Articol de Luminiţa Paul - Publicat joi, 26 februarie 2015 00:00 / Actualizat joi, 26 februarie 2015 13:30
Acum 20 de ani, ca să aflu ce înseamnă inexpugnabil nu trebuia să mă uit în dicţionar. Era suficient să privesc spre biroul lui Ovidiu Ioaniţoaia de la Sportul românesc.
Nu intrai acolo prea des, iar dacă erai de la Extrafotbal - doar de cîteva ori pe an şi numai cu treburi importante: erai chemat sau veneai să propui o ştire pentru pagina întîi. Cu genunchii tremurînd. Deseori, răspunsul era: “Mersi, daţi-o la voi!”.
S-a întîmplat însă o dată să izbutesc să-i pun cîteva întrebări în bulgară lui Hristo Stoicikov, aflat atunci în momentele cele mai roditoare ale carierei, chiar înaintea World Cup 1994, unde vecinii sudici aveau să ajungă pînă-n semifinale. Ei, răsplata a fost că mi s-a cerut să scriu un miniinterviu care să apară pe prima pagină.
M-am executat cu degete febrile, am bătut la maşină furibund cele 15 rînduri, apoi le-am trecut pe curat şi le-am predat. Abia aşteptam ziarul de a doua zi!
Acum 20 de ani, ca să aflu ce înseamnă inexpugnabil nu trebuia să mă uit în dicţionar. Era suficient să privesc spre biroul lui Ovidiu Ioaniţoaia de la Sportul românesc.
Nu intrai acolo prea des, iar dacă erai de la Extrafotbal - doar de cîteva ori pe an şi numai cu treburi importante: erai chemat sau veneai să propui o ştire pentru pagina întîi. Cu genunchii tremurînd. Deseori, răspunsul era: “Mersi, daţi-o la voi!”.
S-a întîmplat însă o dată să izbutesc să-i pun cîteva întrebări în bulgară lui Hristo Stoicikov, aflat atunci în momentele cele mai roditoare ale carierei, chiar înaintea World Cup 1994, unde vecinii sudici aveau să ajungă pînă-n semifinale. Ei, răsplata a fost că mi s-a cerut să scriu un miniinterviu care să apară pe prima pagină.
M-am executat cu degete febrile, am bătut la maşină furibund cele 15 rînduri, apoi le-am trecut pe curat şi le-am predat. Abia aşteptam ziarul de a doua zi!
Cînd l-am avut în mîini, am trăit un încins moment de confuzie. Am crezut că interviul n-a mai apărut. Dar nu, era acolo, însă din ce scrisesem eu, nea Ovidiu mai păstrase semnătura şi vreo cinci cuvinte.
Pentru că tot ce intra în pagina principală era scris, rescris, re-rescris, reformulat, ajustat, reajustat de dînsul, zi de zi, neobosit. Fiecare ediţie – un puzzle alcătuit după regulile de machetare ale vremii, fără să se producă vreo “tăiere” pe verticală sau pe orizontală.
Fiecare ediţie, scrisă şi rescrisă pînă cînd totul ajungea la ceea ce trebuia să fie: informaţie concisă şi precisă.
Astăzi, biroul lui Ovidiu Ioaniţoaia nu mai e o fortăreaţă. Mai degrabă însă vine dînsul printre noi, îşi trage un scaun şi mă tachinează: “Ia zi, Luminoza, ce fac fraierii ăia ai tăi? Bat azi sau nu?”.
Culege cîteva informaţii, mai aruncă o glumă, apoi, în trei secunde tăioase, face analiza aceea lapidară şi exactă pe care numai ochiul versat şi cunoaşterea sportului ţi le oferă: “E clar, e jucătoare mai bună, scoate sufletul din adversară, ştie exact ce face”. Apoi pleacă, fredonînd.
Şi asta mi se va părea întotdeauna remarcabil: cum s-a adaptat vremurilor. A ştiut să iasă din birou, să devină popular fără să-şi piardă autoritatea. Este ceea ce le doresc tuturor conducătorilor, mai ales celor moderni.
)
)
)
)
)
)
)
