Articol de Ionuţ Coman - Publicat miercuri, 21 august 2019 14:47
Vara a început normal pentru Laurențiu Toma, cu pregătirile pentru un nou sezon. Plus un bonus sclipitor, o participare la superturneul „Air Caraibes Cup”, în Guadelupa, alături de cele mai mari nume din handbalul mondial.
Visul căpitanul de la HC Dobrogea Sud de a obține primul său titlu de campion cu clubul pe care l-a fondat împreună cu Rudi Stănescu și George Buricea s-a frânt însă brusc. Un consult medical de rutină a venit cu o recomandare dură din partea medicilor. Sport, dar nu de performanță, fără stres și presiune. Fostul internațional a pus familia pe primul plan și a luat fără ezitare decizia de a se retrage din activitate la 38 de ani.
„M-a surprins și pe mine, dar cât timp nu sunt apt să dau sută la sută pe teren, prefer să mă retrag. De-a lungul carierei mele, chiar și când eram accidentat, am dat totul pe teren ca să câștigăm. Sănătatea este totuși mai importantă și cred că este o alegere la timp. Nu-mi pare rău că am luat această decizie! Este o problemă medicală care se putea agrava și doctorii mi-au spus că pot să fac sport, dar nu sub presiune și stress. M-a luat prin surprindere, dar nu mă afectează, asta este decizia pe care trebuia să o iau”, explică Toma, care și-a ales rapid și noul drum. A preluat postul de vicepreședinte al grupării de pe Litoral: "Am rămas în handbal, așa că mi-a fost mai ușor. Nu mă văd antrenor, chiar dacă sunt comunicativ și am răbdare. Dacă nu simt asta și nu pot să o fac cu sufletul, de ce să o fac? Doar ca să câștig niște bani?", întreabă Laurențiu.
Legat de Constanța
Chiar dacă este ploieștean, toate performanțele din carieră sunt legate de Constanța. Chiar și primul mare succes, câștigarea titlului de campion la juniorii mari cu formația din orașul său natal. „Când am încheiat pe primul loc turneul final de juniori I de la Constanța, am plecat de pe teren prin ușile din spatele porții. Exact la ieșire, mă așteptau domnul Ion Crăciun și domnul Mihai Făgărășanu. Mi-au propus să vin la Constanța și aș fi putut să le dau răspunsul pe loc, dar eram atât de entuziasmat că devenisem campion încât nu am realizat ce se întâmplă. Abia când am ajuns acasă, am vorbit la telefon și am spus «da». Am venit la Constanța împreună cu Rudi Stănescu, la un an după ce echipa promovase în prima ligă”, povestește Toma, care rememorează primii pași făcuți în handbal: „La orele de sport jucam fotbal și handbal. Am avut o încercare la fotbal, am jucat câteva luni la Petrolul, dar a eșuat, chiar dacă îmi plăcea mult. La handbal, am ajuns cu echipa școlii la turneul județean și acolo m-a văzut domnul Coman. A venit la școală de vreo 5-6 ori și mi-a spus să le transmit părinților că vreau la handbal. Bineînțeles că nu am spus, pentru că ai mei îmi stabiliseră școala ca prioritate. Așa că m-a așteptat într-o zi în curtea școlii și a venit cu mine acasă. A stat de vorbă cu părinții și mama a zis să încercăm, dar cu condiția să meargă bine și școala. De când am pășit pentru prima oară în sală, m-am îndrăgostit de handbal. Din prima, am jucat extremă dreapta. Eram la fel de înalt, dar ceva mai slab. Aveam o sală mică, o poartă desenată pe perete și îmi plăcea cum se auzea mingea când aruncam. Eram copii, nu aveam alte jucării”, rememoreză Toma.
Îndrăgostit de mare
De ce a ales Constanța? Pentru că iubește marea încă din copilărie: „În fiecare vară, veneam cu părinții la mare. Țin și acum minte, pe drumul vechi, că nu exista autostrada. Îmi plăcea la nebunie să pescuiesc. Stăteam la căsuțe în Costinești, mă lăsa pe dig cu undița în mână și ei se duceau să mănânce. Pescuiam cu acul gol, prindeam guvizi și seara îi găteam. Steaua și Dinamo m-au tot sunat până să ies pe ușă, dar hotărârea era deja luată, pentru că iubesc marea. Nici nu știam prea bine orașul Constanța, dar faptul că eram la mare însemna totul pentru mine”.
Impactul a fost destul de dur pentru puștiul de 18 ani, dar a repezentat punctul pornire către marile performanțe. „Aici m-am dezvoltat. Multă pregătire fizică, țin minte cum spunea domnul Făgărășanu: Vezi linia aia? Fugi și nu te uiți în spate! Eram o familie. Nici nu se punea problema de bani. Câștigam vreun milion și jumătate, în două tranșe, avans și lichidare. Nici nu prea aveam ce să cumpărăm cu ei, erau alte vremuri, nici telefoanele mobile nu apăruseră. Dar pentru un puști erau destui, puteam să merg în Mamaia, mai ales că prima vară a fost mai liberă, campionatul a început abia în toamnă”, își amintește Toma.
„Un meci pierdut era un dezastru!”
- Tomiță, îți amintești prima mare performanță la Constanța?
- Prima medalie a venit în 2001, când am terminat pe locul al treilea. Pentru noi, era ceva incredibil, mai ales că erau echipe foarte tari și ne calificaserăm pentru prima oară în cupele europene. Meciul cu Jugovic Kac a fost momentul de la care a plecat totul. Deținătoarea trofeului în Challenge Cup, pe vremea când competiția era una serioasă, se înscriau echipe din toate campionatele puternice. Ne-au bătut rău acolo, dar ce s-a întâmplat la Constanța a fost de vis. Nu mi-a venit să cred cum arăta sala, victoria și calificarea a fost actul de naștere ca echipă în Europa.
- Care este cel mai dulce titlu de campion?
- Clar, primul, în 2004. După o finală cu Dinamo. Sunt multe care se leagă de Dinamo, ne-am cam urmărit de-a lungul anilor. Dar ce echipă aveam! Am crescut împreună, eram ca o familie, ne înțelegeam din priviri. Nu existau discuții, nici măcar la banii, pentru că vorbeam între noi despre salarii.
„Nu se compară cu nimic”
- Cum ai trăit celebra victorie cu Barcelona?
- A fost un șoc pentru toată lumea când am câștigat cu Barcelona. Eram supermotivați, nu ne mai trebuia nimic, nicio primă. Ne-a intrat totul, ei au fost copleșiți de vulcanul din sală. În timpul meciului, eram atât de concentrați că nici nu ne interesa cine era în fața noastră. Abia la final am realizat, nu ne venea să credem că am câștigat cu Barcelona. Am jucat cu temperatură 40 de grade, eram răcit rău și am ratat vreo trei aruncări. Cred că portarul lor, Perici, a fost cel care m-a chinuit cel mai mult din întreaga carieră.
- Un alt succes răsunător, cu Montpellierul lui Karabatici.
- Am învins pe Montpellier, deși aveam în echipă jucători în care mulți nu mai credeau. Dar Zoran i-a făcut să joace extraordinar, pe toți. Și am câștigat în fața unei grupări de un nivel înalt, care-l avea pe Nikola Katabatic, cel mai bun jucător din lume în acel moment. Iar răsturnarea de scor, după ce ne conduceau la pauză, a fost senzațională.
- Care dintre ele a fost mai importantă?
- Performanța intrării în optimile Ligii Campionilor nu se compară cu nimic. Ce echipe erau atunci! Iar noi am reușit să mergem mai departe cu echipă formată din jucători români. Acum, de exemplu, la Dinamo, dar și la noi, treisferturi sunt străini. Jucam cu sufletul, eram de multă vreme împreună la Constanța, clubul acesta reprezenta ceva. Iar pentru noi nu exista cuvântul înfrângere, jucam mereu să câștigăm. Atât de mult ni se băgase în cap lucrul acesta, încât chiar am crezut că vom câștiga tot. Pentru noi, o înfrângere era dramă, chiar dacă ieșeam campioni. Un meci pierdut reprezenta o tragedie!
Regretul de la națională
În tricoul naționalei României, Toma a jucat 133 de meciuri, a marcat 339 de goluri și a participat la două turnee finale ale Campionatului Mondial. Nu a reușit însă să treacă de faza grupelor cu tricolorii: „Nucleul naționalei era HCM, ne știam ca-n palmă, nici nu mai trebuia antrenor. Am simțit mereu că se putea mai mult. La Mondiale, au fost meciuri pe care eram siguri sută la sută că le vom câștiga și nu s-a întâmplat așa. Cu Ungaria, cu Slovacia. Nu pot să-mi dau seama, așa am ratat șansa de a trece mai departe și a ne lupta la locurile din față. Este un regret că nu am făcut mai mult, pentru că am fost acolo și am avut jucători buni. Și acum avem, dar parcă lipsește ceva”
Numărul 14 cu noroc
Întreaga carieră, Toma a jucat cu numărul 14 pe tricou. „Mi-am ales numărul 14, pentru că nu-mi plăcea 13. Am vrut ca numărul de pe tricou să reprezinte vârsta la care m-am apucat de handbal. Mai aveam câteva luni până făceam 14, așa că l-am ales pe acesta. Pentru că nu-mi plăcea 13, era cu ghinion. Și cu 14 am jucat toată viața. Doar la naționala s-a întâmplat de câteva ori. Cred că era Bogdan Voina cu 14, eu eram tânăr și am cedat. Când s-a lăsat, l-am luat imediat”
Oferte de la Lowen și Barcelona
Timp de aproape două decenii, Toma a jucat doar pentru Constanța, chiar dacă a avut oferte spectaculoase de la două dintre cele mai puternice cluburi din lume. „M-am gândit, chiar mi-am dorit să plec afară, dar am rămas aici, pentru că sunt mai naționalist. Și pentru că exista HCM. Legătura era atât de puternică, încât nu puteam să plec pentru niște bani în plus. Am avut oferta concretă de la Rhein-Neckar Lowen. Eram singura extremă dreaptă din lot și încercam să-l conving pe Sadoveac să vină în locul meu, ca să am inima împăcată. Îmi ofereau vreo 12.000 de euro salariu, plus bani pentru transfer pentru HCM. Și a mai fost discuția cu Barcelona, în 2009. Am semnat însă pe 6 sezoane cu HCM, am vrut să stau până la 35 de ani”, dezvăluie fostul internațional.
Palmares:
- 9 titluri de campion (toate cu HCM Constanța)
- 7 trofee în Cupa României (6 cu HCM, 1 cu HCD)
- 3 trofee în Supercupa României (2 cu HCM, 1 cu HCD)
- Cupa FRH 75 de ani în 2011 cu HCM
- Semifinale în Challenge Cup 2004 și Cupa Cupelor 2006
- Final Four în Cupa EHF, în 2014
- Optimi de finală în Liga Campionilor, în 2010
- Locul 3 în clasamentul golgeterilor în Liga Campionilor, în 2010, cu 90 de goluri
- Cel mai bun handbalist român în 2009
"Sunt foarte fericit, am două fetițe, Alessia și Ema-Maria, soția Andreea. Ce pot să-ți dorești mai mult, mai ales în astfel de momente. Să ai familia lângă tine, să te sprijine"
"A fost din scurt, nu am apucat să mă gândesc la un meci de retragere. Îmi doresc să fie un spectacol"
"Antrenorii care mi-au marcat cariera: Coman, Făgărășanu, Crăciun, Kurtes. Dispariția lui Zoran ne-a șocat. Cel mai urât moment din cariera mea. Era un om extraordinar"
"Dacă era în construcție sala și știam că va fi gata anul viitor, regretam enorm. Dar, văzând că iar s-a amânat, nu există acest sentiment"
"Să învăț repede ce am de făcut și să reușim cu noul club să depășim performanțele HCM-ului"
"Ca jucător, mi-am dorit să-i depășim pe cei de la Dinamo la numărul de titluri. Făceam mereu calcule, dar ne-am oprit la 9. Dacă mai exista HCM, treceam înaintea lor. Nu ne-a venit să credem când s-a desființat clubul"
"Ne obișnuisem atât de mult cu Liga Campionilor, încât un an în EHF ni se părea o pedeapsă"
Transfer pe axa FCSB - MLS? » Informații de ultim moment obținute de GSP.ro