"Prizonier în Carpaţi" este povestea norocoasă - în final - a unui alpinist britanic

Articol de GSP - Publicat marti, 04 august 2015 19:49

Cine credea că numai poveştile pe muchie care ajung la urechile noastre din Himalaya sau din zona arctică sînt dătătoare de fiori s-a înşelat nespus

Jones spune pe larg una dintre ştirile pe care le vedem deseori la jurnal, despre cum Carpaţii înghit oameni pe nemestecate şi, dacă nu-i înghit de tot, îi scuipă înapoi scuturaţi bine. Scrie o ştire cît o carte, o mărturie despre drama, disperare şi mirosul morţii, aşa cum le întîlneşti combinate într-o zi cînd norocul pare a ţi se apropia de sfîrşit.

Era început de an 2003, cînd Ken Jones, fost membru al trupelor speciale britanice, ciclist valoros şi jucător de şah redutabil, a fost măturat de o avalanşă pe cînd încerca să escaladeze cea mai înaltă culme din Făgăraş şi din toţi munţii României, vîrful Moldoveanu. Un picior rupt, bazinul fracturat, proviziile rătăcite sub zăpadă, cu hipotermia instalată, Jones şi-a folosit energiile şi know-how-ul din viaţa de soldat superantrenat pentru a se tîrî practic, timp de trei zile înspăimîntătoare şi trei nopţi sub cerul liber în plină iarnă, pînă la un refugiu. Singura şansă este să te mişti, chiar în ciuda scurgerii puterilor, practic a vieţii din trup.

"Următoarele 30 de secunde au fost de o violenţă absolută, ritmul meu cardiac intrase în zona critică şi corpul mi se rostogolea înainte, lipsit total de control. Cînd avalanşa a ajuns în spatele meu, am fost luat pe sus de jetul de particule de zăpadă. Orbit şi dezechilibrat, m-am trezit cu rucsacul peste cap"

Sfîrşitul aventurii?

Nicidecum. Avalanşa se terminase, drumul pînă acasă de-abia începea. Şi uneori din România pînă în Anglia e mai lung decît ar trebui.

De fapt, Kenneth nu s-a luptat cu muntele, cu degerăturile, cu pustietatea. S-a luptat de unul singur cu moartea, la moarte acasă, şi a învins-o. Apoi, după ce a învins-o, a mai avut un meci suplimentar cu procedurile de repatriere. Şi cu faptul că starea lui, la spital, s-a înrăutăţit atît de mult încît era să cedeze în faţa unei hemoragii abdominale cît nu cedase în 72 de ore de groază pe munte. Adică totul.

"Durerea de la picior era adesea scuza mea, justificarea au fost picioarele mele îngheţate. Starea fizică a corpului meu oscila cu o frecvenţă tulburătoare, în timp ce mintea fluctua alarmant între cel mai intens pesimism şi cel mai entuziasmant optimism"

După avalanşele care l-au prins în Carpaţi, lui Ken Jones i s-a spus mai întîi că nu are şanse prea mari de supravieţuire, iar apoi, cînd lucrurile s-au calmat, i s-a spus că nu va mai merge niciodată. Din fericire, nici una dintre previziunile sumbre nu s-a împlinit.

"Nu sînt sigur care a fost primul, gîndul sau mirajul unui tort în faţa mea. La început, mi-a luat privirea de la el şi mi-am scuturat capul, dar tortul nu a dispărut. Era un tort erajat cu glazură roz, aşa cum obişnuia să facă mama. Am mers mai departe, dar după 50 de metri a apărut iar, chiar în faţa mea"