Ei sînt vinovaţii! Luminiţa Paul despre cei care ne-au obişnuit cu victoriile şi au creat monştrii tenisului

Da, au trecut 7 ani de cînd spaniolul nu mai fusese eliminat în runda secundă a unui turneu de Mare Şlem. 7 ani în cap. I se întîmplase tot la Wimbledon, în faţa lui Gilles Muller, la puţine săptămîni după ce cîştigase primul său Roland Garros. Coincidenţe stranii... Atunci, în 2005, Nadal mergea la Halle pentru a înnoda verdele cu roşul şi pierdea în turul întîi la un german, Alexander Waske. Acum, 7 sezoane mai tîrziu, cu al 7-lea trofeu parizian pe etajeră, Rafa s-a întors la Halle, deşi ani la rînd jucase la Queen's în pregătire pentru Wimbledon. A pierdut în turul al doilea la un german, Philip Kohlschreiber. Apoi şi la All England Club, în faţa unui Lukas Rosol neînfricat.

S-a închis cercul. Astrologii şi numerologii vor putea scoate un profil complex din aceste cifre care se repetă şi locuri care revin. Pe de altă parte, agentul meu favorit, Gibbs adică, spune mereu că nu crede în coincidenţe. Ce va urma, în aceste condiţii, pentru Nadal? Întunericul carierei sau renaşterea o dată cu un alt ciclu? Rămîne de văzut.

Probabil însă că o asemenea întrebarea venită în acest moment e un clişeu. Cum se împiedică un zeu, imediat ţîşneşte tentaţia de a-i pune la îndoială realizările, acumulările, reuşitele. Nu există zile proaste, timpi leneşi, inspiraţie expirată. Ori, ori. Sus sau jos, fără palier.

Deşi... îmi amintesc vremurile cînd dragul meu Agassi o mai zbîrcea în tururile inferioare ale concursurilor majore. Cînd Pete Sampras, atît de admirat, pierdea constant şi dureros în turul 2 la Roland Garros. Nu-mi amintesc să-l fi catalogat cineva drept ierbangiu, chiar dacă a cîştigat jumătate din trofeele sale de Grand Slam la Wimbledon. Cînd Safin sau Roddick sau Hewitt, toţi foşti lideri mondiali, alternau prezenţele lucitoare în competiţiile importante cu cele şterse, cenuşii. Nu ni se părea atît de ieşit din comun. Acum însă da, e dur să-l vezi pe Nadal părăsind Wimbledonul în turul 2.

Dar ştiţi cine sînt vinovaţii? Ei. Rafa, Nole, Roger, Andy. Nimeni altcineva. Au ridicat în ultimii ani şi, mai ales, în 2011, standardul atît de sus încît ne fac să nu mai acceptăm altceva. Au jucat între ei toate finalele majore din sezonul trecut şi majoritatea semifinalelor, cu doar două imixtiuni, Ferrer la Australian Open şi Tsonga la Wimbledon. E vina lor.

Deşi... în fond, nu s-a întîmplat mare lucru. Cînd Federer a pierdut la Paris în 2010 şi i s-a întrerupt şirul semifinalelor majore, a spus simplu: "Asta e, de acum sînt doar «sferturi» consecutive". Iar răspunsul cel mai bun e al fetiţei lui Bob Bryan, într-un haios montaj pe contul ei de twitter: "Yes, Master". E tenis. E viaţă. Se întîmplă lucruri. Şi ştim şi cine e de vină.