“Meciul cu România? Esenţial”

Ideea a venit imediat după interviul realizat în Olanda, cu Marco van Basten, selecţionerul batavilor. Am trimis un e-mail atît la Paris, cît şi la Roma, solicitînd cîte un interviu cu Raymond Domenech şi, respectiv, Roberto Donadoni. Francezii au răspuns prompt. Deocamdată nu se poate, agenda lui "monsieur" Domenech e foarte încărcată, dar în caz că se iveşte vreo portiţă, vom fi imediat informaţi. De la Roma, nimic, nici o veste. Ideea fusese îngropată deja. Pînă cînd, într-o vineri seară, un e-mail scurt, semnat Barbara Moschini, una dintre mulţii angajaţi ai "Ufficio Stampa" de la "Federazione Italiana di Gioco Calcio", informa Gazeta Sporturilor că Mister Donadoni ne stă la dispoziţie miercuri, de la 11:30, la sediul federaţiei.

Despre ce înseamnă Roma e inutil să mai scrii. Nu s-a schimbat de la ultimul reportaj realizat aici pentru cititorii Gazetei de cei doi Cristiani, Geambaşu şi Preda, la începutul lui 2008. Ar fi şi culmea, să se schimbe într-o aşezare care respiră o istorie milenară în orice colţ, pe orice stradă, pe orice piatră.

Şi totuşi s-a schimbat ceva. S-a schimbat premierul, a venit din nou Silvio Berlusconi. Şi s-a schimbat primarul. A venit un altul, votat tocmai pentru că a promis că va face ordine într-un oraş în care nesiguranţa e vecina de apartament a fiecărui roman sadea. Nesiguranţă care, de cele mai multe ori, a îmbrăcat personalitatea imigranţilor, în marea lor majoritate români, dar şi albanezi, sîrbi, ruşi.

Apropo de români, sînt peste tot. Avioanele spre Roma sînt pline ochi, s-ar putea vinde locuri şi în picioare dacă ar fi permis. Limba română nu se mai aude însă atît de tare ca pînă acum. Cei care muncesc cinstit se tem să nu fie priviţi cu alţi ochi şi evită să vorbească. Îi recunoşti lesne, român fiind, pentru că aşa sîntem noi, ne recunoaştem între noi. Ce-ar putea fi doi tineri, cu ghiuluri pe degete, care ascultă timp de 2 ore, în aer, între Bucureşti şi Roma, manele de la telefonul mobil, tare şi cu forţă, exasperînd personalul de zbor pentru că o fac chiar şi atunci cînd e interzis, în minutele aterizării? Sau ce-ar putea fi domnişoara cu ochelari D&G pe ochi, chiar şi în avion, căreia un Romeo depăşit bine de 50 de ani îi susură cine ştie ce inepţii la ureche, iar ea se amuză fin, ca un nechezat de iapă pur-sînge. Sau doi tineri chelneri la o terasă de lîngă Piaza della Reppublica, discutînd între ei cu destulă pizmă despre un grup de germani: "Să moară mama, doi euro au lăsat chitroşii ăştia la consumaţie de 85".

"Sîntem campioni mondiali"

Să ne vedem însă de ale noastre. De fotbal, adică. La plecarea de la hotel, încercînd o identificare a zonei în care se află sediul federaţiei, recepţionerul, curios ca orice roman mare amator de fotbal ( e un uşor pleonasm), se interesează de scopul vizitei. Aflînd, exclamă: "Şi nu-l puteţi lua pe Roberto cînd plecaţi?". "De ce?", vine imediat întrebarea. "Poate dacă pleacă vine Capello în locul lui. Capello e antrenor, Donadoni încă nu. Dacă n-au putut să-l ţină pe Lippi, puteau să aducă pe cineva mai experimentat. Doar sîntem campioni mondiali, nu?"

Aşa e. "Siamo campioni del mondo", fraza atît de mult cîntată după Germania 2006. Repetă lucrul ăsta şi se vede că-i face plăcere. Dar e şi îngrijorat. "Lumea aşteaptă acelaşi rezultat şi acum", zice Antonio, recepţionerul. "Dar nu va fi uşor. Avem o grupă al naibii de grea".

A venit taxiul comandat. "N-o să vă placă Donadoni. Nu e prea comunicativ, prea vesel. E de la Bergamo, din nord, acolo oamenii nu-s aşa veseli ca noi".

Dacă recepţionerul avansa numele lui Fabio Capello drept idealul de selecţioner al Italiei, taximetristul care ne-a dus către Federaţie avansa numele lui Spaletti. "Roma joacă fotbalul cel mai frumos în Italia", începe. "Şi noi n-avem lotul lui Inter, dar ne-am bătut cu ei pînă la final. Şi nici arbitrajele lor". "Noi" şi "lor" nu lasă loc de interpretări în privinţa orientării bărbatului de 40 de ani. "Donadoni poate fi bun, o să vedem la Euro, dar la ce emoţii am avut să ne calificăm nu cred. Avem însă jucători buni. De Rossi e excepţional", spune şi face un gest ca şi cum şi-ar linge degetele, "e liderul echipei", continuă, fără să ne lămurească al cărei echipe, Roma sau Italia.

Ajungem. "Să-i spuneţi lui Donadoni să-l ia neapărat pe Panucci!".

Sediul Federaţiei Italiene de Fotbal e undeva pe Via Gregorio Allegri, nu foarte departe de centru. Într-o clădire deloc luxoasă, ce nu se compară în nici un caz cu Casa Fotbalului de pe la noi. Nu-i exclus ca italienii să folosească banii spre alte direcţii. Cum ar fi cea a antrenorilor, căci e greu de găsit unul care să accepte un salariu mic într-un fotbal de club bogat. Penultimul a fost Marcello Lippi, deloc ieftin, care le-a adus titlul mondial. Cîteodată poate e mai bine să investeşti şi în altceva decît în birouri confortabile pentru barosani.

Ultimul pe listă e Roberto Donadoni. Fără o carte de vizită impresionantă ca a lui Lippi, dar cu o carieră de fotbalist excelentă în spate. Recepţionerul a avut dreptate. Donadoni a preluat multe din comportamentul lui Marcello Lippi. Acelaşi fel aşezat de a vorbi, cu răspunsuri calculate, cu grija de a nu spune ceva nepotrivit. Ştie ce-l aşteaptă, ştie ce presiune stă pe umerii lui, dar nu pare copleşit. Sau dacă e, cel puţin o ascunde foarte bine. Aşadar:

- Mister, acum cîteva luni spuneaţi că nu prea puteţi dormi gîndindu-vă la grupa Italiei. Cum vă e somnul acum?
(Zîmbeşte. A fost una din puţinele dăţi cînd a făcut-o de-a lungul discuţiei)
- A fost un fel de-a spune. Eu de regulă dorm bine pentru că am fost sportiv şi ştiu ce importantă e odihna. A fost şi o mică exagerare a jurnaliştilor. Vouă vă place mereu să găsiţi fraze incitante. Dar asta nu înseamnă că preocupările au dispărut. Dimpotrivă, sînt mai mari acum. Mai avem cîteva săptămîni pînă la Euro, e normal.

- Aţi pregătit deja totul sau mai aveţi lucruri de pus la punct?
- Am pregătit şi mai avem de pus la punct. Întotdeauna mai e ceva de reglat. Poţi spune că ai pregătit totul pentru un meci sau un turneu abia după ce se termină.

"România nu reprezintă doar Mutu şi Chivu"

- Ce părere aveţi despre România?
- O echipă grea şi nu o spun doar pentru că aţi venit pînă aici să vorbiţi cu mine. O echipă care cîştigă grupa preliminară nu poate fi uşoară.

- Despre jucătorii români? În afară de Mutu şi Chivu, vă rog!
- Mutu şi Chivu sînt capii echipei României, e normal să-i amintesc pe ei în primul rînd. Pe ei îi şi cunosc cel mai bine, joacă aici, în Italia, îi văd săptămînă de săptămînă. Sînt două mari valori ale campionatului italian. În jurul lor sînt însă alţii, cărora le e mai uşor să se exprime avînd asemenea lideri. Eu cred că e mai bine să vorbim despre echipa României ca despre o echipă.

- Aţi primit informaţii despre România?
- Avem informaţii şi vom mai avea. Meciurile jucate pînă acum sînt importante, la fel şi cele ce vor fi jucate de acum înainte.

- Cum vă imaginaţi traseul perfect al Italiei la acest European?
- În primul rînd, îmi doresc să ieşim din grupe, pentru că e greu. Apoi vom vedea. Pas cu pas, puţin cîte puţin, poate vom ajunge iar să cîştigăm finala.

- Care e meciul cel mai important?
- Toate sînt importante. Primele două sînt decisive, dar al doilea e fundamental. Al doilea e chiar cel cu România.

- Chiar aşa?
- O să vă explic. Primul meci e important pentru felul cum intri în competiţie, dar al doilea meci poate decide tot. Fie te poţi deja califica, astfel încît să ai un al treilea meci mai lejer, fie te poţi pregăti să pleci acasă, dacă ai pierdut. În plus, după acest al doilea meci, apar cartonaşele, suspendările, accidentările. De aceea e un meci fundamental. Şi pentru noi, dar şi pentru voi. Sigur, se poate întîmpla şi altfel, în fotbal orice e posibil.

- Totuşi, într-un vestiar cu atîtea nume grele cum e al Italiei?
- E corect. E un respect pe care-l simţi din partea jucătorilor atunci cînd ai făcut ceva înainte. Însă, repet, important e ceea ce faci în prezent şi în viitor. Trecutul e frumos, poate fi un punct de plecare, dar atît. Un antrenor trăieşte din rezultatele lui actuale şi e judecat după ele. Pentru mine a fost important să-mi fac o carieră de succes ca fotbalist, am reuşit cred eu, acum trebuie să fac acelaşi lucru cu cariera de antrenor.

- Ce stil de antrenor e Donadoni? Vulcanic sau calm?
- Cred că între. Mă comport normal, în funcţie de situaţie, nu încerc să-mi cenzurez atitudinea pentru că ştiu că sînt camerele televiziunii pe mine.

- Ofensiv, ca Ancelotti, sau defensiv, ca Fabio Capello?
- Îi cunosc bine pe amîndoi şi nu le-aş pune aceste etichete. Stilul cel mai important e cel care te duce la victorie. Eu am stilul Donadoni.

- Care e?
- O să vedeţi la Euro

- Nu vă temeţi de starea de oboseală a jucătorilor italieni? Majoritatea vin după un sezon extenuant la echipele de club.
- E corect şi e o mică problemă. Dar cred că toate echipele de la Euro se confruntă cu aceeaşi situaţie. Credeţi că Mutu şi Chivu sînt mai puţin obosiţi? Trebuie gîndit bine programul pînă la Euro şi în timpul lui Euro.

- Ce ar avea în plus Italia faţă de România?
- Eu nu ştiu ce şi dacă are ceva în plus pentru că nu ştiu să vorbesc despre România. Eu ştiu ce are italia. Are acel spirit italian de fotbal, forţa pe care ţi-o dă "squadra azzurra", mîndria de a juca pentru ea.

- Se spune că Silvio Berlusconi obişnuia să se amestece în munca lui Carlo Ancelotti la Milan, chiar să-i facă uneori echipa. Nu vă e frică de asta?
- Sînt numai legende, nimic adevărat. Dar de ce să-mi fie frică? Nu sînt la Milan.

- Păi, acum Berlusconi e premier, deci echipa naţională e acum în răspunderea lui. În plus, e un om care se pricepe la fotbal.
- Mulţi oameni se pricep la fotbal aici în Italia. Repet, sînt numai legende.

- Nu vă temeţi nici de presiunea publicului italian? Conduceţi o echipă campioană mondială şi lumea vrea ca ea să cîştige şi Campionatul European.
- Publicul italian vrea mereu ca echipa să cîştige titlul, nu doar acum. Cînd Italia a cîştigat în 1982, s-a spus că va fi campioană europeană în Franţa fără nici o problemă. Şi nici nu s-a calificat! Asta încerc să transmit, că nu va fi uşor deloc, dimpotrivă, va fi mai greu ca în Germania pentru că toţi or să vrea să ne bată.

- Ştiţi de ce nu s-a calificat Italia în 1984?
- Nu-mi mai aduc aminte.

- Din cauza României. V-am bătut la Bucureşti şi ne-am calificat noi.
- Ah, da. (E mirat. Sau poate excesiv de politicos. Se uită în dreapta spre Barbara Moschini, care asistă dintr-un colţ, sperînd într-o confirmare sau infirmare. Barbara ridică din umeri. Acum 25 de ani e posibil să fi avut alte preocupări decît fotbalul). Bine măcar că nu jucăm la Bucureşti şi acum.

Politica nu-l pasionează

- Haideţi să vorbim şi despre altceva. Cunoaşteţi vreun român?
- Personal sau dacă am auzit despre români. Pentru că despre români am auzit foarte multe.

- Nu, personal, nu celebrităţi.
- Nu, nu cunosc. Am fost în România doar o dată sau de două ori.

- N-aveţi nici un român care să lucreze pentru dumneavoastră? Sînt foarte mulţi în Italia.
- Nu, dar de ce mă întrebaţi.

- Voiam să ştiu care e părerea dumneavostră în legătură cu relaţiile dintre români şi italieni.
- Sincer, în astfel de probleme nu vreau să intru. Problemele politice nu mă pasionează şi nici nu mă procupă. E treaba politicienilor, treaba mea e fotbalul.

- Dar nu vă temeţi de reacţia fanilor din cele două ţări la Euro?
- Nu cred că am motive. Spre să n-am motive. Jucăm fotbal, nu? În plus, nu cred că trebuie să generalizăm. Fiecare naţiune are problemele ei, mai ales acum, cu această libertate pe care ne-am cîştigat-o cu toţii de a circula uşor. Dar nu cred că e bine să generalizăm şi nici să amestecăm fotbalul în asta.

Interviul s-a terminat. Donadoni îşi ia la revedere, la fel şi Barbara Moschino, care ne dă întîlnire la Euro. "Poate ne vom întîlni de două ori", zîmbeşte ea politicos.

Poate. Asta ar însemna să trecem de grupe şi să ne vedem undeva în semifinale sau finală. Măcar de-ar fi aşa. Poate de la Roma, fotbalul se vede altfel decît de la Bucureşti.şi lucru cu cariera de antrenor.

Citeşte şi un superinterviu cu antrenorul Olandei, Marco Van Basten realizat de Andrei Niculescu.