Gabriela Perianu se desparte de Dunărea Brăila după 13 ani și va juca la Siofok, dar promite să își încheie cariera tot la echipa de suflet: "Brăila va însemna întotdeauna ACASĂ!"

Inter stânga al naționalei României, Gabi Perianu e cel mai bun produs al handbalului brăilean. E diamantul găsit de antrenorul Cristi Preda într-unul din cartierele de pe malul Dunării. În această vară, jucătoarea de 1,87 metri va părăsi barca brăileană. A semnat deja cu Siofok, echipă din prima ligă maghiară. A vrut ceva nou, a vrut o altfel de experiență. Îi plăcea la Brăila, dar intervenise un pic de monotonie, de blazare.

19 ani avea Perianu când a debutat la Campionatul Mondial din 2013, din Serbia, primul turneu final în echipa României

Am vrut să facem cu Gabi o poză reprezentativă, o poză în care să se vadă Brăila. "Mergem la vaporul de la intrarea în oraș", a sugerat ea. Și pentru că nu există o cale să urci sus, pe punte, vasul fiind prins pe niște piloni înalți, Gabi a trebuit să facă și un pic de alpinism. A acceptat, chiar dacă și-a murdărit blugii, chiar și i-a rupt, un pic. "Nu se vede, oricum sunt din ăștia la modă, gata rupți!", glumește ea.
Ia poziția lui Kate Winslet, în "Titanic". De data asta însă, e o poveste cu un final fericit. Au trecut 13 ani de când s-a apucat de handbal. Se consideră încă un copil. Pentru că nu a renunțat la colecția de jucării din ouă Kinder și nici la plușurile cu girafe, animalul ei preferat. Cu una uriașă, primită cadou de la Mădălina Zamfirescu, colega ei de generație, doarme în pat. "Va trebui să o iau în Ungaria!", spune ea.

Încep poveștile despre handbal, cele mai frumoase momente trăite de Gabi. Să le citim! 

5 turnee finalea adunat Gabi Perianu cu "naționala" României: CM 2013, CE 2014, CM 2015, CE 2016 și JO 2016. Locul 3 de la Mondialul din 2015 e cel mai bun rezultat

Fata misterioasă care a dus-o la handbal

Gabi Perianu își aduce aminte de începuturile ei în handbal. Nu avea decât 10 ani. "Eram în fața blocului, cu mai multe fete, erau destul de mulți copii pe vremea aceea. Era o fetiță cu patru-cinci ani mai mare decât mine și mergea la handbal. Ea m-a întrebat dacă vreau să mă duc o dată cu ea", își amintește Gabi. A început să meargă regulat, dar acum are un mare of. Nu mai știe cum o cheamă și nici nu s-a mai întâlnit vreodată cu fata care a dus-o la handbal. "Când eu am început cu handbalul nu am mai avut timp să merg afară, să ne jucăm și legătura s-a rupt imediat. Ea nu a mai venit la handbal. M-am chinuit să-mi aduc aminte cine e, cum arată. Degeaba. Îmi doresc acum ca într-o zi să vină la mine cineva și să-mi zică: «Gabi, eu te-am dus la handbal! »", a povestit Perianu. 

Sora ei e portar în naționala de cadete!

Gabi mai are o soră, cu nouă ani mai mică. I-a insuflat și ei pasiunea pentru handbal. Alexandra e însă portar. "Merge și ea la loturile de cadete. Doamna Carmen Buceschi, soția lui Costică Buceschi și mama Elizei, e antrenoarea ei", spune Gabi. "La început nu doream ca și ea să facă handbal, pentru că știam cât de greu mi-a fost mie. Dar e pasionată, îi place ceea ce face. A fost încântată că mă vedea pe mine că tot plecam la lot, prin cantonamente, și atunci și-a propus și ea să joace handbal", povestește Perianu. Alexandra e antrenată tot de Cristi Preda, tehnicianul care a descoperit-o pe Gabi. "Când eu am terminat 12 clase și Liceul cu Program Sportiv, exact atunci Cristi Preda a luat altă generație. Și s-a potrivit cu generația Alexandrei. Suntem caractere total diferite. Eu pun la suflet orice, ea e mai rece, nu o afectează ce se întâmplă în jurul ei", o descrie Gabi. 

"Făceam poze cu Manea, cu Brădeanu și apoi am ajuns în vestiar cu ele!"

Gabi Perianu își aduce aminte că stătea să le aștepte la poze, după meciuri, pe fetele din "naționala" României. Când a ajuns și ea acolo, i se părea că totul e un vis.

Campionatul Mondial din 2015, din Danemarca, acolo unde România a cucerit medalia de bronz, rămâne turneul final de referință pentru Gabi Perianu. Victoriile cu Brazilia, Danemarca, înfrângerea din prelungiri cu Norvegia și apoi medalia agățată la gât pe podiumul de premiere i-au dat energie cât pentru toată viața de sportivă. "Îmi doresc doar să fiu săntoasă, pentru că am avut destule probleme, accidentările m-au dat mult înapoi. La cum mă cunosc însă, cum o să muncesc, se vor aranja lucrurile să am și eu un palmares destul de bogat", crede Gabi Perianu.

Începutul ei cu sportul a fost într-o trupă de majorete. Le-a abandonat când a apărut handbalul. Și pentru că în primul an școala era departe de terenul de antrenament, avea două ghiozdane pregătite. Îl lăsa pe cel de școală și îl lua pe cel cu echipamentul și adidașii. Totul s-a reglementat apoi când s-a mutat la școală ca să fie aproape de handbal! "Sportul e un sacrificiu. Dacă ești dispus să îl faci, te răsplătește. Dacă nu, mai bine nu te mai apuca!" a fost sfatul Gabrielei Perianu.

-Ți-a plăcut de la început handbalul?
-Da, m-a atras de la început. Deși eram foarte mică, la vârstă, fiind înaltă mă antrenam cu generații cu trei-patru ani mai mari. De aici și porecla mea de "Bebe", că eram cea mai mică din echipă. Îmi era frică la mingi, plângeam, nu puteam să joc la meciuri că nu aveam vârsta. Când s-au format grupe de vârsta mea, am trecut acolo.

-Toată lumea o dorea pe Gabi Perianu să o transfere încă de la junioare!
-Țin minte că tot insistau cei de la Centrul de Excelență de la Rm. Vâlcea, în primul rând, apoi Oltchim, Zalău, să merg. Dar eu cred că am luat o decizie bună să rămân acasă. Am crescut bine și aici, Brăila a avut echipă bună, la un nivel înalt, și am avut șansa ca de la 14 ani să mă antrenez cu senioarele.

Cele mai frumoase momente ale carierei, la "națională"

-Handbalul ți-a luat copilăria, a fost ca o joacă serioasă?
-Handbalul m-a format ca și caracter de mică. Am devenit mai matură. Asta mi-a spus-o în primul rând familia mea când am venit acasă. Devenisem mai ordonată, comunicam mai deschis cu ei, s-au schimbat multe după ce m-am dus la handbal.

-Ce înseamnă viața pentru un copil așa mic, plecat de acasă, cu cantonamente, deplasări?
-Abia așteptam perioada când se strângeau loturile, când erau triale, cantonamente. Atunci am format destule prietenii care au dăinuit în timp. Cu Denisa Dedu, cu Andreea Pricopi, cu Mădălina Zamfirescu. Sunt multe jucătoare care ne-am cunoscut atunci și am crescut împreună. Eram cu unele fete pe post, cu Bianca Tiron, cu Claudia Constantinescu. Niciodată nu s-a simțit între noi o ură, o dușmănie.

-O generație despre care se spune că a fost una dintre cele mai bune, deși nu ați luat medalii, ci doar locuri 4.
-E adevărat că am avut o generație bună pentru că se vede asta acum la echipa națională, sunt multe jucătoare născute în 1994. Cred că am avut ghinion pentru că am avut parte de adversari cu generații senzaționale. În primul rând Rusia care, paradoxal, acum are doar două jucătoare din perioada aceea: Viahîreva și Dmitrieva. Dar sunt două vârfuri, au câștigat deja titlul olimpic. Danemarca era foarte puternică, la fel Norvegia. Tot timpul ne-am bătut cu cele trei forțe, stăteam aproape, dar mereu pierdeam la limită.

-Făceați prostii când erați la echipele naționale?
-Normal, oricine face prostii când e mai tânăr. Eram în Muntenegru, la Campionatul Mondial, așa peisaj am avut acolo, era hotelul pe plajă... Bineînțeles că noi eram singura echipă care nu a avut voie la baie. Am făcut o gașcă de nebune și noaptea am fugit. Ne-am întors ude, cu prosoapele pe noi, dar ne-a văzut domnul Remus Drăgănescu, antrenorul federal de atunci. Ședință, mustrări... A rămas o amintire frumoasă.

Primul meci, jucătoarea partidei

-Ai debutat relativ repede și la națională. Cum a fost trecerea la senioare. A fost greu?
-A fost destul de greu pentru că erau destul de multe nume mari în lot. În Serbia, la Mondialul din 2013, a fost primul meu turneu final. Prima dată și prima dată la "națională" a fost la calificările pentru Jocurile Olimpice din 2012, la Metz. Domnul Radu Voina era antrenor. Acolo am jucat prima dată. Am avut ceva meciuri cu Coreea de Sud, la Vâlcea, înainte de turneul preolimpic.

-Cum te-au primit fetele? Le vorbeai cu dumneavoastră?
-Asta, nu! Dar ce să zic, erau fete pe care le așteptam după meciuri să facem poze. Acum era totul nou, eram cu ele în același vestiar! Wow! Știu că am poze cu Oana Manea, care m-a ajutat cu o grămadă de lucruri până acum. Țin minte că după Oana mă țineam, tot timpul eram în preajma ei, unde era ea, eram și eu. Am întrebat-o la un moment dat dacă o stresez, dar ea m-a luat așa, sub aripa ei. Oana era tot timpul cu atmosfera bună, cu distracția. Țin minte că eram în Serbia și râdeam cu ea. Ne-a văzut domnul Tadici. "Mă, tu ai venit la națională să te hlizești cu Manea?", m-a întrebat.

-De la Mondialul din Serbia ce îți aduci aminte?
-Ooo, la primul meci, am luat titlul de jucătorul meciului cu Tunisia! Cum o să uit?! Și acum am ceasul primit cadou, Adidas. Am dat 6 goluri, știu. Chiar a fost unul dintre cele mai frumoase momente. Îmi aduc aminte că eram cu Denisa în cameră, era problema cu telefoanele, ni le lua domnul Tadici, să nu stăm pe internet. Ai mei mă căutau, dar tot nu aveam ba net, ba credit, tot timpul nu dădeau de mine. Au fost momente bune, mai puțin bune, dar am învățat din toate câte ceva.

-Care e cel mai plăcut moment al carierei?
-Medalia de la Mondialul din Danemarca. A fost ceva de vis, ce am trăit acolo...

-E vreun meci care ți-a rămas în minte?
-Sunt mai multe. Meciul din "optimi" cu Brazilia, când de pe locul 4 în grupă am ajuns în "sferturi" și am ajuns să ne batem la medalii. Apoi meciul cu Danemarca, cu Norvegia...

- Tu ai vorbit în ședința aia pe care voi, fetele, ați făcut-o înaintea meciului cu Brazilia? Întâlnirea despre care se spune că v-a trezit!
-Normal că am spus, că fiecare a trebuit să vorbească! Nu că am fost obligată, ci pentru că asta am simțit. Cred că am vorbit legat de liniștea mea, de stările mele sufletești. Pentru că uneori simțeam presiune când intram în teren. Țin minte că s-a vorbit puțin de handbal, mai mult de problemele din afară, extra. Cred că ne-a apropiat mult, ne-am deschis sufletul practic. Ăsta rămâne cel mai frumos moment.

"Căpitan? Sunteți sigur?"

-Care-s antrenorii care ți-au marcat cariera?
-De la toți antrenorii cu care am lucrat am avut de învățat. Dar Cristi Preda m-a ajutat foarte mult, antrenorul care m-a crescut. Când eram copil aveam momente în care nu mai eram atentă, aveam o pasă mai proastă... Mă aducea cu picioarele pe pământ. E primul care m-a ajutat enorm în carieră. Apoi la tineret, Dumitru Muși. Chiar dacă stăteam cu orele la antrenament, tot timpul ne certa, se lua de noi, am avut un progres enorm când am lucrat cu dumnealui. Tomas Ryde a avut un efect psihologic mai mult, tot timpul vorbea cu mine, îmi explica unele chestii pe care niciun antrenor român nu mi le spusese. Acum cu Ambros Martin superbine mă înțeleg, îmi place foarte mult, mă simt bine la echipa națională. A avut încredere în mine, am rămas un pic șocată când la cantonamentul din martie a venit și mi-a spus că o să fiu căpitan. L-am întrebat: "Eu? Sunteți sigur?".

-Cum a fost anul petrecut la Baia Mare? Ai jucat prima dată în Liga Campionilor!
-A fost un an interesant. Plăcut pentru mine. Am învățat lucruri noi, am văzut cum e să joci la un nivel foarte înalt, cum e să te antrenezi cu jucătoare superprofesioniste. Chiar dacă au fost probleme cu banii și la un moment dat nimeni nu se mai concentra, îmi plăcea că tot timpul, când venea vorba de antrenament, toată lumea era focusată pe Olimpiadă, lăsam deoparte toate problemele și ne concentram asupra handbalului. În schimb, la Brăila, în anii trecuți, când erau probleme cu banii, ne pierdeam concentrarea. Nu ne mai antrenam, nu ne mai preocupam. Mă gândesc că dacă nu era Olimpiada, s-ar fi întâmplat la fel și la Baia Mare.

-Medaliile le ai la un loc de cinste?
-Până acum, stăteau în casa alor mei. Dar de când și sora mea a început să vină cu distincții, mi le-am pus într-o cutie și le-am luat la mine acasă. Mi-am făcut eu în living o chestie drăguță. În centru e medalia de la Mondiale, cu poza, chiar și tricoul l-am păstrat. Încă nu l-am pus în ramă, dar urmează.

"Am zis să merg aproape, să nu-mi fie dor de România!"

-De ce ai ales să pleci afară?
-Dacă stăteam să aleg financiar, clar în țară erau mai multe oferte bune, dar în primul rând am vrut o nouă experiență în viața mea. Mă cam săturasem de confortul ăsta, acasă. Brăila venise cu o ofertă foarte bună, dar am vrut o schimbare. Am vrut să joc afară, să văd cum e.

-Și de ce Siofok?
-În primul rând m-a sunat antrenorul danez și am simțit că e un om cu care poți discuta și cu care te poți înțelege. Am văzut că urmau să semneze destule jucătoare cu nume, de echipă națională, apoi vorbeam cu Denisa, dacă ni se face dor de România, ajungem imediat în țară, dacă nu ne acomodăm... Am zis să nu plecăm departe din prima.

-Cine a avut prima ofertă, tu sau Denisa Dedu?
-Eu, eu. Îmi tot spuneau apoi că au nevoie de un portar. Le-am zis de Denisa. Și Denisa avea mai multe oferte. Toată lumea ne întreabă de ce nu mergem să jucăm în Champions League. Dar de ce să mă arunc cu capul înainte? Am văzut cum e, am jucat un an, în momentul ăsta simt că ăsta e pasul p care trebuie să-l fac. Am vorbit și cu Martin Ambros, l-am sunat, i-am cerut părerea, ne-a ajutat cu un sfat.

-Deci i-ați cerut părerea.
-Da, sigur! I-ar fi plăcut și lui să mergem la o echipă de Champions League, dar apoi când i-am explicat unele situații și oferte, am zis că am luat o decizie bună. Și până la urmă e un an, nu sunt 6 cum am semnat la Brăila la 14 ani.

-Cea mai mare dezamăgire din handbal?
-Ufff... Dezamăgire? Jocurile Olimpice, poate. Nu poate să fie o dezamăgire, tot timpul înveți din eșec și normal că-mi pare rău că nu s-a făcut mai mult. Am simțit că putem mai mult, sunt sigură sută la sută că dacă se întâmplau unele chestii, legate de ce era în jurul echipei. Nu vreau să mai răscolesc trecutul. Suntem tinere, avem șansa să ajungem la Tokio.

-Ce nu-ți place la tine?
-Am un tic. Îmi ridic pantalonii sus, în timpul meciurilor. Tata m-a întrebat la un moment dat "Ce tot îți ridici șortul ăla?"! Crede-mă că nici nu vreau, inconștient fac treaba asta. De multe ori nu realizez.

-De măritat, faci pasul?
-Nu, nu! Nu mă gândesc acum! Poate o să-mi găsesc un ungur. Să ne învețe un pic de maghiară (râde).