Articol de Răzvan Luțac - Publicat luni, 31 octombrie 2022 11:54 / Actualizat luni, 31 octombrie 2022 14:50
Gazeta Sporturilor reface, după aproape un secol, periplul extraordinar al lui Constantin Stanciu, vârf în lotul României la Campionatul Mondial din 1930, din pozele și mărturiile salvate de familia sa.
- Atacantul Constantin Stanciu s-a născut în 1907 și a murit în 1986, date pe care nu le știau nici măcar Google și Wikipedia. Până azi.
- Jucător emblematic pentru Venus, formație alături de care a câștigat trei titluri de campion, bucureșteanul a fost selecționat la primul Campionat Mondial din istorie, Uruguay 1930, unde a participat și România.
- A înscris golul de 2-1 în prima noastră partidă (3-1 cu Peru), joc în care ieșise lovit serios la rotulă. Însă, cum nu a fost schimbat, a reintrat fiindcă și alt coleg, Steiner, s-a ales cu o accidentare care i-a încheiat cariera.
- Arhiva sa cuprinde o corespondență de suflet cu colegul Lăpușneanu, portar și viitor avocat, imagini din călătorie, de pe vasul Conte Verde, Veneția și Milano, dar și cu vegetația exotică din Montevideo
Internetul greșește. Câteodată ni se pare că o face, altădată, când e contrazis cu documente oficiale, se dă bătut. În certificatul de botez al lui Constantin Stanciu nu apare data de 13 aprilie 1911, dată înșirată pe Google sau Wikipedia, ci nașterea e oficializată pe 24 septembrie 1907, cu o zi mai târziu decât se întâmplase.
Emis de parohia Cișmeaua Mavrogheni din București, documentul certifică conținutul următoarelor plicuri: într-un sertar din sudul Capitalei, o familie a păstrat o adevărată comoară pentru un fotbal românesc aflat în impas. A păstrat, în imagini, scrisori și articole vechi, circuitul primei mari aventuri a fotbalului nostru, văzută prin ochii atacantului care a înscris în primul meci. Accidentat.
Prima mare aventură e Campionatul Mondial din 1930, Uruguay. Prima ediție din istorie. Cu 92 de ani înainte ca Mondialul din Qatar să înceapă, peste mai puțin de o lună, fără România.
Pe când eram obișnuiții competiției
Acum nu e o surpriză. Pe-atunci, România însemna ceva în fotbal. Avea să fie una din puținele națiuni (patru, alături de Belgia, Brazilia și Franța) care să se califice la cele 3 turnee finale interbelice (1930, 1934, 1938).
Generații întregi și-au explicat performanțele de la Guadalajara 1970 și cele ale lui Hagi&Co. prin precocitatea fotbalului nostru. S-a vorbit mereu de ciclicitate. Că, la câteva zeci de ani, „tricolorii” mai prind o garnitură de care să se îndrăgostească.
Iar prima a fost cea din Uruguay, cea mai puțin cunoscută dintre cele cu victorie la Mondial.
În „Finala se joacă astăzi” și „Și noi am fost pe Conte Verde”, Ioan Chirilă i-a familiarizat pe microbiști cu drumul unic al fotbaliștilor români, cu trenul până la Genova și apoi cu vaporul până în Uruguay. În Gazeta Sporturilor, unicul ziar care a avut un corespondent la acea competiție, Moritz (Marcel, Bică) Beilis descria și el minunile văzute cu șase fusuri orare mai la stânga.
Ce le-a rămas însă fotbaliștilor? Și-apoi apropiaților și rudelor?
Elev model
Patricia Râpan este nepoata, prin alianță, a fiicei lui Constantin Stanciu, Leontina-Rodica Mușețeanu. Altfel spus, unchiul Patriciei a fost ginerele fotbalistului. La ea a rămas și arhiva de documente, corespondențe și fotografii a fostului star al fotbalului interbelic.
„Un om foarte politicos, care făcea glume bune. Comunicativ, un temperament foarte echilibrat. Atent la detalii, calculat. Nu exista superficialitate în ceea ce spunea sau făcea”, îl descrie pe tatăl mătușii sale.
Iar Stanciu era o minte ageră din copilărie. Căci a fost un elev model. A terminat, în 1920, Școala primară de băieți nr. 30 „Spiru Haret”, azi Școala 11 „Heliade Rădulescu” de lângă șoseaua Kiseleff. A terminat-o cu o medie bună, 9,40. Avea note de 9 și de 10, maxime la aritmetică, științe socio-naturale, religie și, firește, la sport, numit pe-atunci „exerciții corporale și jocuri gimnastice”. 10!
A intrat la Liceul „Sfântul Sava”, unul de top. Aici a jucat și primele meciuri internaționale. Într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor în anii '30, Stanciu spunea că, în cel de-al cincilea an de liceu, „la «Sf. Sava», am jucat în selecționata Bucureștiului împotriva Belgradului!”.
„O să dea bacalaureatul în toamnă”
De-acolo a fost saltul către fotbalul de club. Venus. Una din echipele puternice ale Bucureștiului interbelic, unul aflat în mare impas în anii '20, când Chinezul Timișoara zburda.
Stanciu n-a abandonat nici școala, deși fotbalul i-a pus probleme. În primul capitol din „Și noi am fost pe Conte Verde” - în fapt, jurnalul căpitanului Rudy Wetzer, pus în pagină de Ioan Chirilă - autorii îi amintesc dificultățile.
Pe 11 iunie 1930, ziua sosirii pașapoartelor, lui Constantin i se motivează absențele. „Plecăm! Plecăm! Plecăm! Au ieșit pașapoartele! Pleacă și «Ciogli». Pleacă și «Rafi». Pleacă și puștimea - Lăpușneanu, Stanciu, Subășeanu, Robe. O să dea bacalaureatul la toamnă. Nu-i bai”.
Polivalent
În autobiografia lui Ștefan Dobay, „Șut… goool!”, printre regretele neselecționării marelui atacant interbelic, cel poreclit „Calul” amintea și că Stanciu era un fotbalist polivalent.
Astfel, în ultimele suflări ale formulei piramidale 2-3-5 - WM-ul lui Chapman de la Arsenal (3-2-5) urma să îi ia fața - Stanciu juca fie ca inter dreapta în linia mediană, linia celor 3, cum o făcuse în preselecția pentru lot, fie atacant, așa cum avea să o facă la Mondial.
Asta l-a ajutat să aibă un loc fixat în lot. Pe 16 iunie, Wetzer nota că echipa a plecat. „Îmi vine să sărut peronul Gării de Nord!”. Urma un drum cu trenul până la Genova.
Delegația României în Uruguay
Ion Lăpușneanu, Samuel Zauber (portari), Adalbert Steiner, Rudolf Bürger, Iosif Czako (fundași), Ladislau Raffinsky, Emmerich Vogl, Alfred Eisenbeisser, Corneliu Robe (mijlocași), Nicolae Kovacs, Adalbert Deșu, Rudy Wetzer, Constantin Stanciu, Ștefan Barbu II, Ilie Subășeanu (atacanți), Constantin Rădulescu (antrenor), Octav Luchide (secretar general FRF), Paul Nedelcovici (șeful delegației), Nae Lucescu (trezorier FRF) și Bică Beilis (jurnalist Gazeta Sporturilor)
S-au pozat în fața unui cavou
La Genova a urmat îmbarcarea pe Conte Verde, "un palat pe apă", după cum remarca Rudy Wetzer. „Am emoții, deși am mai călătorit pe mare. Ce-o fi în sufletul celorlalți? 12 dintre ei nu au văzut niciodată marea”.
Fotografiile din colecția familiei lui Constantin Stanciu arată că, înainte de sosirea în Genova, echipa a fost la Milano. Aici, fotbaliștii apar într-o fotografie bizară: în fața unui cavou în formă de piramidă.
În poză apar Czako, Lăpușneanu, Stanciu, Bürger, Kovacs, Wetzer și Barbu II.
Denumită Edicola Bruni, cripta a fost proiectată de arhitectul Angelo Colla și executată, în 1876, de arhitectul Giulio Monteverde. Sfinxul este inconfundabil.
După Genova, curg imaginile de pe puntea transatlanticului.
La bustul gol, pe Ecuator
„Am făcut și mișcare cu mingea. Rafinschi (n.r. Raffinsky) a scăpat una peste bord. A vrut să se arunce - fără glumă - după ea. Încă mai crede că e pe Bega”, se amuza Rudy Wetzer pe 22 iunie.
Pe vapor, România s-a deplasat alături de belgieni și francezi. Ceilalți europeni care au participat, iugoslavii, au evitat vasul italian din motive politice. În fotografii, românii apar fie singuri, fie alături de ceilalți fotbaliști.
Parque Central, „Colon” sau „Charlton”
În Uruguay s-a ajuns pe 3 iulie 1930. Iar pe români i-a așteptat o adevărată sărbătoare. „Acostarea (...) a fost salutată cu salve de tun. Sper să nu fie doar un vis. Îmi frec pleoapele… În port au fost mii de oameni. (...) Am zărit în mulțime drapelul țării noastre. Colonia românească”.
De-aici, timp de aproape două săptămâni, a urmat acomodarea, descrisă de același căpitan Wetzer. Lider neoficial, pentru că Emmerich Vogl a purtat banderola României la meciurile turneului final.
În fotografii, fotbaliștii apar în mai multe locații. S-au dus să vadă una dintre arene, Gran Parque Central, arena pe care s-a jucat o uriașă surpriză - Iugoslavia - Brazilia 2-1. Băieții lui Costică Rădulescu sunt pozați lângă palmierii care flancau stadionul. Se vede, într-un colț, și o bucată de gazon.
În altă poză, Stanciu și compania erau fotografiați într-un autobuz decapotabil, în fața unei locații denumite „Colon”. În Montevideo exista un hotel „Colon” în 1930. În „Și noi am fost pe Conte Verde" se vorbește de o locație cu nume asemănător, „Charlton”, unde românii cinau alături de vedetele Franței. Locația n-a putut fi identificată.
Până pe 14 iulie, România își aflase adversarele din grupă. Ambele sud-americane. Peru și Uruguay, ultima fiind gazdă, dublă campioană olimpică en-titre și viitoare campioană mondială.
A marcat cu piciorul „fără rotulă”
Povestea primului meci al României la un Mondial, 3-1 cu Peru, după un meci pe care tricolorii l-au jucat în 9 oameni și jumătate, după accidentările groaznice ale lui Steiner și Stanciu.
Cu Peru, pe „Pocitos”, Stanciu a început titular. România nu era favorită, dar începuse excepțional, cu un gol marcat de Deșu în chiar primul minut
Însă sorții au fript-o cumplit până la jumătatea reprizei. Pe rând, fundașul Steiner și cu Stanciu, chiar Stanciu!, s-au accidentat serios. Steiner n-avea să mai joace fotbal vreodată.
Rememora Wetzer: „După numai 10 minute de joc, Souza i-a rupt piciorul, sărind pe el ca într-o groapă cu nisip (...) Cum s-o fi simțind Stanciu? După alte zece minute, talpa lui Alberto Denegri i-a deplasat rotula. Așa a început calvarul. Am jucat în nouă până la pauză (...)”.
Povestea Mondialului lui Stanciu nu se termina aici. Deși, „în vestiar, doctorii se luptau să-i potrivească rotula lui Stanciu. Fălcile lui zvâcneau de durere”.
Cum nu se făceau schimbări, România a rămas în nouă și a fost egalată, 1-1. Chiar de De Souza, călăul lui Steiner. Atunci, de pe o margine, cineva s-a smuls din mâinile doctorului „și a apărut pe teren, șchiopătând, de parcă avea o cârjă invizibilă”. Era Stanciu.
Când l-am văzut, nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Le simt și acum. Stanciu a trecut extremă. Pe dreapta. Și nu l-a luat nimeni în seamă. Un om, acolo…
- Rudy Wetzer în „Și noi am fost pe Conte Verde” de Ioan Chirilă
Golul
Cronicar, ajutat de condeiul lui Ioan Chirilă, și lider din teren, Wetzer povestește ca nimeni altul faza care a uluit turneul. Și viitorii campioni mondiali, toți 25, prezenți în tribune. Lotul României avea cu 10 oameni mai puțin.
„Încercăm să atacăm. Îl simt pe Barbu liber, pe stânga. Barbu își fentează fundașul și centrează pe jos. Dar acolo nu e nimeni. Ba nu! E Stanciu! Dar e ca și cum n-ar fi. Mingea se rostogolește. O minge moartă. Cuuuum!?!?! Stanciu se repede spre minge, sărind într-un picior. Pe cel drept, teafăr. Portarul, Valdivieso, uluit, se pregătește să plonjeze la picioarele fantomei. Dar Stanciu pune piciorul beteag pe pământ și-l avântă pe cel teafăr - singura soluție pentru șut. Valdivieso se aruncă să-i blocheze dreptul, și-atunci, în fața stadionului înmărmurit, Stanciu își trece mingea și trage cu piciorul «fără rotulă», învelit, fără prea mult folos, cu trei genunchiere. Nu-mi vine să cred. E gol!”.
Scos din teren de brancardieri, Stanciu știa că turneul său final s-a încheiat. Însă reușita sa a adus, în mare parte, victoria „tricoloră”. A asigurat-o, 5 minute mai târziu, Kovacs. România - Peru 3-1!
Spirt, iod și apă de plumb
Urmările au fost cumplite. „Nu mă pot bucura din plin. Steiner e la spital. Singur. Dublă fractură. Stanciu are piciorul în atele, cu rotula sărită. În toate camerele băieților miroase a spirt și a iod. Pe noptiere - vase cu apă de plumb. Am devenit infirmieră. Schimb comprese. Parcă e un spital de campanie”, povestea Rudy.
Fără Constantin și Steiner, cu debutanții Robe și Czako, România n-a contat în meciul următor în fața Uruguayului. 0-4, într-un duel inegal. A fost eliminată de viitoarea campioană mondială, după un 4-2 în finala cu Argentina.
Însă istoria nu ține minte înfrângerile. Deși a ratat șansa să joace în fața a 70.000 oameni, Stanciu a rămas marcator în prima victorie românească la un Campionat Mondial.
„Am fost de toate!”
La întoarcere au fost mai multe opriri. Rio de Janeiro, unde Eisenbeisser s-a îmbolnăvit și a fost aproape de moarte, o pneumonie dusă, din vorbă în vorbă, până în Bucovina sa natală. Unde mama fotbalistului a aflat că a murit!
Și Veneția. În colecția foto a lui Stanciu apare o poză făcută în piața San Marco din oraș, cu celebrele Procurații pe fundal.
Apoi, eroii s-au întors acasă. Au fost primiți cum se cuvine, iar Stanciu a rămas la București. A făcut carieră la Venus, unde a mai luat două titluri de campion, a terminat Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale - actuala ASE - din București și s-a căsătorit.
Într-un interviu pentru Gazeta Sporturilor, era întrebat, la final de carieră, dacă a fost și portar. „Am fost de toate!”, spunea Costică.
Ce rămâne
Iar din imaginile păstrate, făcute pe vechi arene, multe dintre ele rase - ONEF, lângă Catedrala Neamului, Venus, în parcul Operei, Romcomit, unde acum sunt căminele de la „Drept” - se vede că Stanciu era iubit.
A rămas apropiat de alt „uruguayan”, Jean Lăpușneanu. Portarul echipei naționale, fostul portar al lui Venus. Jean, care a ajuns avocat, îi scria des și-i trimitea fotografii.
„De la bunul și vechiul tău prieten și coechipier Jean Lăpușneanu - avocat - telefon 670478”, scrie pe spatele unei vederi.
Constantin Stanciu a murit pe 27 martie 1986, cu mai puțin de două luni înainte ca o echipă românească să cucerească trofeul suprem în fotbalul european.
Însă va rămâne al doilea marcator al României într-un meci de Campionat Mondial. Și singurul care a dat gol cu rotula deplasată.
17 româniau dat gol la Mondiale: Deșu, Stanciu, N. Kovacs, Dobay (3), Bindea, Baratky, Neagu, Dumitrache (2), Dembroschi, Lăcătuș (2), Balint (2), Răducioiu (4), Hagi (3), Dumitrescu (2), Petrescu (2), Ad. Ilie, Moldovan (2)
Citește și alte articole:
)
)
)
)
)
)
)
)
