Articol de Sebastian Culea, Cezar Titor - Publicat joi, 07 noiembrie 2024 16:07 / Actualizat sambata, 09 noiembrie 2024 17:50
Ioan Stan, 79 ani, omul care a descoperit-o pe Simona Halep, pe vremea în care dubla câștigătoare de Grand Slam juca fotbal cu băieții pe stradă, a oferit un interviu în exclusivitate Gazetei Sporturilor. A povestit cum îl ajută umorul să treacă peste dificultățile de sănătate, fiindu-i amputat un picior în pandemie, dar și modalitatea în care a configurat traseul sportiv al multor dintre tenismenii de la malul Mării Negre.
Spune că favoritul său all-time este Roger Federer, câștigător a 20 distincții de Mare Șlem, trasând și o paralelă între actuala generație, condusă de Jannik Sinner și Carlos Alcaraz, pe care nu îi consideră a avea un impact similar celui pe care l-au avut și îl au Federer, Djokovic și Nadal.
Ioan Stan și drama prin care trece: „Depășesc perioadele grele cu mult umor”
- Domnule Stan, vă salutăm și vă mulțumim că ați acceptat acest interviu. Ce faceți, cum sunteți?
- Urmează să împlinesc 80 ani, anul viitor, în luna aprilie. În ultima perioadă, am trecut prin mai multe evenimente neplăcute legate de sănătate. Am o amputație la piciorul stâng, din timpul pandemiei. Nu am putut să fiu operat de o afecțiune neuropatică. În acest moment, sunt imobilizat la domiciliu, însă sunt într-o stare bună, din punct de vedere fizic. Mă mișc, fac exerciții.
- În această perioadă, cum reușiți să vă mențineți moralul?
- Cu mult umor. Citesc destul de mult, urmăresc și foarte mult tenis la televizor, fac exerciții fizice. Locuiesc cu familia, soția și fiica mea, am camera mea. Are cine să aibă grijă de mine.
„Mi-am păstrat umorul, chiar dacă mă aflu într-o anumită situație”
- Un lucru pe care l-ați învățat din experiența neplăcută a ultimilor ani?
- Am ajuns până la o vârstă. În ultima perioadă, am abordat tot ce mi se întâmplă în viață cu mult umor. În clipa în care am vrut să mișc ceva de jos cu piciorul, am încercat cu piciorul pe care nu îl mai am, izbucnind în râs apoi. Mă mai întreabă cineva cum îmi merge, iar eu le răspund că țopăi. Pentru că nu am decât un picior. Mi-am păstrat umorul, chiar dacă mă aflu într-o anumită situație. Din punct de vedere fizic, știu ce trebuie să fac, fiind fost profesor de sport.
- Ați spus că încă urmăriți îndeaproape tenisul. Aveți vreun favorit pe plan mondial în acest moment?
- All-time, favoritul meu a fost Roger Federer. În acest moment, le-am devenit antipatic unor amici cu care discut despre tenis în privința lui Sinner și Alcaraz. Cu toate aprecierile pozitive pe care le am vizavi de cei doi, am avut curajul să spun că vor apărea alți jucători, care îi pot ține în loc. Cred că am făcut o observație corectă.
- De ce?
- Ambii au pierdut în fața unor jucători mai puțin valoroși ca ei, de la care nu se aștepta nimeni. Tenisul pe care îl joacă ei poate fi ușor copiat. Nu cred că se poate ocompara generația actuală, valoroasă într-adevăr, cu cea a lui Federer, Nadal sau Djokovic, cei trei mari. Sinner este o mare valoare, iar stilul lui de joc îmi place. Mă surprinde siguranța, imaginația, intensitatea pe care o introduce în joc și viteza sa de reacție.
„Antrenorii noștri nu au ținut pasul cu practicile din plan internațional”
- În România cum vedeți situația?
- Cred că antrenorii noștri nu au ținut pasul cu practicile de pe plan internațional. Atât la băieți, cât și la fete, avem jucători de o valoare incontestabilă, însă se vede că pregătirea lor nu este la nivelul cerințelor actuale. Mulți suferă la capitolul serviciu, asta am observat, un aspect care se învață în întreaga carieră.
- Povestiți-ne puțin despre începuturile dumneavoastră în tenis. Cât timp ați fost antrenor?
- Am aproximativ 40 ani de activitate în acest sport. Dacă m-ați întreba cum am început tenisul, mă pot declara a fi autodidact. Tenisul l-am început în facultate. Am pus mâna prima oară pe o rachetă în 1967. În paralel, cu activitatea din tenis, am fost și profesor de liceu. Foarte mulți copii din Constanța îmi datorează drumul spre terenul de tenis. Am avut mulți juniori în pregătire, deși am contribuit doar la inițierea acestora în tenis, nu am avut ocazia să fac și performanță în acest domeniu.
- Ce v-a inspirat în pasiunea pentru tenis?
- În timpul facultății, am locuit în cămin, în spatele stadionului Republicii. Unul dintre colegi a închiriat două rachete uzate, făcute din lemn. L-am văzut cu ele și l-am întrebat dacă nu mi le împrumută și mie. El mi-a spus că mi le închiriază. «Băi, nu ți-e rușine?», i-am spus. Până la urmă, mi le-a dat. Împreună cu un coleg de cămin, Rotaru Nicolae, alături de care am păstrat o relație de prietenie până la plecarea lui spre ceruri, ne-am dus să jucăm tenis.
- Aceea a fost prima dată când ați jucat?
- Da. După facultate, am primit repartiție la Cernavodă, orașul meu natal, unde se practica foarte mult tenisul. Am participat la foarte multe competiții de amatori. Încă am în casă multe diplome din acea perioadă, pe care se află un singur semn: 1. Nu glumesc, sunt serios. Am jucat la amatori, mi-a plăcut, bineînțeles că am rupt la rachete, până am înțeles...
- Ce a urmat?
- Drumul meu a fost să inițiez copiii în tenis. În fiecare vară, lucram la teren, eu nu am avut concediu. Practicam pe terenurile de la Eforie Nord, am fost aproape zece ani la terenurile de la „Steaua de Mare”, care erau pe zgură. Am rămas îndrăgostit de Eforie, un oraș plăcut atât vara, cât și iarna. În Eforie erau câteva terenuri.
- Ce s-a întâmplat cu ele?
- Acum, nu mai există. Pe unul există o pădure de salcâmi, pe locul în care era cel de la Astoria se construiește un hotel, au ras tei de o sută și ceva de ani. Locul altor trei terenuri a fost luat de o parcare pentru cei care locuiesc în zonă. Nu mi se pare normal!
A călăuzit-o pe Simona Halep în lumea tenisului, însă nu a mai vorbit cu ea de aproape un deceniu: „Aș fi vrut să mai iau legătura cu ea”
- Cu Simona Halep ați mai ținut legătura în vreun fel sau altul?
- Nu mai țin legătura cu Simona. Numărul de telefon pe care îl avea în primii ei ani de performanță nu mai este disponibil și nu am intrat în posesia celui pe care îl folosește în momentul de față, deși am vrut să iau legătura cu ea.
- Ați încercat să o cautați?
- Da. Eu am scris și o carte despre tenisul constănțean și Simona Halep, dar nu am reușit să o tipăresc. Pentru un profesor pensionat, nu este ușor. În carte, sunt mai multe capitole legate de Simona. A încercat cineva să mă ajute. Este o lucrare destul de interesantă. Până în acest moment, nu a scris nimeni despre tenisul constănțean.
Părinții Simonei au refuzat să o lase la tenis: „Am insistat și au adus-o la teren”
- Cum era Simona în copilărie?
- Povestea începe în 1996, moment în care eu îl pregăteam pe fratele el într-o grupă. Ducându-l spre casă de câteva ori, am zărit-o pe Simona pe stradă, jucând fotbal. Băieții se băteau pe ea, să o aibă în echipă, era foarte bună și se mișca foarte bine. De câteva ori, am stat să o urmăresc și am spus că merită să încerc, fiind o fată cu motricitate bună și dispusă la efort. Am solicitat acest lucru familiei, însă m-au refuzat, nu au vrut. Nu avea nici 5 ani în primăvara lui 1996. Am insistat și până la urmă, au adus-o la teren. Am lucrat cu ea între primăvara lui 1996 și toamna lui 1997, moment în care am constatat că ea trebuie să facă un pas înainte și eu nu pot să ofer asta.
- De ce?
- În acel moment, eram și profesor, dar și administrator al terenurilor de tenis de la „Club Castel” din Mamaia, unde eram paznic, casier și antrenor. Toată pregătirea mea cu Simona a fost individuală, nu într-o grupă. Îmi făceam timp pentru ea. Era foarte receptivă, harnică, nu a acuzat niciodată oboseală sau accidentări. O elevă foarte talentată. Îmi spunea că vrea să facă tenis și că va răzbi în acest domeniu. Mama ei o însoțea mereu la teren. Niciodată nu strâmba din nas când trebuia să-și strângă mingile. Cu Simona am avut o abordare frontală.
- În ce sens această abordare?
- Am început să lucrez cu toate elementele din tenis. Nu am stat la stânga două luni, la dreapta una, la serviciu încă una. În paralel, lucram toate elementele. Spre final, când a încetat colaborarea cu mine, am încercat și drive-ul. La vârsta de cinci ani, este o lovitură extrem de dificilă. În paralel cu mine, la terenuri activa și domnul profesor Ene Nicușor, plecat dintre noi prea devreme. El a preluat-o pe Simona și i-a îmbunătățit mult tehnica, moment în care a început să participe și la concursuri. Ăsta a fost drumul de început al Simonei. Mai am o întâmplare cu Simona, care spune extrem de multe despre cariera ei.
- Care ar fi aceasta?
- În primii ani în care Simona a început să participe la turnee, am comunicat foarte mult telefonic și prin mesaje. În 2013, am primit un mesaj de la ea. Toate aceste mesaje le-am transmis și în carte, reprezintă un motiv de bucurie pentru mine. Mi-a scris, era la un turneu în Canada. Îmi spunea că ar vrea să mă vadă, nu știa ce se întâmpla în timpul meciurilor, se pierdea, chit că se antrena foarte bine. Ne-am întâlnit în iunie 2013, am și o fotografie cu ea din acel moment.
- A avut respectiva întâlnire efectul scontat?
- După întâlnirea cu mine, fără să exagerez efectul pozitiv, au urmat pentru ea turneele de la Stuttgart, de la s-Hertogenbosch, la care Simona a început să câștige. Pot să speculez și să spun că este un efect al antrenorului, dar las totuși pe mâna Simonei rezultatele care au început să apară.
- Când ați vorbit ultima oară cu ea?
- Probabil în 2014-2015. Am într-un telefon mai vechi toate mesajele pe care le-am primit de la ea, cu tot cu data acestora. După 2013, am conversat mult, mi-a cerut părerea în anumite situații, îmi transmitea ce succes a avut într-un anumit turneu sau altul.
- Scandalul cu dopajul cum l-ați privit?
- Cred că Simona a fost victima ghinionului. Cei de la Tribunalul Sportiv s-au umflat puțin în pene și au vrut să dea un exemplu pentru lumea sportului, dar au exagerat cu totul, și în sancțiune, precum și în durata acesteia. Mi s-a părut doar o demonstrație de forță, să se vadă cât de drastici pot fi cu sportivii.
)
)
)
)
)
)
)
)
