Articol de GSP - Publicat joi, 16 martie 2023 18:44 / Actualizat vineri, 31 martie 2023 00:39
Bogdan Lobonț, unul dintre cei mai mari portari din istoria fotbalului românesc (campion cu Rapid, Dinamo și Ajax, 86 de meciuri la națională și 8 ani la AS Roma) a fost invitat la podcastul Profu' de Sport. El a povestit detalii din primele sale experiențe ca antrenor, de la obiceiurile nesănătoase de la U Cluj până la lipsa de pregătire fizică a tinerilor de la naționala U20, a vorbit despre impactul cu fotbalul mare, la Ajax, și despre experiența incredibilă din Italia. Totul, în dialogul cu Cătălin Țepelin, redat integral mai jos.
- Experiența U Cluj: cum de s-a înhămat la un job așa de presant la debutul ca antrenor
- Șocat de alimentația haotică a jucătorului român
- Ce fel de antrenor este Bogdan Lobonț
- Ce spune despre numărul tot mai ridicat de jucători străini din fotbalul românesc
- Marea problemă a jucătorilor tineri din România
- Primii ani din cariera de fotbalist
- Totul despre perioada petrecută la Rapid și relația cu George Copos
- Contactul cu Occidentul: perioada petrecută la Ajax
- De ce s-a întors în România la Dinamo și nu la Rapid?
- Cum își explică diferențele dintre traseul lui Cristi Chivu și cel al lui Mitea
- „Puteam face mai mult pentru România”
- Roma, ultima iubire: cum a rezistat 8 ani la un club de top din Italia
- Cuvinte mari de la vedetele care au trecut pe la Roma: „Pleci tu, plec și eu!”
- Cum se implică în cariera băiatului său
- GSP a lansat în vara lui 2022 o nouă producție video: podcastul „Profu' de Sport”, o serie de dialoguri relaxate și spectaculoase cu oameni importanți din fenomen. Precedenții invitați au fost Gică Popescu, Ovidiu Ioanițoaia, Cătălin Oprișan, Mihaela Buzărnescu, Cristian Tudor Popescu, Orlando Nicoară, Emil Grădinescu, Mihai Neșu, Ilie Dumitrescu, Bogdan Enoiu, Anghel Iordănescu, Mihai Mironică și Părintele Vasile Ioana.
- Salut, Lobby, bine ai venit la podcastul “Profu de sport”!
- Bine v-am găsit! Apreciez foarte mult invitația, timpul și energia pe care le puneți la dispoziția mea.
Profu' de Sport #14: emisiunea integrală cu Bogdan Lobonț
- Tu cum stai cu energia și cu timpul? Ești, practic, în prima pauză serioasă după mai mult de 20 de ani de fotbal intens, nu?
- Sunt într-o perioadă de vacanță-muncă. Dacă stau acasă nu înseamnă că nu fac absolut nimic în ceea ce privește meseria mea. Mă updatez tot timpul, urmăresc.
Bogdan Lobonț: „Sunt obișnuit cu presiunea”
- A trecut aproape un an de la ultima experiență ca antrenor. Și până acum ai avut 3 astfel de încercări. Ai fost secundul lui Contra câteva meciuri la națională, apoi principal la U Cluj în liga a doua și, ulterior, selecționer la U20.
- Da, mai întâi am fost alături de Cosmin la națională, îl ajutam în tot ceea ce privește dinamica grupului. Practic, ceea ce făceam și la Roma. Apoi, când mi-am încheiat cariera de jucător, am fost în departamentul de perfecționare la Centrul de copii Juniori al lui AS Roma. Eram un grup de șapte antrenori și preparatori atletici, lucram individual pe fiecare categorie de vârstă, cu câte 4 jucători, pentru o perioadă de 6 săptămâni. Am avut ce învăța, cu siguranță. Imediat cum am terminat acest stagiu, în octombrie 2021 a venit telefonul de la Neluțu Sabău. Și U Cluj a fost un challenge pe care l-am acceptat cu brațele deschise.
- Ai ajuns cu Clujul la barajul de promovare, dar s-a ratat totuși pasul important către prima ligă. Și a venit, evident, despărțirea. Cum de te-ai înhămat la un job așa de presant din prima? Echipă cu pretenții, suporteri mulți, presiunea promovării.
- Știi cum e ...
- A fost prea mare entuziasmul, acum poate ai gândi altfel?
- Nu că aș gândi altfel. Dar cu siguranță aș face lucrurile diferit, da, asta da!
- Dar tot ai accepta.
- Da, tot aș accepta. Mi se spunea: «Ai grijă, la Cluj e presiune mare» Zic: «Asta e presiune?! Păi, sunt de 9 ani doar la Roma. În nouă ani, pune câte două derby-uri cu Lazio pe sezon. Aia e presiune! Cele 86 de meciuri pe care le-am jucat la echipa națională, aia e presiune. OK, o fi presiune și la Cluj, dar este la un alt nivel și mie îmi place sub presiune.
- Toată cariera ai fost la echipe care și-au dorit lucruri, au avut obiective.
- Nu am fost într-o zonă de confort. Uite, la Ajax am întâlnit un alt gen de presiune. De ce? Pentru că în acea perioadă jucai meciurile doar Feyenoord, PSV, maxim Groningen și AZ Alkmaar. În rest, meciuri considerate ușoare. Presiunea era că dacă o echipă mică ajungea o singură dată la poartă, atunci trebuia să fii de pregătit să rezolvi situația respectivă! Apoi, presiune e și la antrenament. Mi-aduc aminte un episod în perioada de început la Ajax.
- Așa.
- După antrenamentul din ziua premergătoare unui meci, antrenorul de portari îmi zice. Zice: «Boggy, astăzi nu te-am văzut prea OK la antrenament…» . «Ah, coach, mâine la meci o să fiu. Astăzi am lăsat-o mai moale». «Ai grijă, că dacă mâine la meci te miști ca azi, patru goluri iei!». Pfff, îți spun sincer, n-am dormit toată noaptea! A fost o lecție. Auzisem de foarte multe ori această expresie: «Cum te antrenezi, așa joci», dar fiecare trebuie să se convingă pe pielea lui să își dea seama singur că așa e.
- Înapoi la Cluj.
- Cu siguranță, anumiți jucători de la U Cluj nu s-au ridicat la nivel. Perioada mea la Cluj s-a încheiat și cu toate că instinctul meu de pisică îmi spunea să continui, aveam idei și viziuni diferite despre ceea ce trebuia construit în viitor. Am încheiat și am rămas prieteni în continuare.
- Dar, pentru tine, la momentul ăla a fost dur contactul cu România, reîntâlnirea cu fotbalul pe care îl părăsiseși de vreo 8-10 ani? Te-ai lovit de lucruri la care nu te așteptai?
- N-am avut absolut niciun fel de așteptare. Am fost ferm convins că putem să ridicăm nivelul de prestație, și individual, și colectiv, ceea ce s-a și întâmplat. Echipa era pe locul 5-6 și am reușit să mergem la la baraj. Da, puteam să promovăm direct, dar nu jucăm singuri... Am avut 2-3 momente cheie în care nu am reușit să gestionăm presiunea. Dar a fost o experiență interesantă.
- Deci zici că pentru tine a fost bună această primă experiență ca antrenor principal.
- A fost aur. Pot să zic că nici că se putea mai bine să-mi încep cariera de antrenor!
- Ba se putea mai bine. Cu o promovare.
- OK, cu o promovare. Toată lumea se uită la promovare, dar pierde din vedere alte lucruri. De exemplu, U Cluj a marcat 81 de goluri în acel campionat. Și eram singura echipă din liga a doua care nu avea atacant, număr 9 autentic.
Alimentație haotică la Cluj
- Am remarcat încă de atunci, din lunile petrecute la Cluj, abordarea asta un pic mai pozitivă a ta, preocuparea de a scoate în față lucrurile bune chiar și la înfrângeri. Chestia asta s-a ciocnit de mentalitatea locală care cere rezultate cu orice preț și vede în primul rând ce n-a mers.
- Da, OK, trebuie să vezi ce nu a mers. Ca să știi la ce trebuie să lucrezi ca să progresezi. Dar trebuie întărit și ceea ce ai făcut bine. Pentru că tu dacă întărești ceea ce ai făcut bine, automat persoana pe care o ai în față prinde încredere, își schimbă atitudinea față de lucrurile pe care trebuie să le facă. Când m-au sunat de la Cluj, mi-au spus: «Bogdan, te-am ales pe tine pentru că ai o carieră importantă în spate, ai stat foarte mult timp afară, te alegem pentru că vrem să schimbi mentalitatea». OK, bine, cum să nu? All in! Dar nu poți să vii să-mi spui după două luni de zile: «Ah, Bogdan, tu trebuie să te schimbi după ei, că altfel nu ai cum să faci».
- S-a întâmplat asta?
- Da.
- Adică ți s-a cerut să-ți schimbi tu mentalitatea după jucători.
- Le-am zis: așa ceva este exclus, pentru că eu nu pot să-mi schimb mentalitatea. Ăsta sunt!
- Dar care erau diferențele de mentalitate semnificative între voi? Adică ce nu puteau să facă jucătorii din ce aduseseși tu din Italia cu tine?
- În primul rând, alimentația. Asta încă nu se înțelege că în sportul românesc, la nivel în general. Tu, dacă ești alimentat bine, e ca și cum ai băga benzină sau motorină de calitate într-o mașină. Dacă tu bagi alimente de calitate bună în organismul tău, automat că organismul tău poate să performeze la un nivel ridicat. Dacă bagi cașcaval, faimosul cașcaval pane cu ceapă…
- Nu-mi spune că la o echipă de talia Clujului se mânca așa ceva!
- Ba spun! Și sunt convins că și astăzi la echipe de Liga 1, cu o seară înainte de joc, se mănâncă tot cașcaval pane cu ceapă. Nu știu câte sunt, dar una este cu siguranță. De ce? Pentru că intervine obiceiul. Tu dacă te obișnuiești să mănânci cașcaval pane cu ceapă, zici: a, cu o seară înainte de joc, bag cașcaval pane cu ceapă pentru că dorm bine noaptea. Dar toată prăjeala aia și uleiul ăla prăjit îți fac bine sau nu-ți fac bine pe durata durata somnului? Eh, eu am încercat să scot chestia asta din meniu: cașcavalul pane cu ceapă. «Aaaa, pfff, stai, Mister, că nu-i așa! Noi așa suntem obișnuiți, cu cașcaval pane cu ceapă».
„Eu sunt antrenor, nu polițist”
- Și?
- Le-am zis: «Măi băieți, lucrurile sunt foarte simple. Aveți la dispoziție luni, marți, miercuri, joi, vineri. Puteți să mâncați cinci zile pe săptămână, la micul dejun, la prânz și la cină, cașcaval pane cu ceapă. N-am absolut niciun fel de problemă. Dar nu în seara de dinaintea meciului!». Au început să mârâie. Cu dulciurile, la fel. Sunt genul de antrenor căruia nu-i place să controleze jucătorii. Vreau să le inoculez altceva: «Bă băiatule, ești profesionist, e responsabilitatea ta». La toate mesele pe care le-am avut sau pe care o să le am, eu stau cu spatele la jucători, pentru că nu vreau să le dau impresia că «Aaa, ne controlează mister». Pentru că încă funcționează la noi, în fotbalul românesc, controlul ăsta: cât mănâncă, ce are în farfurie?
- Poate altfel nu merge altfel.
- Ba da, merge, merge! Dacă vine Lobonț și începe și schimbă, mai merge X și mai schimbă puțin, mai merge Y mai schimbă puțin, după aceea încet, încet se schimbă de tot lucrurile. Dar trebuie să începi de undeva.
- Cașcaval pane, dulciuri, ce alte obiceiuri nesănătoase mai erau?
- Poți să mănânci dulciuri. Și mie-mi plac dulciurile, și eu sunt înnebunit după ciocolată, dar... Uite, am fost în cantonament în Turcia. Ai văzut, acolo e bufet suedez, poți să mănânci ce vrei tu
- Da, bufetul turcesc… cade masa de atâtea baclavale.
- Ce vrei tu poți să mănânci! Nu-ți interzic pentru că mai ales în cantonament, în perioada de pregătire, trebuie să bagi combustibil în organism, altfel nu ai cum să reziști. Într-o seară am văzut jucători cu farfuria plină de baclava. Le duceau la cameră!
- Să mai mănânce un pic și peste noapte.
- Da. Le-am zis: «Mai băieți, nu stau să fac pe polițistul, dar explicați-mi și mie de ce luați baclavalele să mâncați în cameră? Mâncați aici!». «A, nu, Mister, le mâncăm diseară, înainte să dormim». «Bă băieți - zic - e aceeași chestie ca la cașcavalul pane cu ceapă. Atâtea glucide și carbohidrați câte sunt în baclavalele alea, toate intră în sânge. Nu puteți să vă odihniți bine».
- Nu mai au loc proteinele de atâtea glucide și carbohidrați.
- Așa că le-am le-am interzis baclavalele. Am făcut ședință cu ei și le-am zis: de mâine înainte, numai fructe. Iar în ultima seară, înainte să plecăm, le-am zis: «OK, astă-seară aveți voie să mâncați baclavale. Dar dacă pe unul l-am văzut că n-are pe farfurie cel puțin 10 baclavale, îi dau amendă». Ce crezi? N-a mai mâncat niciunul.
Luis Enrique a interzis croissantul la Roma
- Întorcându-mă la întrebarea mea, dacă a fost totuși dur sau neașteptat contactul cu România, inițial ai spus "nu", dar ce ai povestit după arată că, de fapt, nu te așteptai să mai găsești problemele astea în 2021. Ar fi fost logic să te ocupi doar de chestiunile tehnice, nu să înveți jucătorii să nu mănânce cașcaval pane la ora 12 noaptea.
- Dar e normal. Uite, în 2012, când a venit Luis Enrique la Roma, n-aveam nutriționist în perioada aia. Și el, Luis Enrique, ne-a scos croissantul de la micul dejun. «A, Mister, dar de ce?», au sărit italienii.
- E o chestie aproape culturală în Italia să mănânci un croissant dimineața cu cafea.
- Croissant și cappuccino… Zice: «Eu nici la copiii mei nu le dau să mănânce croissant». «De ce, mister?». «Păi, aluatul ăla are toate tipurile de ulei care nu sunt benefice pentru organism și d-asta nu vă dau croissant». Și noi eram toți leșinați după croissant la micul dejun.
- Croissantul din Italia e cașcavalul pane din România.
- E OK, de atunci am înțeles și nu am mâncat croissant. Aveam o singură zi pe an, ziua imediat după ce terminam campionatul, prima zi de vacanță. Mergeam la bar unde mergeam în fiecare zi să luăm cafea.
- Un fel de cheat day.
- Și atunci îmi luam 4 sau 5 croissanți: unul cu Nutella, unul cu dulceață, unul integral și nu mai știu cu ce. Atât, era singura zi.
- Să-ți faci pofta.
- Să-mi fac pofta. Că junk food, McDonald's, mănânc și eu, dar o dată pe an.
- De fapt, aici se face diferența, dacă o faci de poftă o dată la câteva luni versus a mânca în fiecare seară cașcaval pane sau baclava.
- O dată pe an merge! Eu nu zic că ei mănâncă în fiecare zi.
- Dar a fost un obicei nesănătos cu care tu a trebuit să te lupți la U Cluj.
- E un must. Nu mai e chiar ca înainte, să mănânci faimoasa ceafă de porc cu cartofi prăjiți la grătar și salată verde. OK, și ceafa de porc are nutrienți importanți, dar depinde cum e preparată. Revenind, sunt mulți fotbaliști deschiși, dar și unii puțin mai reticenți. De ce? Pentru că se duce totul la cipul pe care îl avem în carcasă (n.r. face semn cu mâna spre tâmplă): «A, stai puțin că până acum am mâncat cașcaval pane cu ceapă și am dat 10 goluri».
- O superstiție.
- Un alibi.
La Cluj, jucătorii au rămas surprinși că le-am zis că nu-i mai țin în cantonament în seara dinaintea meciului. «Stați împreună în fiecare zi, nu v-ați săturat unu’ de altul? Nu mai bine stați cu familiile voastre?». După primul meci acasă, băieții au venit la mine: «Mister, ne simțim ciudat să venim la stadion doar cu două ore jumate înainte de joc. Noi vrem cu toții să stăm în cantonament». OK, dacă au cerut, am făcut, deși prin lăsarea acasă eu voiam doar să-i responsabilizez.
Bogdan Lobonț
Ce fel de antrenor este Bogdan Lobonț
- Unde e limita între a lăsa jucătorul liber - fără cantonamente, fără să-i impui tu în fiecare minut ce să mănânce, ce să facă - și grija față de el ca să nu o ia pe un drum greșit?
- Capitalul unui club sunt jucătorii. Ca să-mi cresc capitalul, trebuie să vând din acești jucători. Și-atunci, ca să valorifici acest patrimoniu, pui la dispoziția echipei toate instrumentele posibile: antrenori, nutriționist, o persoană care să lucreze din punct de vedere mental cu jucătorul etc. Dar mă refer la a lucra din punct de vedere mental 360°, nu cum sunt vânzătorii de aspiratoare care își zic mental coach și nu știu ce. «A, echipa are la dispoziție o mental coach», dar echipa e tot la retrogradare. Cum vine asta? De ce e mental coach? Ca să-mi ridice nivelul grupului, nu? Să te dezvolte la 360 de grade. Eu îl numesc "developing player coach", nu "mental coach". Că e o diferență: mental coach-ul vine și te pompează, îți zice că ești bun, că faci, că dregi.
- Să-ți crească încrederea în tine.
- Da, să-ți crească încrederea în tine. De exemplu, vine un mental coach la mine și îmi inoculează ideea că «Lobby, tu intri în ring cu Mike Tyson, dar tu ești mai bun, nu trece runda unu și l-ai pus la podea!». Și mă pompează în așa fel încât eu cred chestia asta, devine a doua mea piele. Apoi intru în ring, întâlnesc realitatea din ring, că nu sunt cine știe ce boxer și în afară de mingi n-am boxat altceva nimic, îmi dă Mike Tyson două, mă pune la podea și mă trezesc: «Stai puțin, că nu-i chiar așa». Așa e diferența dintre "mental coach" și "developing player coach". Pentru că "developing player coach"-ul e zi de zi cu jucătorul, știe când să îl tragă de hățuri, când să-l lase. Ca în faimoasa poveste cu bastonul și morcovul.
- Poate un antrenor să reușească dacă nu are o echipă bună în jurul lui? Te întreb în contextul în care știu că tu ai refuzat recent o ofertă din Liga a 3-a pentru că te-ar fi vrut doar pe tine, iar tu ai zis «Dom'le, eu vreau să vin cu echipa mea».
- Astăzi, singur nu poate. De asta am refuzat, nu mă feresc să spun, oferta de la CS Tunari. Pentru că am cerut încă 5 persoane în staff. Le-am prezentat o analiză după ce la discuția cu ei (n.r. cu cei din club) mi-am luat cinci pagini de notițe.
- Ca să înțelegi ce vor, care sunt posibilitățile, resursele.
- Ca să înțeleg ce vor. «Bogdan, eu vreau să fac performanță». OK, bun, haideți să vedem cum se face performanța asta, ăsta e planul meu. Accepți, bine, nu accepți, iarăși e bine. De aceea sunt și celelalte persoane lângă mine în staff, ca să gestioneze unu din astea patru puncte pe care eu le-am pus aici în plan. Că sunt patru puncte mari și late: chimia echipei, analiza, strategia și politica de transferuri sau curata contractelor la jucători. Nu că nu sunt competent să le gestionez singur, că pot s-o fac, dar practic nu mai îmi rămâne timp să antrenez echipa. Preparatorul atletic face asta, antrenorul secund face asta, analistul face asta. Haideți să vedem ce strategie aveți pentru transferuri, cine e responsabil? Că degeaba tu vii la mine și-mi spui: «Lobby, eu vreau să fac performanță», iar jucătorii au contract doar pe un an. Că intră imediat în ultimele 6 luni și semnează în altă parte, le fuge concentrarea. Înțeleg că e de impact când se spune «Aaa, Lobonț s-a dus să discute cu liga a 3-a și și-a pus 5 oameni în staff». Dar pentru mine e normalitate să ai persoane în staff care să te ajute.
- Normalitate este. Dar crezi că este și aplicabilă această normalitate?
- Sunt convins că da. Uite, la Cluj am avut staff-ul meu: Adi Iencsi, Dan Diniță și Călin Albuț. Au încercat ei la început: «Ah, știi, poate îl iei pe X că în loc de….»
- Avem și noi omul nostru. Cam așa se face pe la cluburi.
- Și am spus nu. Pentru mine e simplu: ori toți, ori niciunul. Altfel ne învârtim în jurul cozii și pierdem timpul. Și s-a rezolvat.
- Totuși...
- Dacă fiecare antrenor care are staff-ul lui personal când se duce să negocieze un contract îi spune președintelui «uite, ăsta este staff-ul meu». La început, președintele o să zică: «Ah, nu, sunt prea mulți». Nu se înțeleg, încearcă cu altul, care cere la fel. Și tot așa.
- Tu acum ceri un fel de cartel al antrenorilor, să acționeze toți la fel.
- Liga 1, cel puțin, ar rămâne fără antrenori. Dacă refuză toți ăia cu Licența PRO, cluburile merg la ăia cu Licența A. Sau dau în altă problemă, pentru că acum Comisia de Disciplină dă amenzi posesorilor de licențe care le împrumută. Dar nu, la noi se merge pe ideea: 6 luni antrenez aici, 4 luni aici, oricum sunt într-un cerc închis.
Realitatea asta este: există un cerc de 5-6 antrenori la noi în Liga 1 care se mută de la o echipă la alta. Dar întrebarea mea e următoarea: cum un antrenor care pleacă de la o echipă pe locul 14-15 pentru că nu a fost bun e imediat bun la o echipă de locul 6? Că același fotbal pe care l-a jucat la echipa de pe locul 14-15 o să-l joace și la echipa de play-off. E ceva care nu se leagă!
Bogdan Lobonț
„Cum să aduci jucători străini la Liga 3?”
- Ești idealist, varianta ta e aproape imposibil de aplicat și nu cred că se aplică nici în în campionatele foarte puternice. Nici acolo nu se lucrează doar cu planuri pe 3 ani, pe 5 ani, pe 7 ani.
- Nu e imposibil. E chestie de comunicare, chestie de perspectivă. Uite, câți jucători crezi că a folosit Universitatea Craiova în ultimii 5 ani de zile? 86. Iar în ultimul an a folosit 38. CFR Cluj, 47 doar în ultimul an. FC Argeș e cel mai bun exemplu: echipa e acum la al treilea antrenor al sezonului. A schimbat 11 jucători în vară. Sau 18 în vară și 11 de când a venit Marius Croitoru. Acum, cu siguranță vor să schimbe alți. În ultimul au folosit 53 de jucători. Petrolul Ploiești, 51.
- Da, e o vânzoleală fără sens până la urmă și nu poți să crești așa. Probabil că e un sistem unde se mai învârt inclusiv niște comisioane.
- Sezonul trecut, UTA Arad a fost echipa cu cei mai mulți străini, aproape 70% din lotul numai străini. Eu nu sunt împotriva aducerii jucătorilor străini în campionatul românesc. Dar adu-i să facă diferența! Faci un calcul: cât trebuie să-i dau jucătorului respectiv? 5 lei? OK, în afară de 5 lei contract, trebuie să-i plătesc cazare, masă. Dar dacă în loc să-i dau 5 lei salvez cazarea și masa, iar ăștia 5 lei îi împart la 2-3 jucători de la centrul de copii și juniori? Sau mai pun un leu, îi dau 2 lei unui jucător de perspectivă, 2 lei altuia și cu ceilalți 2 lei iau un antrenor bun la centrul de copii și juniori. Și-i dau obiective clare: «Băi băiatule, vezi că tu într-o perioadă de 6 luni de zile trebuie să-mi faci ca jucătorul să progreseze".
- Deci ești practic partizanul ideii conform căreia prea mulți străini fac rău fotbalului românesc.
- Normal. Și îți mai zic ceva: OK, înțeleg Liga 1 să aducă jucători străini. Hai, aș putea s-o înțeleg și la liga a doua. Dar la liga a treia jucători străini?! Acolo trebuie să joace toți tinerii noștri de perspectivă, Toți tinerii noștri de calitate trebuie să joace, pentru că după aceea ne plângem că daaaaa, ne impune regula Under 21. Ne impune regula la Liga a 2-a că trebuie să joace doi - unul Under 20 și unul Under 21. Dar ia dă-le la Liga a 3-a numai jucători români și să joace toți tinerii de perspectivă, toți tinerii talentați de sunt de la centre. Alt exemplu, că în ultima perioadă dacă nu s-a discutat decât despre antrenorii fără licență. E aceeași chestie, pentru că toți vor să fie antrenori mâine. Nu, tată, ai nevoie de școală ca să fii antrenor! Toți vor repede. Dar când te-ai dus la școală, ai început din clasa a 12-a? Sau dintr-a-ntâia? Ai nevoie de timp. OK, mulți zic: «Aaa, că a fost jucător la înalt nivel și aaa, păi, știe meserie, știe aia". Nu, e diferit.
- Păi, asta nu se aplică și la tine? Că și tu ai ajuns foarte repede, după ce ai terminat cariera de jucător, antrenor în Liga a 2-a.
- Da, da, da, da.
„Nu toți foștii fotbaliști trebuie să facă antrenori”
- Ai resimțit impactul totuși, că nu erai tu suficient de pregătit, de școlit?
- Da, normal. Dar de atunci, din 2019 până azi, am făcut Licența A și UEFA Pro. În 2014, am fost prima generație la școala „Kunst Ghermănescu”, unde am făcut cursul pentru obținerea carnetului de antrenor. Că în baza carnetului de antrenor poți să te înscrii după aia să-ți iei toate licențe. Deci din 2014 până în 2023, câți ani sunt? Nouă ani de zile până să ajung să-mi iau Licența Pro. Zi 8, că în vară mi-am luat Licența Pro la Coverciano. Trebuie să faci pașii ăștia.
Toți se visează Guardiola, care a trecut de la echipa a doua la prima echipă și a avut super-performanțe. Dar ai noștri uită faptul că Pep a făcut toți pașii, și-a luat toate licențele și a antrenat mai întâi un sezon la Barcelona B.
Bogdan Lobonț
- Dar...
- D-aia e școală, să înveți. Ce, dacă eu după ce am făcut 18 ani și știu să conduc pentru că m-a învățat tata să conduc pe tractor, mă urc la volan și conduc pe drumurile naționale, ce-mi face Poliția? Îmi dă amendă 40.000 euro? Nu, îmi face dosar penal. Dacă - Doamne, ferește! - mai fac și un accident, se întâmplă ceva mai nasol, risc să fac și închisoare. Altceva: uite, l-am auzit pe Adi Popa: "Păi, stai, dom'le, puțin, eu cu ce-mi întrețin familia dacă vreau să mă fac antrenor? De ce trebuie să dureze 8 ani de zile să-mi iau permis?". Păi, dacă ai ales să faci meseria asta trebuie să știi ce implică. Nu toți foștii fotbaliști trebuie să facă antrenori. Marica a zis o chestie foarte interesantă: dintre toți foștii mei colegi, nu e unul care să se ducă pe partea administrativă. Toți vor să fie antrenori.
- Ok, tu ai bifat licențele, ai început meseria. Dar primele experiențe n-au fost ideale. Te-au descumpănit?
- Toată lumea vede rezultatul care e pe tabelă, OK, contează și asta...
- Mircea Lucescu spunea că un antrenor este egal cu ultimul lui rezultat.
- Da, dar rezultatul ăsta trebuie să-l vezi și din altă perspectivă. Ți-am spus mai devreme, la Cluj am avut cel mai bun atac, 80 și ceva de goluri. La naționala Under 20, am avut 7 jucători care au făcut pasul la Under 21. Am reușit să câștigăm cu Portugalia, Polonia, Cehia. Am avut lotul cu cea mai mică medie de vârstă dintre toate cele 7 sau 8 echipe care erau în grupă atunci. Ăsta nu-i rezultat?
- Este, dar pe celălalt braț al balanței ai avut 5 înfrângeri: 1-6 cu Anglia, 0-4 cu Germania, 0-7 cu Italia, 0-5 cu Elveția, 1-2 cu Norvegia. Înfrângerile astea nu sunt surprinzătoare, pentru că adversarii erau de calibru, dar proporția scorurilor a fost chiar șocantă. E atât de mare hăul care s-a căscat între noi și echipele astea?
- E imens! Să-ți spun și de ce e imens. Pentru că în România, jucătorul român e capabil să facă pe durata unui joc două acțiuni doar de intensitate maximă într-un minut. Afară, jucătorii sunt capabili să facă în antrenament 10 acțiuni pe minut de intensitate maximă, iar în meci fac 6-7 pe minut.
„Tinerii noștri sunt foarte nepregătiți”
- Cum definești acțiunea de intensitate maximă? Ce înseamnă?
- Orice.
- Un sprint, o schimbare de direcție…
- O recuperare, o diagonală, tot ce vrei tu. Intensitatea maximă poți s-o traduci în toate situațiile de joc posibile. O tranziție, orice.
- Deci la noi media e 2, la ceilalți e 6 pe meci.
- Da. În octombrie, am făcut 3.000 km în România și am văzut echipe de Liga treia, Liga a doua, Liga 1. Antrenamente, jocuri. Nu am văzut la o echipă din astea trei categorii ale fotbal nostru să facă acțiuni de intensitate maximă pe durata antrenamentelor. Și atunci dacă tu nu ești capabil să te pregătești la o anumită intensitate, cum pot să-ți cer eu, ca antrenor, ca la meci să ai intensitate mare?
- Tu poți să ceri, dar nu pot livra jucătorii. Asta e problema.
- E imposibil! Uite, în martie am folosit sistemul Catapult.
- Cel pe care îl poartă fotbaliștii pe sub tricou și înregistrează de la ritm cardiac la absolut orice alt parametru fizic.
- Monitorizează tot! E, seara l-am rugat pe preparatorul atletic să-mi arate datele.
- Erai la naționala U20, da?
- Da. Și i-am zis preparatorului: trebuie să schimbăm tot, pentru că copiii pușcă. De ce? Primul lucru la care m-am uitat a fost frecvența maximă cardiacă. Am avut jucători cu frecvență maximă cardiacă peste 200. Asta ce înseamnă? Inimă de porumbel neantrenată. Eu așa îi spun. De ce? Pentru că la echipa ta de club nu ești obișnuit să te antrenezi la nivelul ăsta de intensitate. Și exercițiul, care nici n-a fost de cine știe ce intensitate, a durat 3-4 minute. Cum poți să-mi ții tu nivel de intensitate de 90 de minute când tu după 3-4 minute ai frecvența cardiacă de peste 200? Într-adevăr, au fost și jucători, de exemplu Pitu sau Luis Munteanu, care se vedea că sunt antrenați. La ei era undeva între 135-145. Majoritatea aveau 190, dar am avut și 210. M-am speriat!
- E caz medical.
- Da, i-am spus team-manager-ului: «Auzi, mâine să fie 10 defibrilatoare pe marginea trenului, că Doamne, ferește!» Asta e realitatea. Eh, când noi o să învățăm, plecând de la Liga a treia și a doua, să ne antrenăm la o anumită intensitate, atunci putem să facem față în meciurile internaționale. Altfel, e ușor să ne punem pe două linii, să jucăm frumos 4-5-1 sau 5-4-1, să luăm bătaie 1-0, 2-0, 2-1. "Am luat bătaie, dar n-am luat șapte". Nu contează, tot înfrângere e. De ce să nu vrei să te duci să te bați de la egal la egal?
- Că n-avem cu ce.
- Păi, da, dar tu dacă te antrenezi cum trebuie ai cu ce. Sunt preparatori atletici sau un metodiști care pot ridica nivelul. Aici, în București, există Institutul Național de Cercetare pentru Sport. Înainte de ‘89 știi câți lucrau acolo? Peste 100 de persoane. Astăzi știi câți mai lucrează?
- 20?
- Cam așa, ai dreptate. Biochimiști, fiziologi, metodiști, psihologi în sport. Câți s-au dus să bată la ușă acolo să zică: « Am nevoie, vreau să mă ajuți»? Noi am avut o grămadă de persoane competente.
Tu dacă ai un instructor care nu e competent și îi dai o grupă de copii și juniori să-i antreneze și el nu știe că pe categoria asta de vârstă trebuie să-i dezvolte anumite abilități, ăla învață copiii să facă lucruri greșite. Sau îi învață superficial.
Bogdan Lobonț
„Ibrahimovici, Totti și Salah erau fenomenali”
Lobonț rememorează episoade din cariera sa alături de personaje fantastice ale fotbalului internațional. Dar își amintește și cum îl lua la per tu pe Romulus Gabor când era junior la Hunedoara, „pentru că pe teren suntem toți egali, indiferent de vârstă”.
- Tu cum te-ai apucat de fotbal?
- Stăteam peste drum de stadion, la Hunedoara, și toată ziua eram acolo. Mi-a zis tata în clasa a 9-a: «Bă copile, ce alegi? Ori școală, ori fotbal, că văd că te împarți și nu merge bine niciuna». Normal, am ales fotbalul. «A, fotbal? Atunci fă fotbal cum trebuie! O singură rugăminte am la tine: să nu vii acasă corigent». Cel mai mare premiu pe care a putut să mi-l facă tata! Eram cu entuziasmul și cu energia la maximum! Ce pierzi? Pierzi educația, asta mi-am dat seama târziu.
- Ai recuperat pe parcurs…
- Da, recuperezi, dar trebuie să folosești energie. Una e să înveți o limbă străină când ești când ești mic, alta când ești adult. Eu am învățat engleza la 20-22 de ani, în vestiar la Ajax. Mulți zic că educația o iei în primii șapte ani de acasă. Corect, acolo se pun bazele, dar și educația pe care o primești la școală e foarte importantă. Doamne, ferește!, se întâmplă ceva. Uite, eu la 31 de ani mi-am rupt genunchiul. Când am auzit trosc, am zis gata, cariera mea e pa. Atunci a fost un moment important care m-a făcut să mă gândesc: «Mă, stai puțin, că uite, și școala e importantă». Ești tânăr, nu-ți dai seama, zici că «dolce far niente»....
- Ține toată viața.
- Da, dar nu știi cum se schimbă situația de la o zi la alta situația. Ai nevoie de școală, de o diplomă de bacalaureat. Ai nevoie de istorie, de geografie, chiar și de matematică ai nevoie. Că mulți, zic: «Bă, ce-mi trebuie mie matematică?» OK, îți spun sincer, nici mie nu mi-a plăcut matematica, dar fotbalul e matematică, fotbalul e geometrie. Nu vorbesc toți despre pase-n triunghi, triunghiul defensiv, diagonală scurtă, medie, lungă? Fizica, la fel, îți folosește în fotbal.
- Tu la 14-15 ani la ce visai?
- Îți spun sincer, am început să visez după ce nea Marin Ioniță, primul meu antrenor de portari de la Hunedoara, mi-a zis: «Auzi, mă, eu te antrenez pe tine nu să aperi aici, la Corvinul. Că aici aperi lejer, în divizia B. Eu te antrenez să aperi la o echipă importantă din București, la echipa națională și după aceea să pleci afară!». Atunci am început să visez.
- Tu ai început să aperi la Corvinul, în liga a doua, foarte crud, la 18 ani. Cum era viața de junior la mijlocul anilor ‘90, într-o zonă unde fotbalul era brutal? Hunedoara, Valea Jiului, toată zona aia era renumită pentru pentru fotbalul dur.
- Nu, la Hunedoara nu. OK, dacă e să luăm episodul Hunedoara - FC Bihor, mi se pare ‘94 sau ‘95, când l-au alergat pe nea Ion Crăciunescu, poți să zici că era brutal, dar nu ... OK, poate prin Valea Jiului, deși nu mai erau nici acolo faimoasele vorbe pe tunel. «Bă, nu ieșiți vii de aici». Am jucat acolo, dar nu ...
- Nu cu intrări d-alea de la genunchi în sus.
- Astea erau înainte, prin anii ‘70. Și tata a fost fotbalist și a avut lupte, a jucat la județ, acolo, și le-a luat toate la rând: Aninoasa, Paroșeni, Lupeni, Uricani. Tata era unul așa, mai puțină minge, mai mult picior. Și a avut un clinci cu nu știu cine de la Alba Iulia. Mi-a zis că la retur, la Alba Iulia, l-au așteptat doi cu doi câini lup acolo și atunci chiar mi-a fost frică.
- Dar tu ai traversat fără incidente majore perioada aia de juniorat.
- Da, da. Pe-atunci, ca junior trebuia să speli ghete, să cari genți. Nu conta că joci titular, că ești rezervă, asta era datoria ta. Mergeai în deplasări și auzeai: «Băi urecheatule, ia vino-ncoace. Ia-mi și mie geanta și du-o la mașină». OK… Stăteai cocoșat de greutate. După antrenament, curățai ghetele.
- Era un ritual umilitor și traumatizant, totuși, pentru mulți puști din perioada aia. Pentru unii era o mândrie să care geanta, pentru alții totuși era o problemă.
- Era normalitate. Țin minte, prima săptămână când am intrat în cabină la Corvinul m-am pus într-un colț, unde era loc liber. Și lângă mine stătea Romică Gabor. Din ziua următoare, veneam primul, mă schimbam primul și ieșeam repede, numai ca să nu-l prind lângă mine. Mi-era rușine să intru în cabină să mă schimb lângă el. E, dar când am început să joc, nu-i spuneam nea Romică. În teren îl strigam direct Romică.
- Mai cu tupeu, așa.
- Direct: Romică în sus, Romică în jos. «Taci, bă, urecheatule, că numai la mine țipi!». Câteodată mai ziceam: «Bă Cangure, vino aici!» (n.r. Gabor a fost Balonul de Aur la Mondialul de Juniori din Australia 1981, de unde porecla de Cangur). Pe teren, Cangure-n sus, Cangure-n jos. După meci, numai cu nea Romică îl luam. «Ia uite-l, mă ia cu nea Romică acum». Zic: «Nea Romică, în teren avem toți aceeași vârstă. În afara terenului, la antrenament, te respect, dar în teren eu așa te strig, cum îmi vine». «Bă, dar am înțeles că așa mă strigi, dar numai la mine țipi?!». Zic: «Păi, dacă ești singurul care nu face ce trebuie!».
- Apropo de țipat, eu nu știu niciun portar care să vorbească atât de mult cum vorbeai tu pe teren. De unde ai deprins obiceiul ăsta de a vorbi în permanență, care este ideal pentru echipă, pentru fundași, să-i ghidezi, să știi în permanență zona, adversarul, poziționarea, ș.a.m.d. Cum ai prins abilitatea asta?
- Tot de la nea Marin Ioniță. Bine, eu țipam și când eram mic, înainte să fiu junior. Am avut perioade din copilărie când rămâneam, pur și simplu, fără voce. Am și avut probleme cu corzile vocale din cauza țipatului. Am fost pe la Căciulata de vreo două sau de trei ori să fac terapie d-aia cu aerosoli, cu sulf, ca să îmi rezolv problema la corzile vocale. Și după aceea, începând să lucrez cu nea Marin, el mi-a zis: «Copile, ca să te ții în priză 90 de minute, tu vorbește și când e acțiunea în partea cealaltă!»
- Să n-adormi în poartă, nu? Cam asta era ideea.
- Zicea: «Tu vorbește! Acuma, că vorbești cu voce tare, că vorbești încet, că vorbești în gând cu tine, vorbește tot timpul să fii acolo prezent. Și-mi era și mie mai ușor în poartă. Mie mi-era de ajuns să-i spun fundașului din fața mea: «Închide-i dreptul!». Era un șut în minus spre poartă. Un șut în minus spre poartă, un plonjon în minus făcut, consum mai mic de energie.
- Și un risc mai mic să iei vreun gol.
- Îmi mai zicea unul-altul în timpul jocului că de ce țipe. Gică Popescu făcea: «Gata, băăă, că mi-ai făcut capul atâta!».
Experiența Rapid
- Cum a fost când ai ajuns la Rapid?
- Am venit prima dată în iarna lui ‘97. Dar au fost niște neînțelegeri și m-am întors la Hunedoara. Bine, am fugit...
- Ce nu ți-a convenit?
- Nea Liță Dumitru mi-a zis: «Bă copile, rămâi la Rapid, te antrenezi cu prima echipă, dar joci la tineret», că era campionatul de tineret speranțe. Și am spus: «Nea Liță, de ce să nu mă duc la Hunedoara? Nivelul din liga a doua e mult mai ridicat decât campionatul de tineret speranțe». «Nu, bă, că stai». Am fugit.
- Și-a venit apoi Lucescu și a insistat pentru tine.
- Da, a insistat. Dar nea Grigore Sichitiu a insistat cel mai mult, mă cunoștea din ‘92-’93, era antrenor federal la UEFA ‘95. M-a chemat acolo, la un lot național cu un an mai mare. Era mic, cât biroul ... Și m-a dus la Centrul de medicină sportivă, m-a pus fac tot circuitul, toate analizele medicale și în funcție de toate datele adunate acolo mi-a zis: «Bă copile, tu la 18-19 ani o să ai între 1,83 și 1,85». Cu multe persoane s-a contrazis atunci...
- Adică multe persoane spuneau că ești prea mic pentru a fi portar, nu?
- «Ce să faci, bă, cu ăsta, că e prea mic? Ce să faci, bă, cu prichindelul ăsta?». Dar nea Grigore știa. De ce? Pentru că la Centrul de medicină sportivă era un cabinet medical lângă Neurochirurgie, unde-ți făcea un simplu test și puteau să prevadă creșterea. El, ferm convins că o să cresc și știindu-mi calitățile, a insistat foarte mult să mă duc la Rapid.
- La Rapid ai câștigat Cupă, Supercupă, titlul, cu Mircea Lucescu construind Rapidul modern dintr-un mix între experiența unor jucători senzaționali și niște tineri ca Pancu, Iencsi, Dulca, Marinescu… Cum a reușit să asambleze grupul ăsta între supervedete vs. tineri. Era despot? Mână de fier?
- Știa foarte bine cum să gestioneze. Pe toți, și pe cei experimentați, și pe noi, ăștia mai tineri. Nu mă feresc, noi eram veniți de la țară, cum ne catalogau bucureștenii. Eu de la Hunedoara, Iencsi de la Piatra Neamț.
- Te-a furat la început Bucureștiul?
- Normal! Cine spune că nu te fură Bucureștiul minte. Imposibil, nu ai cum. Pățești tot felul dacă nu ești atent și acuma. Și astăzi, dacă nu ești atent, știi cum ai halit-o?
- Șii tu cum ai reușit să driblezi, totuși, problemele majore? Că sigur ai mai făcut și tu niște nefăcute.
- Mai era și nea Grigore Sichitiu care știa cum să gestioneze, pentru că el ne-a adus pe toți la Rapid. El l-a adus și pe Pancu, el l-a adus și pe Iencsi, și pe mine, și pe Bundea, și pe Lucian Marinescu.
- Cum era vestiarul Rapidului atunci? Amestecătura asta dintre tineri supertalentați și vedete grele. N-ai mai spălat ghetele, n-ai mai cărat genți.
- Nuuu! Nea Mircea își spăla singur ghetele, nea Mircea Rednic la fel, Lupu la fel. Fiecare-și căra geanta. La Rapid era altceva! Un alt nivel de profesionalism.
- Mircea Lucescu se ocupa de voi și în afara terenului. Vă forța să mergeți la școală, la ora de engleză.
- Da, să mergem la școală. Țin minte când mi-am luat apartament în Aviației, mi-a zis: «Mă, mobilă ai?». «N-am». «Hai, lasă că mergi cu mine și cu Neli (n.r. soția lui Mircea Lucescu). El ne-a învățat și cum să mâncăm. El o venit cu bufetul suedez. Vorbea de carbohidrați, noi nu știam ce limbă vorbește nea Mircea, ce sunt ăia carbohidrați? Ne uitam la el ca la… El a băgat pastele la prânz, înainte de joc. De ce? «Bă băieți, aveți nevoie de carbohidrați? Pentru că pentru că se transformă în energie. Aveți nevoie de energie s-o puneți la joc». Ne uitam la nea Mircea… După aceea, ne-a învățat cum să ne îmbrăcăm, cum să ne comportăm la restaurant etc.
- O perioadă ai fost într-o relație cu Alexandra, fiica lui George Copos. Cum privea George Copos povestea asta?
- Cum s-o privească? Zicea: «Bogdan, Bogdan, las-o-n pace pe Alexandra, că ea e cu școala, tu ești cu fotbalul?». Ei îi spunea: «Lasă-l în pace pe Bogdan! El e cu fotbalul, tu cu școala». Deci încerca să… Îți spun sincer, multă lume zice de domnul Copos că e un zgârcit. Poate cu alții, dar cu mine nu.
- Poate te privea altfel și datorită acestei povești.
- Nu știu. El mi-a dat banii anticipat pe al doilea an de contract să-mi iau apartamentul ăsta în Aviației, în toamna lui ‘97. Și-ți spun sincer, eu am plătit doar apartamentul, dar renovarea a plătit-o el. Tot, tot, tot! Instalație electrică, sanitară, tot, tot, tot. De la A la Z el. Cu mobila, la fel. Costa mai mult decât îmi puteam eu permite, dar cu relațiile lui am luat-o la aproape jumătate din preț.
- O relație specială zici?
- Da, cu toate că două luni de zile n-a vorbit cu mine după ce am plecat la Ajax.
-De ce?
- A zis: «Sunt supărat pe tine…»
- Deși a fost o afacere bună pentru Rapid, clubul a luat 3 milioane de euro.
- Eu îl sunam, îmi răspundea la telefonl, zicea «Nu vorbesc cu tine!» și închidea. I-am trimis mesaj: «Nea George, măcar nu-mi mai răspunde».
Impactul cu viața din Occident
- Să vorbim despre transferul la Ajax. Cum a fost impactul cu Olanda pentru tine?
- Greu, pentru că acolo eram unul ca și ceilalți. Eu, obișnuit la Rapid, să fie toată atenția pe mine, tot timpul sub lumina reflectoarelor... Aici eram primadonă, iar la Ajax nu mai aveam parte de aceeași atenție. Nu înțelegeam nici limba. În București eram obișnuit altfel, imediat să se deschidă fiecare ușă, să intru peste tot, să rezolv așa (pocnește din degete) imediat. Acolo nu. La farmacie te duceai și apăsai pe buton, îți luai tichetul cu număr, trebuia să aștepți la coadă. Deci mi-a fost dificil.
- Nu mai erai o vedetă.
- Nu mai eram. Mi-a fost dificil, dar mă gândeam zic: «Bă, dacă eu mă plâng, dar cui s-o fi descurcat Cristi Chivu?». El era deja de 6 luni acolo, venit într-o perioadă, cu puțin timp înainte își pierduse tatăl. Zic: Eu mă plâng că mie mi-e dificil, da’ el? De bine, de rău, ăștia m-au parcat într-un apartament, dar el a stat 6 luni de zile într-o cameră de hotel. Totuși, am avut și perioade când eram jos. Îl sunam pe Giovanni de două ori pe zi: «Nea Giovanni, vreau să mă întorc la Rapid!». «Băăă, băiatu’ lu tata, stai liniștit». Pe partea aialaltă îl suna pe Cristi: «Potolește leul, potolește leul!» (râde cu poftă). Și încet, încet m-am obișnuit. Dar mi-a fost extrem de dificil. Nu știam limba, nu știam engleză, doar «Good morning» și «See you tomorrow». După aceea, începând cu al doilea an, am avut profesor de olandeză. Am început să învăț olandeza, pe care am studiat-o trei ani de zile. Am diplomă de vorbitor de olandeză.
- Impactul ăsta cultural a fost și cauza faptului că ai jucat foarte puțin spre deloc în primii tăi 2 ani la Ajax?
- Da, da!
- Pentru că, dacă-mi aduc bine aminte, concurența din poartă nu era cine știe ce, nu era un portar fabulos. Nu mai știu cum îl chema.
- Fred Grim. Fusese rezerva lui Van der Sar 6 ani de zile. A fost dificil, da. Țin minte primul an, antrenor venise Co Adriaanse și cu o săptămână înainte să înceapă sezonul, lua pe fiecare în parte și spunea: «OK, tu ești prima opțiune, pentru că asta, asta, asta». «Tu ești a doua opțiune. De ce? Pentru că asta, asta». La fiecare post în parte.
- Și ție ce ți-a spus atunci?
- Și mie mi-a zis prima dată: «Boggy, ești OK, ești foarte bine, ești tânăr de perspectivă. Ești a doua opțiune. De ce? Pentru că nu vorbești olandeză și încă nu cunoști foarte bine sistemul în care jucăm. În momentul când vorbești olandeză, cunoști sistemul, ești opțiunea numărul 1. Din punct de vedere al antrenamentelor și implicării n-am ce să-ți reproșez. Continuă tot așa!». Îți dai seama, nu mi-a convenit. Eh, al doilea an, mi-a pus aceeași placă. Și atunci am zis: «Stai puțin, că nu e chiar așa!». Veneam la echipa națională, eram… (gesticulează arătând că era supărat). Și am vorbit cu Giovanni: «Nea Giovanni, trebuie să găsim o soluție, că uite ăsta nu mă bagă iar, stau rezerva lui Fred Grim».
- Al doilea an deja era prea mult pentru tine.
- Zic: «Trebuie să găsim o soluție». «Ah, OK, bine, băiatu’ lu tata, - cum vorbea Giovanni - unde vrei? Vrei să te întorci la Rapid? Stai puțin să analizăm». Zic: «Normal, prima opțiune e să mă întorc la Rapid, dar uită-te că la Rapid e Ema Dolha, care e într-o formă bună. Ce sens are să mă duc la Rapid?». «Bă, dar nu vrei la Dinamo?». «Ba da, cum să nu?». «Gata, mă, gata, la Dinamo!». L-a sunat pe domnul Badea, a vorbit cu Cristi Borcea. Mă sună domnul Badea: «Cum să nu, domn președinte? Vin! Cum să nu?». «Băi, dar Rapid?». «Ce Rapid? Vin!». După vreo oră, mă sună dl. Copos: «Aaa, Bogdan, cea mai mare greșeală o faci că te întorci în țară, rămâi acolo ca abia ai plecat!». «Nea George, dacă dumneata vrei să vin la Rapid, eu vin la Rapid!». «Nu, nu, nu, nu, nu!». Am mai vorbit cu el de două ori și seara când am venit la București, el era în aeroport. Acuma, că mă aștepta pe mine sau că aștepta pe altcineva, nu știu...
De ce s-a întors în România la Dinamo și nu la Rapid?
- Copos? Cam mare coincidența.
- Și i-am zis: «Nea George, fii atent: eu mâine, la ora 12:00, am întâlnire în Floreasca cu cei de la Dinamo. Mă duc la birou la Giovanni și dacă vrei să vin la Rapid, ai timp până mâine la 12:00. Dacă-mi spui să vin la Rapid, vin!». Am așteptat telefonul, dar nimic. Și am zis OK, nicio problemă, mă duc la Dinamo. Și m-am dus la Dinamo. După aceea, a fost și a doua debarcare.
- Ai avut vreun episod tensionat rapidiștii atunci, la prima venire la Dinamo?
- La prima venire, cred că da.
- Pentru ei, clar a fost percepută ca o trădare.
- Da, da. O dată, în Groapă, mi se pare, le-am făcut așa (semn cu mâna, să tacă), un gest d-ăsta.
- Bun, după după experiența asta la Dinamo, te-ai întors la Ajax și ai început să joci în a doua parte, ai fost titular, ai luat și titlul, nu? În a doua experiență la Ajax.
- Am început să joc, am luat titlul în 2003-2004.
- Echipă bună, cu Ibrahimovic, Ryan Babel, Sneijder, ăștia mai mai micuți.
- Păi, ieșeau, știi cum ieșeau (n.r. de la academia lui Ajax)? Bine, sună ciudat… ca ciupercile după ploaie. Stekelenburg, Heitinga, Van der Vaart.
- Tu ce ai avut în plus față de prima experiență la Ajax?
- Mai multă încredere. De ce? Pentru că mă întorceam ca titular al naționalei, mă întorceam după ce câștigasem un campionat în România ca protagonist. Nu mă feresc și nu sunt modest absolut deloc: o mare parte din campionatul ăla pe care l-a luat Dinamo, în 2001-2002, mi se datorează mie. Dinamo era pe nu știu pe ce loc, la vreo 4 sau 5 puncte de prima echipă, pe locul 3, mi se pare.
- Și nu te-ai mai lovit de problemele de adaptare pe care le-ai rezolvat în prima experiență.
- Exact. Știi de ce? Pentru că odată cu venirea lui Koeman el gestiona altfel vestiarul, el la ședințele tehnice vorbea și în engleză cu jucătorii care nu înțelegeau olandeză. În schimb, cel de dinaintea lui avea școala lui Van Gaal, era mai strict. Koeman era mai flexibil, era alt mod de a gestiona vestiarul. El când vorbea cu tine, te chema și la el acasă, la masă. La cină ne-a chemat de câteva ori pe mine și pe Cristi.
- Ușor neobișnuit pentru o cultură un pic mai rece, cum este văzută cea a Olandei.
- El a trăit foarte mult în Spania, știa cum să gestioneze anumiți jucători. Tot respectul și pentru Co Adriaanse, dar Koeman știa cum să vorbească, știa și când să ne bastoneze și a contat foarte mult întâlnirea pe care am avut-o cu el la Paris, după meciul cu Franța, din februarie 2002, când mi-a zis: «Boggy, te urmăresc, te-am urmărit, aștept să termini campionatul și să te întorci, că pentru mine ești portarul numărul unu». Oh, îți dai seama că mi-a dat alt boost de încredere, m-a trimis pe lună. Și am ajuns înapoi la Ajax, am început pregătirea, am jucat un amical la Celtic și m-am accidentat la umăr ... Am stat 3 luni out, dar după aceea mi-a revenit și tot pe mine m-a folosit.
- Și-a păstrat promisiunea.
- Da, a fost chiar OK. Foarte multe lucruri am învățat acolo, dar multe lucruri din punct de vedere educațional.
- E o cultură a responsabilității diferită acolo, nu?
- Un exemplu: noi aveam sponsor o firmă auto și trebuia să ne prezentăm și la antrenament, și la jocuri cu mașinile de la sponsor. Eu îmi luasem altă mașină, mai… (gesticulează ca și cum vrea să spună mai puternică, mai rapidă). Am venit o dată, de două ori… Și mă cheamă la un moment dat Van Gaal, care era director tehnic. Zice: «Boggy, hai, am înțeles: o dată, două, de trei ori, dar nu tot timpul. N-am niciun fel de problemă. Poți să vii cu mașina asta, dar n-o mai poți parca aici pentru că aici e rezervat doar pentru mașinile de la sponsori. Poți să vii, trebuie să o parchezi în cealaltă parcare, care era la un kilometru. Și de acolo vii pe jos, vii cu bicicleta, vii cu ce vrei tu». Eu (face semn despre el însuși că era arogant, i se urcase la cap) zic: «Auzi, direttore, când o să te văd pe tine că vii cu mașina de la sponsor la Amsterdam Arena, atunci vin și eu».«Oooo, ce, cum îți permiți? Eu vin cu mașina de la sponsor». Îi spun: «Nu cred că noi avem sponsor marca asta de mașină, în plus mașina e înmatriculată în Spania». «Ooo, cum îți permiți să vorbești așa cu mine? Dacă nu vii cu mașina de la sponsor, să o parchezi în afara bazei! Și vii pe jos». Atunci mă gândeam: «Mamă! M-am certat cu Van Gaal».
- Și?
- Prin 2014 sau 2015, eram la Roma și jucăm cu United la Denver. Un amical, în Statele Unite. Și mă întâlnesc cu Van Gaal! Nu-ți spun cum m-a tratat...
- Cum?
- Ca pe jucătorul lui de-o viață.
- Adică nicio urmă de ranchiună, asta spui.
- Da! «Ooo, încă mai ești în activitate, câți ani ai?» După meci a venit: «Dacă ai nevoie de ceva… Vino cu noi aici, în cabină. Uite, ți-l prezint pe Ryan Giggs». Atunci am văzut exemplu de modestie dusă la un nivel incredibil.
- Ryan Giggs?
- Ryan Giggs înainte de un meci amical, căra sacul de mingi în spate și maiourile. La noi le dai la preparator sau la magaziner: «Ia du-te, bă, du mingile pe teren». Zicea Van Gaal: «Uite, îl vezi? Ăsta o să ajungă un manager important». Lăsând la o parte problemele pe care le are, le-a avut, a fost superOK la naționala Țării Galilor. După meci, i-am zis eu: «Uite, am nevoie de un tricou». Era pentru fiu-meu, că e fan United. «Ah, vino-ncoace, cum să nu? Stai cu noi în cabină!». Am stat juma de oră, nu mă mai lăsa să plec. După aceea, l-a luat pe Chicharito: «Chicha, vino aici! Uite, e prietenul meu, dă-i și tu tricoul pentru fiul lui». «A, cum să nu?» Am rămas mut!
- Tu te așteptai să-ți poarte pică.
- «Coach, ții minte că…». «Eee, dacă ai ști câte am avut eu cu atâția jucători… Dacă era ceva important, țineam minte, dar înseamnă că n-a fost». Fantastic!
- Întorcându-ne la Ajax, încă două întrebări: cum era Zlatan Ibrahimovic în acea perioadă? Deși era la începuturile carierei, era la fel de personaj ca întotdeauna, așa-i?
- Da, așa e, da. Nu știu dacă se poate folosi în podcast expresia lui faimoasă.
- Folosește-o, că punem beep.
- Deci în prima zi, cu cine nu avea el așa feeling, știi cum e, primul impact, se prezenta așa: «Me, very good player, you very big shit» (Eu, fotbalist foarte bun, tu, un mare rahat) În prima zi! Cu șase luni înainte să vină la Amsterdam, șeful scouterilor care ne-a adus și pe mine, și pe Cristi la Ajax zice: «Aduc un atacant la Ajax, o să fie mult peste Van Basten!». M-am uitat la Cristi: «Ce vorbește ăsta, ma? Mai bun ca Van Basten nu există». Zice: «Un copil, un suedez mare, înalt așa, fizicul lui Van Basten, ăsta o să fie chiar mai bun». Du-te, bă, de-aicea! Vezi de treabă! În primul sezon n-a jucat, era titular Mido, dar din al doilea nu începea echipa fără Zlatan. Mult timp am petrecut împreună și, dacă îți vine să crezi, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui era Nicky Mitea. Stăteau în cameră împreună, jucau PlayStation împreună, petreceau foarte mult timp împreună. Au avut o relație extraordinară.
- Da?
- Am vorbit de curând cu Zlatan și dintr-o dată așa, n-avea nimic de-a face cu discuția noastră, zice: «Dar Nicky? Ce face Nicky?». El îi spunea „șatule” de la faptul că Nicky era puțin așa mai cocoșat. Și ca să nu-i zică cocoșat, îi zicea: «Șatule, vino aici! Șatule, ce faci». Și-i zic lui Zlatan: «Șatule, nu mai știu nimic de el».
Chivu versus Mitea
- Tu ai jucat la Ajax cu două extreme ale fotbalului românesc. Cristi Chivu, care este definiția seriozității și a fotbalistului muncitor și responsabil, și Nicky Mitea, care, din păcate, poate fi definiția talentului care a murit speranță. Cum explici?
- Pentru mine e foarte simplu. Nicky a venit în 2003, sunt două generații diferite.
- Ei, nu sunt zeci de ani între ei, ca să fie diferențe culturale și de educație atât de mari.
- Sunt, sunt, sunt, sunt, sunt, sunt!
- Deci o problemă de educație. Ăsta este răspunsul foarte pe scurt?
- Da, Cristi a crescut într-un mediu educațional vest, la Reșița, unde e o comunitate importantă de sași, de nemți.
Mai responsabili, mai atenți cu munca?
- Da. Plus de asta, trecând și printr-o perioadă dificilă, cu pierderea tatălui, asta l-a responsabilizat și mai mult. Nicky… cultură total diferită. O familie care știm foarte bine cum era, stătea în Pantelimon. Totuși, avea calități foarte bune.
- Altfel n-ar fi ajuns la Ajax …
- După primul sezon, a ieșit "Talentul anului", cel mai bun jucător tânăr în Olanda.Cât am stat la Ajax, 6 ani jumate, bine, am jucat 50 de meciuri, nu știu dacă o dată Amsterdam Arena mi-a strigat numele. Lui Nicky Mitea o dată la două meciuri, 50.000 de spectatori pe Amsterdam Arena îi strigau numele: MI-TE-A-O. Nu știu care sunt cauzele căderii. Probabil accidentarea pe care el a avut-o în al doilea sezon sau al treilea…
- Gravă?
- Nu chiar gravă. Prima accidentare pe care a avut-o n-a fost chiar așa de gravă, a fost un fel de pubalgie, nu știu ce a avut. Discuția a fost în felul următor. A făcut intervenția chirurgicală chiar înainte să se termine sezonul și staf-ul medical i-a spus în felul următor: «Rămâi pe perioada vacanței să te tratezi aici, să faci recuperare aici». «Nu, că e vacanță. Dați-mi pe cineva, fac recuperare la București». E, dacă a făcut sau n-a făcut recuperarea la București cum scrie la carte, cum trebuie, asta nu știu să zic... Dar cert e că după aceea a început să aibă probleme musculare.
- Avem aici două posibile cauze, nu? Adică responsabilitatea de a te recupera cum trebuie, că ești fotbalist profesionist și poate anturajul care l-a tras încoace într-o zonă mai…
- Nu e, că el anturaj nu prea avea cine știe ce. Anturajul lui era familia, nu avea 10.000 de prieteni. Știi cum e, când ești tânăr și ești sus pe val sunt toți…
- Mai pe șleau așa, zici că nu era genul golănaș care să umble cu petreceri sau mai știu eu ce. Doar că anturajul format din familie l-a limitat.
- Pe vremea aceea toată ziua era cu Raluca de la Bambi. Non-stop, stăteau tot timpul împreună.. Nu era petrecăreț, nu era o persoană care să consume alcool, nu l-am văzut niciodată. OK, îi plăcea maneaua, da, era modul prin care se încărca el, prin care se motiva el că asculta manele. Mă rog. îmi pare foarte rău de el! Dar totul pleacă de la cultură și mediu, te influențează foarte mult mediul în care ești. D-aia, dacă ai posibilitatea - nu zic, e ceva normal și natural să stai în mediul în care te simți confortabil, dar ca să progresezi trebuie să ieși din mediul ăla, din faimoasa zona de confort.
„Puteam face mai mult pentru România”
- Să vorbim și despre echipa națională, la care ai ținut foarte mult. Ești al doilea cel mai selecționat portar.
- Da, după Stelică (n.r. Bogdan Stelea)
- După Stelică, dar înaintea lui Silviu Lung.
- Yes! Nea Silvică, te-am depășit!
- Perioada de vârf a ta la echipa națională cred că a fost Euro 2008, nu? Meciurile din grupă cu Italia, cu Franța, Olanda.
- Mi-aduc aminte în perioada aia, după ce ne-am întors de la Euro. Nu pot să zic că am fost făcuți cu ou și cu oțet că nu am ieșit din grupă, dar eram - sau așa am simțit-o noi - considerați vinovați că n-am putut să batem Olanda, care Olanda era deja calificată.
- Culoarul era foarte bun. Tocmai d-asta și supărarea a fost atât de mare.
- Am jucat cu Italia, campioană mondială, Franța, vicecampioană mondială, și Olanda care… OK, am fost cu ei în grupă în preliminariile acelea, numai că i-am bătut la Constanța și asta e, printr-o înșiruire de situații care nu sunt întâmplătoare.
- Cu gazonul, cu ofsaidul, sunt multe care s-au legat bine atunci.
- Meciul cu Olanda… totul ține de strategia lui nea Piți, care e numărul unu la strategie. Deci numărul unu absolut! Revenind ... E, și după ce am venit de la Campionatul European a zis toată lumea: «Bă, că n-ați reușit, că n-ați făcut, că n-ați dres». Stați, ma, puțin, că în decembrie, când a fost tragerea asta, cine ne dădea vreo șansă să facem noi egal cu Italia, egal cu Franța? OK, ne-a bătut Olanda. Toți ziceau: «Olanda a jucat cu rezervele».
- Tu simți, dincolo de episodul ăsta de la Campionat European, că puteai face mai mult la echipa națională sau ești mulțumit, împăcat?
- Cred că da. Da, puteam face mai mult. Ca grup, puteam face mai mult și mai devreme. Nu eram suficient de maturi, încă eram copii. Când spun mai devreme, mă refer imediat după ce s-a făcut tranziția de la Generația de Aur la generația noastră. Cosmin Contra, Cristi, Adi Mutu, eu etc. Nu zic că ajungeam la nivelul Generației de Aur, dar da, puteam mult mai mult decât am făcut.
- Aveați echipe mari în palmares.
- Cristi era Roma-Inter, Raț juca la Șahtior meci de meci, Mutu era încă la Fiorentina, Chelsea, Parma, Contra a jucat la Alaves, Atletico Madrid, AC Milan. Echipe importante.
- Și, cu toate astea, se poate spune că v-ați ratat potențialul?
- Nu pot să zic asta. Puteam face mult mai mult decât am făcut. Puteam avea mai multe prezențe la un turneu final, sunt convins că puteam mult mai mult.
Roma, ultima iubire
- Ulterior, tu ajungi la ultima stație din cariera ta, la Roma, unde rămâi vreme de opt ani, jucând puțin, după care aproape deloc pe final, pentru că te-ai transformat din fotbalist într-un om extraordinar de important pentru vestiar. Practic, asta a și fost logica, nu?, pentru care tu n-ai vrut mai mult de la un punct încolo…
- Nu că nu am vrut. Au fost 3 situații în care puteam să plec să joc. Numai că nu am fost lăsat să plec.
- Clubul nu te-a lăsat?
- Da.
- Tu ai fi simțit nevoia să joci?
- Nu că simțeam nevoia, chiar vroiam să joc!
- Și care au aceste 3 cluburi?
- Torino, Chievo și Frosinone.
- Contractul de la AS Roma era și el bun spre foarte bun și din punct de vedere financiar. A contat și asta.
- Nu era vorba de confort, toată lumea zicea: «Aaa, păi, ce, mă? Mie nu-mi convine să stau și eu să fiu al 3-lea portar la Roma?» Era un consum extraordinar, eu aveam multe de gestionat acolo. Spalletti, de exemplu, după un derby mă cheamă la el în birou și zice: «Vino aici!». «Mister, ce e? Care e problema?» Zice: «Tu știi cum e după un derby câștigat, ăștia toți visează cai verzi pe pereți. Am nevoie să le stai aici (arată la gât) pe toată durata antrenamentului, de nu-l lași pe unu’. Vezi că altfel nu mă iau de ei, mă iau de tine!».
- Tu erai un fel de braț al antrenorului în vestiar. Te foloseau ca pe un secund fără să fii secund oficial în perioada aia, nu?
- Da. Și la 38 de ani mi-au oferit un contract pe încă doi ani! Eu, la 38 de ani, ce fac? Primul lucru vorbesc cu Di Francesco și-i spun: «Mister, nu te gândi că eu am semnat pe doi ani ca să-mi închid cariera comod și liniștit la Roma, să stau cu curul la căldură. Eu vreau să mă bastonezi mai mult decât pe ceilalți, pentru că eu vreau să învăț, d-aia sunt aici. Aceeași chestie i-am spus-o și antrenorului de portari: «E în regulă, îți face onoare ceea ce zici, dar nu te antrenezi diferit față de cum îi antrenez pe ceilalți». Și fiecare zicea: «Tu trebuie să-mi gestionezi situația asta în cabină, să gestionezi situația cu jucătorii nou-veniți». Skorupski, polonezul, când a venit, cu cine l-au pus în cameră? Cu mine! Te gândești că eu vorbeam poloneză? Ăla vorbea engleză? Nu! Găsește soluții să-l crești, să te înțelegi cu el. Și vorbeam cu Skorupski cu Google Translate. Eu din italiană traduceam în poloneză, îi dădeam pe difuzor să audă. El din poloneză în italiană.
-Deci, rolul tău, pe finalul carierei la Roma, a fost să coagulezi vestiarul și să rezolvi situații punctuale de tensiune, de creștere a încrederii unor jucători, de rezolvat diverse prietenii sau tensiuni.
- Da. Dar nu eram spion...
„Alisson mi-a spus: «dacă nu mai semnezi, plec și eu”.
- Apropo de Roma, de-a lungul anilor ai avut câțiva coechipieri și antrenori cu nume fantastice. O să-ți zic câteva nume și o să te rog să completezi în dreptul fiecăruia o caracterizare foarte scurtă. O să începem, evident, cu Francesco Totti.
- Modest, foarte modest decât i-ar permite renumele. Modest și rușinos în unele situații. Țin minte, în SUA, când aveam câte o zi liberă zicea: «Eu nu ies decât dacă iese Lobby». «Păi, de ce?». «Păi, tu vorbești engleză, poți să vorbești pentru mine».
- Claudio Ranieri.
- Gentleman.
- Zdenek Zeman?
- Consecvent și perseverent.
- Luis Enrique.
- Persoană formidabilă, un caracter pfff… extraordinar. Nu l-am văzut niciodată nervos, cu toate că unele situații impuneau să fie nervos, dar nu. Tot timpul venea și discuta cu tine pe un ton nici nu aveai cum să te superi pe el. Nici dacă jucai.
- Alisson.
- Calități extraordinare. Mi-aduc aminte, după ce am pierdut la Liverpool 5-1 sau 5-2, în semifinale, am rămas la masă noi doi și zice: «Lobby, ce faci? Mai semnezi un an sau nu?». Zic: «Bă, nu știu, sunt la 40, ce să mai semnez, frate? Mi-ajunge și mie». Zice: «Aa, dacă nu mai semnezi, la vară cred că plec și eu. Fără tine nu pot să stau».
- Frumos compliment.
- Da. Zic: «Bine, bine, mulțumesc». Am avut o relație foarte bună cu toți portarii cu care am fost. O relație extraordinară. Am stat în cameră numai cu portari.
- Salah?
- Oooo, Momo Salah. Cu Momo făceam concurs cine stă mai mult în apă rece. Era dificil, câștiga tot timpul.
- Era o modalitate de recuperare specială.
- Aveam un traseu special, cred că erau vreo 15-20 de metri era apă rece și pe partea cealaltă, 20 de metri apă caldă. Și noi ne opream tot timpul la apă rece: «Hai, Momo, vedem dacă reușim să stăm două minute la început». Apa era până aici (arată în zona gâtului). Mamă.. După aceea, încet-încet am ajuns la 3 minute, 3 minute jumate. Am ajuns chiar la 5 minute, dar mă bătea tot timpul…
- N-ai zice că are o rezistență fizică specială. Mai degrabă pe zona tehnică excelează.
- Are o viteză fenomenală. Spalletti nu știa cum să-l facă să înțeleagă să atace spațiul liber și îi spunea: «Momo, trebuie să fii curios să vezi ce număr are pe spate jucătorul care te marchează». Și Momo nu înțelegea. Se schimba lângă mine în vestiar și zicea: «Mă, ce tot zice Mister, că tre’ să văd numărul de pe tricou al adversarului?». Zic: «Momo, n-ai înțeles. You have to attack the space, go deep into the space». «Aaaa, am înțeles». Și după aceea îi zicea: «Momo, corto lungo», adică să te prefaci că vii la primit și să pleci pe viteză. Învăța repede, Momo era sugativă! I-am zis și de chestia aia cu WhyScout, că aveam acces de la Asociația Jucătorilor Profesioniști. «Uite, bă Momo, cum să faci».
- Să analizezi adversarul, care e punctul slab, nu?
- Să vezi portarul, să vezi ce face. Și invers, toți portarii te știu cum joci. Eu, dacă aș juca contra ta, îi ziceam lui Salah, aș sta așa, pentru că știu că tu intri în interior și dai la colțul lung. Nu te-am văzut o dată că dai un șut la colțul scurt. Stau eu cu tine după antrenament și dai 20 de mingi la scurt. Dai 20 de mingi azi, 20 de mingi mâine, sunt 40. Progresezi!
- Într-un fel sau altul ai contribuit și tu la cizelarea calităților lui.
- Eee, nu e că am contribuit… Momo Salah era o persoană fenomenală. Multe lucruri discutam cu el, cu Szczesny, și în afara fotbalului. Cu totul și cu totul alte domenii. Intram în religie. A început Momo să ne explice cum e cu Islamul, cum sunt ei. În fond și la urma urmei, tot acolo ești, că și ei au o Fecioara Maria. Zic: «Mă, cum naiba e chestia asta că musulmanii că sunt separați. Da, au tot Fecioara Maria și în partea cealaltă. Și voi aveți Coranul, și noi avem Biblia». Singura diferență că ei se roagă de 5 ori. Când îi venea ora de rugăciune, se ruga. Își punea… îmi cerea câteodată mie sau lui Szczesny bluza și-și punea două bluze așa, ca să nu aibă nicio interferență, și se ruga.
Băiatul său n-a vrut să se facă portar
- Bun, ultimele două subiecte pe care le abordăm, că oricum am bătut toate recordurile în materie de întindere a podcastului.
- Păi, da’ce? Când mă mai prinzi?
- Voiam să te întreb despre băiatul tău, Andrei. Are 19 ani?
- 20 face în aprilie.
- Mulți înainte. A fost la juniorii Rapidului, a plecat de acolo, acum este în Liga a 3-a, la Plopeni. Cum decurg discuțiile voastre despre fotbal? Îți cere părerea, te întreabă cum ar fi mai bine? Sau, ca orice puștan, crede că le știe pe toate și dacă nu le știe mai bine le află singur decât să ceară ajutorul?
- E dificil. Câteodată e mai bine să le afle singur, dar am avut multe discuții legat de meciurile pe care le-a jucat. Am avut situații, video-call-uri când îi explicam, că-mi trimitea el meciurile.
- Fundaș?
- Da, fundaș. Bine, el vrea fundaș central, dar ținând cont că toți sunt înrădăcinați în chestia asta că fundașul central trebuie să aibă statură ca și portarul… El nu are o statură de fundaș central cum văd toți fundașul central.
- E adevărat, dar și pe vremea adolescenței tale mulți au spus că n-ai statură de portar și ai ajuns un portar foarte bun. La fel și-n cazul lui, se poate întâmpla să i se spună că n-are fizic de fundaș central, dar să fie un stoper foarte bun.
- I-am dat atâtea exemple. Uite, toată lumea spune că nu ai statură, dar hai să vedem: Cannavaro n-a avut statură, dar avea timing-ul foarte bun. Baresi n-a avut statură, Mascherano n-a avut statură, Puyol n-a avut statură.
- Deci, poți să compensezi prin alte calități.
- Da, calitatea cea mai importantă pe care trebuie s-o aibă oricare jucător e să fie coordonat. Am curaj să fac pariu cu oricine: dacă eu am o coordonare și o tehnică top câștig în fața ta, chiar dacă sunt mai lent.
- Cum se spunea pe vremuri, să joci din plasament.
- Și am stat cu el la început, când a început el să-și dea seama cam ce vrea să facă, în vacanțele de vară când avea timp mai mult la dispoziție mai ieșeam și îl antrenam. Chestii doar de coordonare și de tehnică.
- Bănuiesc că la început, până să decidă el ce vrea să facă, l-ai antrenat cu mișcări de portar.
- Nu, că n-a vrut, n-a vrut portar. Cu toate că-mi cerea mănuși. «Tata, dă-mi și mie o pereche de mănuși». «De ce vrei, mă, mănuși?». «A, păi, nu, că știi, în pauză la școală, mai stau în poartă». «Stai, mă, puțin, ai zis că nu vrei să te faci portar. Fii atent ce-ți spun: tu, dacă vrei să te faci portar eu îți garantez că o să ajungi portar mai mare decât am fost eu».
- Vedeai în el niște calități pe care tu nu le-ai avut?
- Nu calități pe care nu le-am avut, vedeam alt mod de a lucra. Bagajul meu e mult mai amplu decât bagajul pe care l-au avut antrenorii care m-au antrenat pe mine până să plec afară. «Nu vreau, vreau jucător».
- Dar îl simți determinat să facă fotbal de performanță?
- Determinare are, curaj are. Ce-i lipsește lui, dar nu numai lui, la majoritatea jucătorilor din generația lor, le lipsește baza.
- Păi, până și lui îi lipsește baza? Bănuiesc că a copilărit la Roma?
- Nu, nu, el a copilărit aici, în București. El de la 2 ani de zile a stat cu mama lui, de care m-am despărțit în 2004. Abecedarul l-a deprins aici. În 2013, a participat la un turneu în Italia cu echipe de Under 13. Și am rugat un scouter să-l urmărească, «să-mi spui și mie dacă are ceva viitor sau nu are, măcar să știm să nu pierdem timpul». Și ăla îmi zice: «Mă Lobby, nu are coordonare, și joacă într-un rol în care nu are nicio treabă. Unde poate să dea randament bun: la mijlocul terenului, pentru că l-am văzut că joacă simplu». A venit la centrul de copii la AS Roma, s-a antrenat peste vară, a jucat bine la mijloc. După aceea, în țară l-au pus fundaș central, l-au pus fundaș dreapta, l-au pus peste tot.
- Lobby, mulțumesc mult pentru dialogul ăsta!
- Mulțumesc și eu.
- A fost spectaculos, am marcat un nou record aici, la podcastul Profu’ de sport, peste 3 ore de discuții.
- Ce? Așa repede a trecut?!? Mama mia! Wow! 3 ore! Hahahahaha.