes! Să știți că încerc să profit de fiecare ocazie ce poate să mă aducă în sala de antrenament, în sala de gimnastică tocmai pentru a nu-mi lipsi foarte mult contactul acesta cu aparatele de gimnastică. Cu gimnastele și cu antrenorii, cu atmosfera unui antrenament. E plăcut.
- Nu-ți vine să te întorci? Să mai faci câteva exerciții.
- Uneori simt nevoia să mă întorc, iar atunci când am posibilitatea o fac. Fie că vin cu copiii mei să ne jucăm, fie că profit de invitații ca aceasta de astăzi, pentru care vă mulțumesc. Să depănăm amintiri și să fim tot într-o sală de gimnastică. Atmosfera de concurs îmi lipsește foarte mult. Nu reușesc întotdeauna să fiu alături de fete, dar rememorez etapele mele de pregătire, uneori stările pe care le aveam în sala de antrenament și nerăbdarea de a ajunge la concurs.
- Ce faci astăzi? Cu ce te ocupi?
- Pentru că nu mi-am dorit foarte tare să mă îndepărtez de această lume căreia spun eu că-i aparțin, cea a sportului și, sigur, în special a gimnasticii, încerc să fiu aproape de sportivi. Prin proiectele pe care le dezvolt în cadrul Fundației Olimpice Române, Fundația de Excelență Sportivă, dar și prin proiectele pe care le desfășor în cadrul Asociației "Andreea Răducan".
- Ai activitate, nu te plictisești.
- Organizez Cupa de Gimnastică "Andreea Răducan", care este un proiect de suflet la care ne-am gândit cu mult drag, dintr-o foarte mare recunoștință pe care eu o simt față de ceea ce înseamnă gimnastica pentru mine și față de toată împlinirea pe care acest sport mi-a adus-o de fapt. Dar și cu mult drag față de gimnastele care sunt la început de drum. Care se confruntă cu tot felul de emoții, uneori poate cu o lipsă de încredere.
- Sunt stări și situații diferite de la copil la copil.
- Nu știi dacă ești pe drumul cel bun. Dacă poate ar trebui să faci lucrurile altfel sau ceva diferit. Așa încât sunt acolo, alături de ele, și mă străduiesc să creez cadrul potrivit pentru ca ele să își testeze, până la urmă, și bagajul tehnic. Dar și emoțional. Chiar dacă sunt conștientă, așa cum am spus, că nu toți copiii, toate gimnastele, care participă la Cupa de Gimnastică "Andreea Răducan" poate vor deveni campioane mondiale sau olimpice.
- Dar...
- Am certitudinea și știu că tot ceea ce învață un copil într-un astfel de cadru îi va fi de ajutor ulterior.
Andreea Răducan: „Visul fiecăruia e să participe la Jocurile Olimpice”
- Noi am crescut cu performanțele tale, dar suntem curioși dacă te recunoaște lumea pe stradă.
- Nu toată lumea își mai aduce aminte, poate, de rezultatele pe care tu le-ai obținut ca sportiv. Însă imaginea și chipul unui sportiv pe care l-ai iubit, l-ai îndrăgit și l-ai susținut în competiții cu siguranță îți este familiară. Este un lucru foarte frumos, de care eu mă bucur astăzi.
- În general, cei care te-au urmărit ca sportivă te recunosc.
- Sunt întâlniri pe care le am, în general, cu persoane fie de vârsta noastră, care, de asemenea, povestesc că "Uite, am crescut alături de tine". Sau poate chiar mai mici, care spun că urmăreau concursurile de gimnastică împreună cu bunicii sau cu părinții. Mi se pare un lucru absolut fantastic să știi că în domeniul în care ai activat, sub o formă sau alta, ai lăsat o amprentă.
- Și tu ai făcut-o din plin!
- Am adus un soi de bucurie. Am reprezentat într-o competiție de mare anvergură o țară întreagă deși a fost o responsabilitate uriașă la vârstele la care eu am concurat.
- E clar că peste tot ai reprezentat România, iar lumea n-are cum să te uite vreodată.
- Nu doar să reprezentăm țara noastră, dar să și aducem o medalie atât de așteptată mai ales în finala pe echipe. Medalia de aur, aurul olimpic atât de dorit de fiecare sportiv până la urmă. Visul fiecăruia dintre cei care intră într-o arenă competițională sau într-o sală de antrenament este ca la un moment dat să ajungă să participe la Jocurile Olimpice. Este o atmosferă incredibilă acolo și toți ne dorim, ne-am dorit să fim acolo. Pentru cei care am reușit să ne și valorificăm prezența acolo, aceasta a fost cu atât mai apreciată.
- Ajungem și acolo, dar spune-ne cum te menții tu în formă, pentru că arăți impecabil!
- Mulțumesc. Să știți că poate și genetic cumva ajută... N-aș putea spune că fac un efort major în a mă menține în formă. E drept că sunt suficient de activă în toate proiectele pe care le fac.
- Adică? Dă-ne din casă!
- Încerc să nu uit și de ceea ce înseamnă mișcarea la modul concret și chiar dacă nu sunt în sala de forță, zi de zi, prin diferite moduri de a mă menține în formă. Fie că vorbim de yoga, am practicat un an și puțin balet - sigur, nu de performanță! - acum, după ce am încheiat activitatea competițională. Pentru a-mi păstra un tonus potrivit, încerc să fac mișcare astfel încât să aibă cumva conexiune cu ceea ce am practicat, iar ce îmi cere corpul cel mai mult este mobilitatea. Or, asta mă străduiesc să mențin cât se mai poate. Altfel, mult mers pe jos, mișcări simple din gimnastică, ceea ce îmi face plăcere până la urmă.
„Odată ce ai devenit cel mai bun din lume atrage după sine alte responsabilități”
- La ora actuală, este la modă această meserie de influencer. Tu ai fost influencer încă de la o vârstă foarte fragedă.
- Când încă nu se inventase meseria!
- Când în România nici nu existau rețelele sociale. Tu când ai conștientizat treaba asta?
- Să știți că nu... Sunt departe de a avea vreo legătură cu ceea ce se întâmplă astăzi și anume așa-spus "influenceri". Nici nu îmi doresc să fac asta. Într-adevăr, cred că e foarte important pentru fiecare dintre noi, sportivii, să conștientizăm că odată ce ai devenit cel mai bun din lume, asta atrage după sine alte responsabilități.
- Vreau să ne dai niște exemple.
- Modul în care te comporți, modul în care comunici, cum acționezi într-o situație sau alta. Și știind cât de mult efort am depus pentru a ajunge pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, cumva cred că toate lecțiile dure, frumoase, mai puțin frumoase s-au învățat până la a obține succesul.
- Interesant, ai dreptate.
- Și atunci, cumva am apreciat că acel succes realmente îl merit. Fiind conștientă de sacrificiile pe care le-am făcut, dar în egală măsură conștientă și de faptul că datorez publicului, tuturor celor care au fost în fața televizorului sau în arenele competiționale și ne-au susținut, multă recunoștință. Pentru toată energia bună pe care au pus-o în noi. Pentru toată încrederea pe care au avut-o în mine, în colegele noastre și da, mi-am dorit întotdeauna să păstrez un dialog cu oamenii!
- Ai fost o sportivă iubită, mai mult decât altele, poate.
- Până la urmă, eu realmente iubesc oamenii și îmi place când am posibilitatea să împărtășesc din ceea ce am învățat în cariera mea. Evident, atunci când sunt întrebată. Fie că mă întâlnesc cu copii, cu tineri sau cu oameni din companii. Să pot să împărtășesc din trăirile pe care le-am avut și dacă îi va fi cuiva de ajutor o bucățică din experiența mea, o fac cu mare plăcere.
Drumul fetiței de la Bârlad care a scris istorie în gimnastica mondială
- Până să devii acest influencer, cum era Andreea Răducan ca fetiță, copil?
- Păi, cred că am fost suficient de năzdrăvană ca fetiță, ca orice copil, de vreme ce am fost direcționată către o activitate sportivă. Știu că am fost suficient de energică încât tata, care a fost un foarte mare iubitor de sport și a jucat și el fotbal, și-a dorit și a înțeles încă de atunci că o educație foarte bună este cea prin sport.
- Adică el a fost cel care te-a dus prima oară să faci un sport într-un mod organizat?
- La Bârlad, orașul în care m-am născut, opțiunile pentru fete nu erau foarte multe. Aș fi putut să mai merg către atletism sau către dansuri, ceva în zona aceasta, însă tatălui meu i s-a părut mult mai potrivit să merg în sala de gimnastică.
- După atâția ani, putem spune că a gândit bine.
- A fost extrem de inspirat, deși prima dată m-am speriat, așa, un pic. Când am intrat în sala de gimnastică, nu știam ce se întâmplă pe toate aceste aparate pe care nu le mai văzusem niciunde. Să nu uităm că în 1987, accesul la informații era suficient de restrâns!
- Plus că eram în perioada comunismului, unde nu existau televiziuni nonstop și acces la Internet.
- Nu văzusem o bârnă într-o revistă sau la televizor la momentul respectiv! A fost totul nou, inclusiv acea groapă cu bureți care, de fapt, a fost atracția numărul 1 și dorința mea de a reveni în fiecare zi în sala de gimnastică știind că la sfârșitul antrenamentului avem voie să ne jucăm în groapa cu bureți pentru 10 minute.
- Deci părinții tăi te-au îndrumat către gimnastică. Au fost de acord cu sportul de performanță?
- Tata a jucat fotbal și a iubit foarte mult sportul. Probabil că părinții lui nu i-au înțeles foarte bine această pasiune pentru sport și atunci a rămas, nu știu dacă neapărat, cu un vis neîmplinit. A fost foarte conectat la tot ceea ce a însemnat mișcare și sport.
- Și mama ta?
- Mama să spunem că a fost de acord în prima parte. Însă cumva hotărâtă fiind ca până la vârsta de 7 ani să rămân în sala de antrenament, după care să mă dedic exclusiv învățăturii, școlii...
- Cam așa gândeau toți părinții în acei ani: școala înainte de toate!
- Însă pentru că lucrurile s-au desfășurat atât de frumos și antrenorii cumva au dat încredere părinților că ar fi păcat să mă retragă la vârsta de 7 ani când urma să încep școala, mama a fost în echipa noastră și am putut să îmi continui activitatea sportivă.
Andreea Răducan: „Am avut acest har de la Dumnezeu de a practica gimnastica”
- Părinții se așteptau să ajungi cine ai ajuns?
- Sinceră să fiu, nu cred că putea cineva să se gândească la momentul respectiv atât de departe! Aveam doar 4 ani. Perioada de pregătire în gimnastică până la a ajunge la o astfel de competiție este foarte lungă. Abia la vârsta de 16 ani gimnastele devin senioare și au posibilitatea să participe la concursurile de mare anvergură, campionate mondiale de seniori și Jocurile Olimpice.
- Deci totul a fost...
- Nu cred că era în avantajul nimănui să pună o astfel de presiune nici pe mine. Obstacolele sunt nenumărate pe parcursul carierei unui sportiv de performanță, chiar dacă ești foarte talentat, chiar dacă ești foarte pasionat, devotat, nu știi niciodată ce se poate întâmpla. Poate o accidentare neplăcută să te scoată din circuit și să îți fie foarte greu să revii, așa încât a fost important să luăm lucrurile pas cu pas, cu foarte multă răbdare.
- Dar tu ai luat lucrurile pas cu pas și ai reușit.
- Cred că asta a fost și lecția pe care a trebuit să o învăț în gimnastică, aceea a răbdării de a parcurge fiecare etapă. De a nu sări sau de a avea impresia că sunt mai bună decât eram de fapt și să cer mult mai mult și de la mine. Așa că mi-am urmat cu tenacitate și cu multă perseverență drumul și m-a ajutat foarte mult pasiunea pe care am avut-o și am dezvoltat-o pentru gimnastică. Și, probabil, te-ai întreba ce te motivează să mergi în fiecare zi și să faci același lucru ani la rând.
- De ce, Andreea?
- Iată că atunci când destinul e să se întâmple lucrurile într-un fel eu cred că nu îți rămâne altceva decât să intri în horă și să joci. Iar eu sunt foarte recunoscătoare, pentru că am avut acest har de la Dumnezeu de a practica gimnastica și multă recunoștință pentru că am întâlnit oamenii potriviți care să mă ajute să dezvolt calitățile pe care le-am primit.
„A venit acel moment când Doamne-Doamne a decis că este final și tata s-a dus”
- Ai spus într-un interviu că persoana de care îți este cel mai dor este tatăl tău.
- Da.
- Și el te-a părăsit foarte devreme. Aveai doar 22 de ani, nu?
- Uneori, Doamne-Doamne ne testează din toate punctele de vedere.
- Cum ai gestionat acea suferință?
- Tata a fost foarte implicat. Foarte pasionat și o persoană care a trăit întotdeauna la maximum participările mele la competițiile majore. Și, evident, la celelalte concursuri. A trăit cumva cu sufletul la gură și în fața televizorului competițiile la care am participat. Era cel care venea întotdeauna către Deva atunci când eu îl rugam. Și îi spuneam: "Te rog, vino, tata, pentru că mi se pare că nu mai pot să stau aici, am nevoie să fii lângă mine".
- Era colacul tău de salvare!
- Era întotdeauna, da! Stâlpul și omul pe care mă bazam în momentele dificile. Chiar dacă acolo, în cantonament, erau antrenorii alături de care stăteam zi de zi și cu care comunicam, tata era cel căruia puteam să îi spun și să mă descarc la el cu tot ceea ce aveam pe suflet și să îl pun, dragul de el, pe drum.
- De la Bârlad la Deva, aproape 500 de kilometri.
- Și când ajungea, îi spuneam: "Tata, te rog să mă ierți, dar să știi că nu vreau să merg acasă, dar îți mulțumesc că ai venit". Așa încât pleca așa cum a venit...
- Dar...
- Și mă gândeam de fiecare dată când îmi era dor de el că o să vină un moment în care o să avem timp să ne povestim în liniște, fără niciun fel de stres, tot ceea ce ne dorim. Timpul a trecut foarte repede...
- Erai foarte tânără, ai suferit extrem de mult.
- A venit acel moment când Doamne-Doamne a decis că este final și tata s-a dus. A fost greu, pentru că... Tot ceea ce ține de oamenii dragi și de persoane evident, despărțirea este mult mai dură. Și nu mi-a rămas decât să înțeleg o dată în plus că tot ceea ce pot să fac este să sper că, la un moment dat, voi avea puterea să accept să lucrurile se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple.
- Dar el a fost mereu lângă tine și te-a susținut.
- De fiecare dată când vorbesc despre gimnastică și nu doar, mă gândesc deseori la el. Și îi mulțumesc pentru tot și pentru toate calitățile pe care mi le-a lăsat moștenire. Și pentru toate lucrurile bune pe care le-am învățat de la el. Cred că e bine să ne putem gândi cu multă recunoștință și cu mult drag la oamenii pe care i-am iubit și, din păcate, nu mai sunt lângă noi.
„Am un mare respect și multă recunoștință pentru antrenorii noștri”
- Nu vreau să te întristez, așa că ne întoarcem la gimnastică. Gimnastica este poate cel mai feminin sport, dar pregătirea din spate este poate cea mai dură.
- Este un sport foarte complex. În care o sportivă trebuie să arate și multă grație, feminitate. În același timp, trebuie să aibă și forță, și putere de a se aduna, de a-și conduce corpul în toate elementele pe care le execută sau pe care le învață. Tocmai de asta mi se pare foarte frumos. Nu se axează pe o anume calitate.
- Dar e diferit față de restul disciplinelor.
- Realmente, aici e nevoie de foarte, foarte multe calități în ideea de a deveni un sportiv de mare performanță. Nu trebuie să sperie pe nimeni, pentru că nu am inventat nici eu, nici alte colege nimic. Unii ne naștem cu anumite calități, altele le dezvoltăm foarte frumos pe parcurs. Mie mi se pare un sport foarte frumos, pe care eu îl iubesc foarte mult.
- Pentru că ai avut și performanțe?
- Am trăit niște momente unice, la care oricât m-aș gândi nu știu în ce altă profesie aș fi avut posibilitatea să ajung să le simt sau să le trăiesc. Nu prea am reușit să aflu, așa încât, da!, cred că a fost un parcurs deloc simplu, extrem de frumos, cu momente unice și frumoase, și mai puțin frumoase, care m-au marcat și cumva m-au ajutat să devin omul care sunt astăzi.
- Ați avut și un grup unit în spate, cu doamna Bitang și domnul Bellu. Cum a fost și cum este relația cu ei?
- Am un mare respect și multă recunoștință pentru antrenorii noștri și pentru colegele mele în egală măsură. Nu a fost simplu pentru niciunul dintre noi. Cu toții am stat în cantonament 24 de ore din 24. Am traversat diferite provocări. Antrenorii le știau pe ale lor, noi bucățica noastră. Însă lucrul cel mai important, cel puțin pentru mine, a fost acela că am reușit...
„Am muncit din greu, n-a fost o baghetă magică”
- Poate și din acest motiv ați reușit?
- Oamenii aceștia au avut tenacitatea, nebunia asta de a avea răbdare cu fiecare dintre noi și de a scoate, cel puțin din mine, maximum din ceea ce se putea întâmpla. Mă refer la calități și, ulterior, ca performanțe.
- Fiind o familie, poate a fost o bilă albă în plus.
- Trebuie să ai încredere că oamenii alături de care mănânci, dormi, lucrezi, concurezi, trag cu tine la aceeași căruță. Ești în echipă cu ei, indicațiile pe care le primești sunt cele care te conduc către a fi cel mai bun.
- Performanța a venit și după sute de ore de muncă.
- Da, dar nu am cum să nu mulțumesc oamenilor când sunt alături de mine și pun umărul. Sigur, eu muncind din greu, că nu s-a întâmplat nimic cu bagheta magică! Chiar și fiind Octavian Bellu și Mariana Bitang antrenori titrați și în Cartea Recordurilor, tot nu pot face minuni și e nevoie de un efort comun.
- Mai ai cadourile pe care le-ai primit când erai mică și te prindea ziua de naștere în cantonamente?
- Am păstrat fiecare lucrușor din cele primite și de ziua mea, și nu numai!
- În general, primeai chestii din aur pentru că te atrăgea aurul din competiții.
- Căpătaserăm împreună această superstiție de a primi eu de ziua mea ceva de aur și cu gândul că acea bucățică de aur va aduce încă o medalie de aur și încă o medalie de aur... Această superstiție chiar a funcționat foarte bine căci de cele mai multe ori medaliile au fost de aur la campionatele importante la care am participat.
- Amintiri frumoase, cu care rămânem peste ani.
- Cu drag povestesc despre asta. Momente de care poate ne temeam la momentul respectiv, când eram copii, le povestim astăzi și ne amuzăm de toate prostioarele pe care le mai făceam și noi în cantonament. De toate ideile năstrușnice care ne treceau prin cap la momentul respectiv. Până la urmă, e ca într-o familie în care nu întotdeauna lucrurile sunt nemaipomenite, dar în final iubirea și respectul există pentru fiecare partener în parte.
„Nu mi-a interzis nimeni niciodată să mă machiez”
- Maria Olaru a scris că erați bătute. Că vi se interziceau chestii, chiar și să vă machiați.
- Cred că povestea Mariei poate ea să o povestească. Așa cum povestea mea nu este povestea tuturor gimnastelor, nici povestea Mariei nu poate să fie povestea tuturor gimnastelor.
- Povestea ei e scrisă, e publică.
- Eu întotdeauna am făcut sportul acesta cu mult drag și am avut o relație bună cu antrenorii. N-am spus niciodată că a fost simplu sau că antrenamentele au fost întotdeauna doar un zâmbet și nici nu cred că există vreun sportiv care să spună acest lucru! Nu mi-a interzis nimeni niciodată să mă machiez, nu am avut niciun fel de problemă, poate că nici nu a fost printre preocupările mele...
- Dar, spune-ne...
- Gândul meu a fost să fiu în sala de gimnastică, să încerc să valorific acel timp pe care îl petrec acolo, conștientă fiind că nu va dura o viață și că la un moment dat va trebui să pun punct. Nu pentru că mi-aș dori eu neapărat, dar pentru că din punct de vedere fizic și chiar psihic va trebui să renunț. Însă să știu că acei ani pe care i-am petrecut în sala de antrenament reușesc să îi fructific și să îi valorific la maximum.
- Și?
- Și cred eu că asta am și reușit să fac. Nimeni nu este perfect. Poate într-o zi antrenorii nu au fost în cea mai bună formă, într-o zi poate noi nu am fost în cea mai bună formă, dar cred că e important să ne înțelegem unii pe alții și să ne susținem. Atâta vreme cât simți că tragi și mergi pe același drum în echipa din care faci parte.
„Întotdeauna sunt mult mai mediatizate lucrurile neplăcute”
- În ultimii ani au apărut diverse cazuri, nu numai în gimnastică, de hărțuire în sport și poate că părinții acum se tem să își dea copiii la sport.
- Întotdeauna sunt mult mai mediatizate lucrurile neplăcute decât un lucru frumos care se întâmplă. Ar fi foarte important ca noi să gândim cu propria minte referitor la ceea ce ne dorim să facem și cu copiii noștri, și privind modul în care recepționăm informațiile. Să verificăm dacă sunt sau nu reale.
- Și nu sunt reale?
- Întâmplarea face ca eu să fiu parte din Comisia de Siguranță în Sport, în cadrul Federației Internaționale de Gimnastică.
- Perfect. Ești omul din interior care știe cazurile delicate.
- Astăzi o sportivă dacă spune "Eu nu mai pot fac!", antrenorul îi spune "OK, dacă nu mai poți să faci, atunci poți să cobori și să mergi acasă". Atunci nu mai venim să ne întrebăm de ce nu mai avem performanță. Și asta este, să spunem, lipsa echilibrului în orice relație de acest gen.
- Andreea, au fost zeci de cazuri mediatizate...
- Sunt departe de a încuraja vreodată agresiunea fizică, verbală, emoțională, de orice natură! Însă sunt conștientă că într-o sală de sport în care există riscul de a te accidenta este nevoie ca un antrenor să fie pe poziție. Sigur în comunicare, să îți explice ceea ce trebuie tu să faci astfel încât să îți păstrezi o condiție bună în pregătirea ta. Da, e o situație delicată, care este supervizată din toate punctele de vedere.
- Lucrurile se întâmplă în general, nu doar în gimnastică.
- În mai multe domenii sportive, însă cred că trebuie întotdeauna să păstrăm un echilibru în acțiunile pe care le facem, în declarațiile pe care le facem, să înțelegem ce înseamnă sportul de înaltă performanță. Dacă ne dorim înalta performanță!, căci putem să optăm și pentru a practica sport de masă și atunci toți suntem buni, frumoși și facem atât cât putem.
„Nu mă tenta discoteca, nu am făcut sacrificii majore că nu ieșeam în oraș”
- Înalta performanță vine cu sacrificii multe. Acum, uitându-te în urmă, care a fost cel mai mare sacrificiu pe care l-ai făcut?
- Cred că distanța de familie la vârsta de 12 ani și puțin, despărțirea de ai mei și de casa în care am copilărit. A fost însă și un lucru bun, acela că au avut voie părinții să vină la Onești. Întâi am plecat de la Bârlad la lotul de junioare de la Onești și abia ulterior la Deva. Or, perioada de la Onești a ajutat foarte mult ca acomodare în ceea ce urma ca pregătire la Centrul Olimpic de la Deva.
- Te ajuta că părinții aveau voie să vină să vă vadă?
- Părinții au venit de câte ori li s-a permis în cantonament astfel încât să nu fie într-o perioadă în care se afla o competiție majoră. Eu cred că totuși niște oameni gândeau lucrurile. Cel puțin pentru mine a fost destul de potrivit, eu fiind o tipă foarte legată cumva de familie emoțional și noi, de fapt, în familie am fost așa întotdeauna.
- Deci ai fost un copil care voia să aibă părinții lângă el.
- Întotdeauna îi rugam pe părinți să nu vină nici la concurs să mă vadă în sală. Și în apropierea plecării la o competiție importantă să vină să mă viziteze, pentru că rămâneam cumva cu o apăsare în suflet cum că nu sunt lângă ei și ei nu sunt lângă mine. Îmi era mult mai dificil să gestionez și aceste emoții.
- După concursuri aveați și câteva minute de stat, de povestit...
- Timp să ne revedem, să ne îmbrățișăm, să povestim ce s-a întâmplat și să îmi derulez activitatea în continuare. Așa că acesta a fost, să zicem, un sacrificiu pe care l-am resimțit în perioada în care am fost plecată de acasă.
- Alte sacrificii n-au fost?
- Nu mi s-a părut că sunt niște sacrificii majore faptul că nu pot să ies în oraș. Deși ele erau reale... Că nu pot să ies în oraș cu prietenii, că nu pot să ies la o discotecă, nici nu eram cu obișnuită cu așa ceva, nici nu mă tenta neapărat. Deci nu am avut o dorință foarte mare să stau în cluburi. Dacă aș fi avut, probabil că aș fi făcut lucrul ăsta după ce m-am lăsat de gimnastică, dar nu s-a întâmplat nici ulterior. Înseamnă că nu mi-a lipsit această acțiune obișnuită și firească a unui tânăr.
„Sportul de performanță e opțional. Face cine poate și cine dorește”
- Deci n-ai prea suferit după unele lucruri pe care nu le făceați?
- Lucrurile s-au derulat firesc și cumva acceptarea a venit de la sine, nu a fost ceva la impuse. Sigur că au fost zile și perioade cu antrenamente destul de dure sau stricte, dar cumva pe mine, cel puțin, nu m-a obligat nimeni să rămân acolo. Dacă într-o zi aș fi simțit nevoia să plec acasă, aș fi putut să plec acasă. Nu este ca la școală, unde avem datoria și obligația să mergem zi de zi. Sportul de performanță e opțional. Face cine poate și cine dorește.
- De-a lungul carierei tale, ai simțit cumva diferențe, ai simțit că pentru că ești femeie ești poate nedreptățită?
- Sinceră să fiu, nu am avut și nici nu am dorit să îmi dezvolt o astfel de gândire cum că femeile sunt puse în spate. Oricum, acum e încurajat foarte tare acest trend cu femeile la putere. Doamne ajută să reușim să facem față provocărilor căci nu sunt puține! Nu, n-am avut niciun sentiment de genul acesta prin care să mă frustrez pentru că sunt femeie și pentru că un bărbat e mai mai apreciat sau mai susținut.
- A existat mereu acest echilibru?
- Fiind conștientă de ceea ce sunt capabilă să fac. Când nu am găsit medii în care să îmi pot pune în practică acele calități pe care știu că le am, am făcut un pas în lateral. Am nevoie de multă armonie în jurul meu, îmi doresc să fac lucruri bune, sunt un om empatic și atunci mă încarc foarte mult cu energia celor din jur, așa că nu îmi trebuie nimic rău, urât și nepotrivit caracterului meu. Să mergem pe lucruri frumoase și constructive.
- De exemplu, femeile sunt discriminate în trafic. Tu conduci?
- Da, toată viața mea am condus mașina.
- Ești un șofer bun?
- Eu zic că da, deși în ultimii ani am condus mai puțin. Prefer mult să merg și pe jos. După ce m-am lăsat de gimnastică, până au venit copiii pe lume, toată viața mea aproape se întâmpla în mașină. Cu lucruri de schimb, de machiat, uneori de ciugulit ceva, absolut tot ce se putea întâmpla cu schimbul dintre un eveniment sau altul aveam pregătit în mașină.
- Acum te-ai schimbat.
- Sunt într-o etapă diferită a vieții mele, cu mult timp dedicat copiilor, cu multă activitate în parcuri, într-o sală de sport împreună cu ei. La o oră de pian, mergem și la pictură, sunt tot felul de lucruri frumoase pe care copiii le cer și încercăm să le oferim ceea ce își doresc astfel încât să opteze ei, să aleagă ei cu ceea ce simt, cu ceea ce au ca și calități, ce își vor dori să facă mai departe.
„Nu aș schimba din tot ceea ce am trăit cu bune și cu rele”
- Revenind la gimnastică, acest sport cum te dezvoltă ca femeie?
- Poziția și atitudinea pe le avem sunt câteva dintre calitățile cu care putem rămâne dacă în continuare le antrenăm după încheierea activității competiționale. Dar cred că pe lângă aspectul fizic, lucrurile esențiale și mai importante sunt cele pe interior. Dacă ai fost în stare să îți păstrezi echilibrul pe cei 10 centimetri ai bârnei într-o competiție cu niște emoții în care stomacul simțeai că este ghem, cu siguranță vei face față și altor provocări pe care le ai în viața de zi cu zi de o intensitate aproximativă să zicem. Convingerea asta și conștientizarea faptului că tot ceea ce îți dorești să faci cu adevărat pentru ceea ce iubești, cu efortul necesar, cu siguranță vei îndeplini. Și ăsta este un gând cu care mă trezesc deseori.
- Și iese și astăzi?
- Asta e pentru a-mi da curaj. Uneori, poate că mai uităm de noi și te gândești... Eu, cel puțin, am tendința de a gândi: oare e bine să fac așa? Și tot cântăresc, și tot cântăresc, și atunci ai nevoie de un zvâc, de un curaj, care să spună: da! Trebuie să merg pe drumul acesta, da, trebuie să iau decizia asta chiar dacă la momentul acesta poate că nu este chiar ceea ce îmi doresc! Dar gândindu-te pentru viitor, cu o analiză pe care ești capabil să o faci, să îți dai seama că trebuie să ai curaj de a lua deciziile corecte, uneori mai puțin plăcute, dar importante pentru tine.
- Dacă ar fi să te întorci în timp, te-ai întoarce într-un anumit moment să schimbi ceva? Ai vreun regret?
- Nimic nu aș schimba. Nimic nu aș schimba din tot ceea ce am trăit, cu bune și cu rele. Au fost extraordinar de multe momente frumoase și nu ar fi corect să le schimb pe cele mai puțin frumoase doar pentru a părea totul perfect. Suntem conștienți că învățăm mult mai mult dintr-un eșec. Dintr-o situație neplăcută care ne pune la muncă și ne pune să ne dăm seama, să analizăm, să conștientizăm ce trebuie să facem mai departe.
- Interesant că nici lucrurile negative nu vrei să le schimbi dacă ai putea.
- Am privit întotdeauna cu multă recunoștință și oamenii care poate mi-au creat situații mai neplăcute. Eu am privit cu multă recunoștință momentele absolut superbe care s-au derulat în viața și cariera mea, așa încât trebuie să avem acel fair-play pe care l-am învățat în sport de a accepta și ceea ce ne place, și ceea ce ne place mai puțin.
Viața de mamă. „E o perioadă foarte frumoasă, de care încerc să mă bucur la maximum”
- Pe Andreea Răducan gimnasta o știe toată lumea. Cum este Andreea ca mamă?
- Pentru că iubesc foarte mult copiii, mi-am dorit să îi am și pe ai mei. Le-am și spus că îi ador. Cel mic, Andrei, m-a și întrebat: "Mama, dar ce înseamnă că mă adori?".
- Și ce i-ați răspuns?
- Este mai mult decât că te iubesc! Încerc să petrec mult timp cu ei și simt că viața e împlinită, deși simt cumva că provocările vor fi foarte mari și mai târziu, când ei vor deveni adolescenți. Însă la momentul acesta este o perioadă foarte frumoasă în viața noastră și un echilibru atât de frumos în familie cu ei făcând lucruri noi pe lângă ei. Încercând să îi înțelegem și să îi cunoaștem și mai bine cu caracterul fiecăruia căci deși sunt frați sunt diferiți.
- Deci viața de mamă e minunată.
- E o perioadă foarte frumoasă, de care încerc să mă bucur la maximum și atunci când ei vin de la grădiniță îmi doresc să petrec cât mai mult timp cu ei. Să desenăm, să pictăm, să ne uităm la un desen animat, să mergem în parc, să facem tot ceea ce ei își doresc. Sau, pur și simplu, să stau să mă uit la ei! Și îmi place această perioadă în care nu avem neapărat nici stresul școlii, nici un alt stres și atunci putem să ne bucurăm în liniște de tot ceea ce ne oferă viața în perioada asta.
- Fac sau vor face gimnastică?
- Am venit cu Amira, cu fetița, aici în sală la Dinamo în toată perioada vacanței. Sigur că am venit și cu Andrei, dar nefiind o grupă pentru băieți, aici ne-am jucat în groapa cu bureți cât Amira a făcut antrenament și le place foarte mult, le-a plăcut foarte mult.
- Și primele impresii care au fost?
- Amira este mult mai orientată către partea asta creativă în care poate să deseneze, să picteze, să bricoleze tot felul de lucruri. Andrei așteaptă cu mare interes să fie primit la mai multe sporturi, căci până la vârsta de 4 ani am putut merge la înot. La fotbal era prea mic să meargă deși își dorea. La tenis ni s-a spus că ar fi bine după 5 ani să mergem. Așteptăm să împlinim 5 ani și vom începe și cu el din vară, din toamnă.
- E vârsta când sunt multe provocări pentru ei.
- Suntem încă la început de drum cu activitățile sportive. Dar lucrul cel mai important pe care îmi doresc ca ei să îl înțeleagă este acela că faci sau nu performanță în sport este alegerea ta. Dar este obligatoriu să practice sport, tocmai pentru a avea o ținută corectă, pentru a învăța chiar și lecții. Sportul te învață niște lecții destul de dure, nu întotdeauna așa cum îți dorești. Nu este un domeniu în care negocierea este la putere, căci acolo trebuie să dovedești dacă ești bun sau nu și nu ai pe cine te supăra. Așa că nu îți rămâne decât să te gândești ce nu ți-a ieșit bine și să încerci să te perfecționezi. Nu am niciun dubiu că ai mei copii vor practica sport.
- Ce te înduioșează? Îți spun ceva anume și te topești, așa, cu totul?
- Daa! Și când doar mă uit la ei, și atunci când vin să spună: "Mama, dar te iubesc, te iubesc tare de tot!". Sunt minunați prin acțiunile lor, prin modul în care se comportă. Și încerc să comunic foarte mult cu ei, știind și fiind conștientă de faptul că asta ajută foarte mult și în construirea relației mele cu ei. Dar și pentru ei, să își înțeleagă anumite stări.
- Au început să pună și întrebări?
- Sigur că și ei au momente în care li se pare că sunt neînțeleși și se mai supără din te miri ce lucruri. Mai au să își reproșeze câte ceva unul altuia, însă le dau întotdeauna și exemplu relația pe care o am eu cu Sorin, fratele meu. Și spun că nu știu ce m-aș face fără Sorin și că chiar și atunci când vă supărați unul pe altul ar fi bine să fiți recunoscători. Pentru că va fi un moment în care veți avea nevoie unul de celălalt și da, mă bucur că au dezvoltat până la acest moment o relație frumoasă. Fac lucruri împreună, se joacă și separat, dar una peste alta ce pot să spun e că sunt minunați și că Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru împlinirea acestei dorințe. Pentru că mi-am dorit foarte mult copii și dacă aș fi fost pusă în situația să cer cum să fie copiii mei nu aș fi fost în stare să descriu atât de frumos așa cum sunt ei de fapt.
„Sunt o tipă destul de disciplinată și am învățat asta încă de când eram copil”
- Rolul de mamă este un full-time job, de fapt. Tu ce faci pentru tine? Mai ai timp liber?
- Îmi rămâne timp, sigur. Eu sunt o tipă destul de disciplinată și am învățat asta încă de când eram copil, în sala de gimnastică. Mă organizez foarte bine cu programul, încerc să nu încurc pe nimeni astfel încât nimeni să nu mă încurce pe mine cu tot ceea ce am de desfășurat ca activități.
- Spune-ne cum arată programul tău.
- În momentul în care ei sunt la grădiniță, în prima parte a zilei, încerc să îmi pun întâlnirile pe care le am sau lucrurile pe care eu le mai desfășor în mod individual astfel încât după-amiezile și weekend-urile să le pot petrece cu copiii. Atunci când sunt situații în care am nevoie să fac ceva pentru mine sau am o întâlnire ce nu s-a putut integra în prima parte a zilei, o avem pe mama care mă ajută enorm din toate punctele de vedere și atunci sunt foarte liniștită, pentru că știu că este alături de copii un om care îi iubește de nu mai poate. Le pregătește tot ceea ce au nevoie, îi răsfață cum probabil nici pe noi, pe mine și pe fratele meu, nu a reușit să ne răsfețe. Am repetat deseori acest cuvânt, recunoștință, pentru că realmente asta simt. Am tot ceea ce trebuie! Ce am nevoie în jurul meu ca să fiu bine și nu am niciun motiv să mă plâng. Dacă suntem sănătoși, slavă Cerului!, toate le facem cumva.
- Dar este mai dificil să fii mamă decât să câștigi o medalie olimpică?
- Lucrurile sunt totuși diferite.
- Normal! Dar au și lucruri comune, bănuim.
- Ambele se fac cu multă pasiune, multă dragoste și multă implicare. Dar, sigur, munca pentru obținerea unui titlu denotă o anume activitate. Bucuria și dragostea pe care le împărtășești pentru copii este altceva. Într-adevăr, este un efort fără dar și poate. Momentele mai dificile sunt de a încerca să le găsești răspuns pentru problemele pe care ei la vârsta lor le consideră wow. "Uite ce mi-a spus colegul, că mă taie cu sabia și...". Încercăm să comunicăm și să spunem lucrurile astfel încât ei să le perceapă și să îi ajute să se liniștească să le înțeleagă în modul corect. Sunt altfel de provocări, dar, da, nu a spus nimeni că este simplu nici să fii părinte, însă nu aș vrea să mă plâng.
„Am câștigat pe drept la Sydney! Cazul mă depășește realmente”
- Că tot vorbeai de provocări. Te mai macină episodul Sydney?
- Nu aș putea spune neapărat că mă macină, dar vorbesc deseori despre acel moment.
- Poate pentru că...
- A fost un moment care a marcat cariera mea! Viața mea și o lume întreagă aș putea să spun. Gândindu-mă la toate mesajele pe care le-am primit de pe întreg globul.... Mesaje de susținere din partea oamenilor. N-am niciun motiv pentru care să nu povestesc și să nu împărtășesc tot ceea ce eu știu și am simțit la momentul respectiv. Dar atâta vreme cât e o situație care deja nu mai depinde de mine...
- Din acest motiv poate a rămas o rană deschisă de 24 de ani!
- De mine a depins să fiu în sala de concurs, aptă de lucru. Să îmi fac treaba cât mai bine, să obțin acea medalie. De acolo până la ce s-a întâmplat ulterior, e o chestiune pe care oricât aș vrea eu să o rezolv mă depășește realmente.
- N-ai încercat să găsești răspunsurile nici după atâția ani?
- Am fost întrebată dacă mă gândesc că acea medalie ar putea să revină la mine și am spus că eu o aștept oricând. Însă cred că ar fi fost greșit să pierd toți acești ani, din 2000 până astăzi, gândindu-mă doar la acel nenorocit de medicament și acea situație îngrozitoare.
- Lumea vorbește despre asta poate pentru că a fost o mare nedreptate.
- Sigur că vorbesc despre ea, dar mi-am lăsat libertatea de a alege să mă bucur și de evenimentele frumoase care s-au întâmplat în viața mea. Punând cumva punct sub o formă sau alta acelui eveniment. El rămâne acolo, el există, eu vorbesc despre el și nu am nicio problemă cu asta.
- Spune-ne, te rugăm...
- Viața mea s-a derulat în continuare cu tot ceea ce am primit ca experiențe și evenimente. Și dacă la un moment dat lucrurile se vor corecta, Doamne ajută!, să sperăm că va fi bine. Eu știu foarte bine ce am simțit. Știu cât am muncit pentru acea medalie, știu că am câștigat-o pe drept, știu că o merit și mărturisesc sincer că întotdeauna o consider a mea indiferent ce ar scrie într-un clasament sau altul. Așa cum bine a spus delegația Chinei, la Sydney, nu se poate ca un medicament pentru răceală și gripă să te ajute să devii campion olimpic.
„Podiumul acela unic cu trei sportive din România rămâne imaginea clasamentului real”
- Ei au și refuzat medalia de bronz...
- Ăsta este motivul pentru care nici nu s-a mai organizat, de fapt, o festivitate de premiere cu noul clasament, pentru că era, așa, un pic mai de comedie. Podiumul acela unic cu trei sportive din România rămâne imaginea clasamentului real de care eu îmi aduc aminte de la acea competiție.
- Cu mentalitatea de acum, ce i-ai transmite Andreei de atunci?
- Of, da, e foarte complicat. Acum vorbesc cu multă detașare, dar cred că orice mi-ar fi transmis cineva la momentul respectiv ar fi fost greu de înțeles. Pentru că a fost pur și simplu un șoc.
- Ai dreptate!
- E ca și cum vine cineva și îți spune că ai omorât o persoană când tu știi că nici măcar nu ai fost la locul respectiv. Sigur, exemplul poate fi exagerat, dar ca idee să te pună cineva la colț și să te acuze de ceva ce știi că nu ai făcut. E foarte greu să îți găsești cuvintele și să justifici dând un răspuns coerent... A fost extrem de dificil și spun asta la o diferență de 20 și ceva de ani. La momentul acela, eram pur și simplu blocată și nu înțelegeam nici ce caut acolo și nici ce vor oamenii aceștia de la mine! Dacă și astăzi vorbim despre ea, înseamnă că nu s-a încheiat...
- Te deranjează când...
- Aa, nu! Dar ăsta este motivul de la care am început să scriu cartea autobiografică "Reversul medaliei". Pentru că oamenii întrebau foarte des despre această medalie și când o primesc înapoi? Cum s-au întâmplat lucrurile acolo? Am zis că e mai bine să clarific așa cum am trăit, pentru că fiecare a citit despre acel eveniment, s-a gândit la acel eveniment. Însă, probabil, prea puțini au fost cei care au știut ceea ce am simțit cu adevărat și cum am trăit acel eveniment. Nu am nicio problemă să vorbesc. Inclusiv discursurile motivaționale la care sunt invitată și particip pornesc deseori de la acel moment. E un moment care a marcat și viața, și cariera mea.
- Atunci nu se punea accent pe psihologia sportivă. Îi îndemni pe sportivii de azi să apeleze la un ajutor de specialitate atunci când trec printr-un moment de genul ăsta?
- Este esențial din punctul meu de vedere!
- Tu ai avut ajutor de specialitate?
- Eu am avut milioane de terapeuți. Toate mesajele de susținere pe care le-am primit după Sydney... La momentul acela poate că nu am conștientizat foarte bine acest suport, această energie bună, această susținere pe care am primit-o din partea oamenilor. Sunt convinsă că a ajutat enorm această susținere pentru ca eu să fiu capabilă să revin în sala de gimnastică.
- Și ai fost capabilă. Au arătat-o rezultatele tale.
- Să îmi reiau antrenamentele ca pentru un an mai târziu, la Campionatele Mondiale de la Gent, să reușesc să obțin trei medalii de aur și două de bronz într-o competiție mondială. Fiind un mod frumos de a mulțumi tuturor celor care au avut încredere în mine și care m-au susținut iubindu-mă necondiționat. Cei mai mulți dintre ei nici nu mă cunoșteau probabil și atunci s-a creat, așa, o conexiune extraordinar de frumoasă de care ne aducem aminte și astăzi datorită rețelelor de socializare. Oamenii spun: "Am început să urmăresc gimnastica urmărindu-te pe tine la Sydney" sau "Am învățat cuvinte în limba română datorită ție". Cred că acestea sunt mesajele frumoase cu care îmi doresc să rămân și cu certitudinea faptului că oamenii au înțeles cum s-au întâmplat lucrurile la Jocurile Olimpice de la Sydney.
Andreea Răducan vs. Simona Halep: „Îi doresc din suflet să aibă putere să revină!”
- De o acuzație de dopaj a avut parte și Simona Halep. Tribunalul de Arbitraj Sportiv i-a redus suspendarea și s-a întors pe teren.
- Nu cunosc foarte bine tot ceea ce s-a întâmplat. Cazurile nu sunt deloc asemănătoare. Dar am simțit o bucurie imensă pentru acest verdict al Simonei de a avea posibilitatea să revină pe teren.
- Să pierzi peste un an...
- Îmi imaginez nemulțumirea, frustrarea unei astfel de decizii atunci când ești pus la zid fără ca tu să ai vreo vină sau fără să înțelegi de ce s-a întâmplat acest lucru. Și totuși să fii cel care este întrebat despre ceea ce s-a întâmplat acolo. Nu este de datoria unui sportiv să cunoască ceea ce trebuie să știe un farmacist sau un medic sau un fiziolog și așa mai departe.
- Corect, dar sportivul își alege echipa cu care lucrează.
- Responsabilitatea e una uriașă, pentru că mergi cu încredere... Ce povesteam mai devreme în interviul nostru, despre acel moment în care capeți încredere în oamenii din jurul tău și atunci te dedici lor sau te deschizi către ei trup și suflet și știi că ești în aceeași barcă, având același scop. Când lucrurile se întâmplă la modul acesta și numai unul e tras la răspundere și anume sportivul, e un pic mai dificil să faci față. Ea a gestionat foarte bine această situație. Îi doresc din suflet să aibă putere să revină cu aceeași bucurie pe terenul de tenis!
- Nu ți se pare că a luat prea multă amploare treaba asta cu dopajul? Voi ați fost nevinovate, dar există cazuri de sportivi care chiar fac asta conștient!
- În momentul în care realmente folosești substanțe care știi că sunt interzise și îmbunătățesc performanța sportivă, căci despre asta este vorba, atunci sigur că trebuie să îți asumi vina. Nu atunci când ai luat un medicament pentru răceală și gripă, să nu îți curgă nasul sau să nu te doară capul, o banalitate care oricum nu îmbunătățește performanța sportivă cu absolut nimic. Eu cred că sportul de înaltă performanță a evoluat din toate punctele de vedere. Sigur că un sportiv care este la un nivel atât de înalt și poate săptămână de săptămână are meciuri sau joacă, nu e cazul nostru pentru că noi la gimnastică avem concursurile o dată la câteva luni.
- Multe cazuri de dopaj în gimnastică n-au fost. Sunt alte sporturi virusate, să le numim așa.
- Pentru acei sportivi care sunt mereu în activitate și cu meciuri, e foarte dificil să păstrezi organismul. Oricâtă pregătire fizică ai pune, să îl păstrezi apt pentru fiecare meci, în fiecare săptămână. Atunci sigur că s-au inventat aceste susținătoare de efort, însă și ele sunt permise până la un anumit nivel. Atunci când în mod intenționat folosesc anabolizant, cei care greșesc să plătească!
„Efortul meu nu este primit și nu se vede rezultatul muncii”
- Ai fost și președinte al Federației Române de Gimnastică, dar ți-ai dat demisia. Ce nu a funcționat și dacă ai rămas cu un gust amar după acea experiență?
- Am fost invitată să optez pentru a-mi depune candidatura în funcția de președinte al Federației Române de Gimnastică. Văzând situația în care este gimnastica, realmente conștientă fiind că în gimnastică nu se întâmplă lucrurile pocnind din degete și peste noapte. Oricât am face noi din punct de vedere managerial în cadrul federației, hârtii, lucruri, cei mai importanți sunt sportivii din sală. Să te asiguri să nu le lipsească absolut nimic și tot ceea ce e nevoie pentru pregătirea lor să se întâmple. Cei pe care te bazezi sunt oamenii de la cluburi. Însă când mergi acolo și vezi că doar tu ești cu entuziasmul și ceilalți au alte lucruri de făcut, întotdeauna altceva mai important...
- Te-ai mai duce acum?
- Nu, nu, nu! Nu am mers în cadrul federației nici pentru că aveam nevoie de un job, nici pentru că îmi doream să devin faimoasă, nici pentru a lua vreun ban. Pentru că am fost absolut voluntar în toată perioada în care am stat acolo.
- Păi, și-atunci de ce ai acceptat provocarea?
- A fost doar bucuria și dragostea mea pentru gimnastică și dorința de a încerca să insuflu un pic de curaj fetelor care erau în sala de antrenament. Am început să facem și un tur prin țară, am mers, am vorbit și cu copiii în cantonamentele lor de pregătire. E nevoie de multă muncă și pentru antrenori și de acceptare a faptului că e nevoie întotdeauna de a face câte un update la tot ceea ce înseamnă pregătirea noastră.
- Cu ce-ai rămas după toată experiența asta?
- Mi-aș fi dorit ca lucrurile să se întâmple altfel, dar nici nu poate cineva să spună acum: "Domne, uite, voi, fostele sportive, nu vă implicați sau nu faceți". Ba da! Dorința mea a fost să fiu acolo, să încerc să fac ceva mai bine. Nu totul bine, dar ceva mai bine și să începi să construiești în timp. Am lăsat locul liber! Am simțit că efortul meu nu este primit și nu se vede rezultatul muncii, nu face sens să rămân. Așa încât am salutat respectuos și mi-am văzut mai departe de drum.
- Măcar ai liniștea că ai încercat.
- Sigur!
„La Paris să fim curajoși, optimiști și cu energie bună!”
- Cum vezi gimnastica astăzi? Mergem la Jocurile Olimpice doar să facem act de prezență sau avem vreo speranță acolo?
- Ce să spun? Eu ca fost sportiv nu aș putea să mă gândesc vreodată să transmit și nu simt și nu aș transmite vreunui sportiv să meargă acolo doar să facă act de prezență.
- Da, dar știm bine cum ne-am calificat!
- Mi se pare un lucru extraordinar să obții șansa de a participa la cea mai importantă competiție sportivă. Această participare la Jocurile Olimpice se întâmplă o dată la patru ani. La gimnastică, șansele să mergi la două, trei, patru ediții ale Jocurilor Olimpice sunt destul de mici. Nu e ca la canotaj sau poate la alte sporturi în care poți să mergi la patru ani, la opt ani și așa mai departe, să fii prezentă și să simți atmosfera Jocurilor Olimpice. E realmente unic ceea ce se întâmplă acolo și îi încurajez, de fapt, pe toți cei care merg să facă în așa fel încât participarea lor acolo să conteze.
- Adică să tragă cu dinții pentru o clasare cât mai bună.
- Să dea maximum din tot ceea ce au ei mai bun acolo, să se întoarcă cu sentimentul că "Domne, am făcut tot ceea ce am putut, m-am bucurat de această participare la Jocurile Olimpice. Toată munca, tot efortul pe care l-am depus pe parcursul anilor să primească o încununare a muncii". Eu zic să fim curajoși, optimiști și cu energie bună pentru întreaga noastră delegație care ne va reprezenta la Jocurile Olimpice de la Paris.
Trei femei care i-au marcat viața: mama, Mariana Bitang și Lia Manoliu
- E adevărat că pregătești o expoziție specială la Bârlad?
- Este un proiect la care lucrez foarte mult. O galerie expozițională. Această idee a pornit tot din mesajele și discuțiile mele cu gimnastele participante la Cupa de Gimnastică "Andreea Răducan". Deseori veneau și mă întrebau: "Andreea, poți să ne arăți și nouă o medalie?", "Dar poți să ne arăți costumul cu care ai mers la Sydney?", "Dar poți să ne spui...?". Gândindu-mă că e destul de dificil să poți să chemi acasă toți copiii ca să le arăți ceea ce ai tu acolo, ar fi mult mai frumos ca lucrul acesta să se întâmple într-un cadru organizat, frumos, dedicat. Deocamdată, ne facem munca de birou, ce ține de noi, după care sper ca într-o bună zi să reușim să demarăm și acest proiect.
- Andreea, am ajuns la final. Spune-ne trei femei din viața ta care te-au influențat, în viață, în carieră! Fie că le-ai cunoscut, fie că doar le-ai admirat de la distanță.
- În primul rând, cred că aș sublinia dragostea și devotamentul mamei pentru tot ceea ce a însemnat educația noastră. Apoi, aș considera potrivit, fără dar și poate, să o amintesc pe doamna Mariana Bitang.
- Antrenoarea alături de care ai scris istorie, era greu să lipsească!
- Cea care a fost alături de noi 24 de ore din 24 de ore. Gândindu-se care sunt modalitățile cele mai potrivite, adaptate fiecăreia dintre noi, în tot ceea ce ține de traiul împreună, participarea la competiții, progresul până la performanțele pe care le-am obținut.
- Și cea de-a treia?
- O a treia doamnă cred că ar fi Lia Manoliu, pentru modul în care a reușit să implementeze tot ceea ce a dobândit în sportul de performanță și să aplice și în partea asta managerială, calități extrem de importante de care probabil că mulți dintre noi nu suntem conștienți că le dezvoltăm în sport și care ne-ar fi de ajutor și într-o altă carieră pe care o putem adopta ulterior.
La feminin cu ANDREEA RĂDUCAN: „Sunt recunoscătoare lui Dumnezeu!” (episodul 1)
- Emisiunea „La feminin” poate fi urmărită pe site-ul www.GSP.ro, pe pagina de Facebook a Gazetei (link AICI), pe contul de YouTube al Gazetei (abonează-te aici)
Citește alte interviuri PREMIUM GSP.RO:
)
)
)
)
)
)
)
)
){kind=small}
