Articol de Cezar Titor - Publicat marti, 09 ianuarie 2024 17:40 / Actualizat marti, 09 ianuarie 2024 18:06
Manchester United s-a impus cu 2-0 în Cupa Angliei în fața celor de la Wigan, o victorie de care nu știm cât mai e de normală. Cei mai pesimiști dintre fani și-au pus anumite întrebări legate de partidă, întrebări ce nu existau în urmă cu nu foarte mult timp. Asta mi-a adus aminte de un episod ascuns, însă semnificativ.
În urmă cu 11 ani, chiar în ziua de Anul Nou, United juca primul meci al anului calendaristic, ca și acum, în fața celor de la Wigan. Au bifat o victorie de control în deplasare, 4-0. Chicharito și Van Persie au reușit câte o „doppietta” pentru o victorie normală la acea vreme.
La finele acelui sezon, United își așeza în vitrină ultimul trofeu de Premier League din palmares, în timp ce Wigan retrograda, fără să mai revină în primul eșalon fotbalistic din Albion până în prezent. Totodată, finele acelui sezon a stabilit pentru ambele echipe repere istorice.
Wigan reușea un adevărat miracol, Ben Watson marcând în prelungirile finalei FA Cup, astfel, consemnând un succes în fața celor de la Manchester City, echipă a cărei dinastie fotbalistică abia începea să prindă contur.
O dinastie și-a văzut sfârșitul în fotbal
Dacă o dinastie începea, alta își vedea sfârșitul. Sir Alex Ferguson părăsea Old Trafford după 26 ani. Să reamintim ce a reușit scoțianul pe „Teatrul Viselor” este futil, detaliile fiind arhicunoscute.
O parte din United a murit în acea zi de mai, însă fanii nu se așteptau ca aceste cuvinte să fie atât de ad litteram.
În locul său, la cârma echipei a fost adus un alt scoțian, David Moyes, venit după 11 ani la Everton: 51 de partide a rezistat acesta, reușind să câștige Community Shield chiar la începutul mandatului, moștenire venită însă de la legendarul Ferguson. Ryan Giggs a terminat acel sezon ca interimar.
Mourinho și un scurt istoric
Au urmat erele Van Gaal și Mourinho. Primul a câștigat un FA Cup, în timp ce lusitanul și-a pus în valoare talentul de câștigător în serie, bifând o Europa League, o Cupă a Ligii și un Community Shield. Există argumente solide pentru care Mourinho este cel mai bun manager de după Ferguson de pe Old Trafford. A fost înlocuit însă la finele lui 2018 de Ole Gunnar Solsjkær.
Norvegianul, un adevărat „cult hero” pentru United după golul ce le-a adus „trofeul cu urechi” în 1999, a avut un start de vis, asigurându-și job-ul, însă a primit mai mult timp decât ar fi trebuit la cârma echipei. Aproape trei ani. Trei ani în care echipa a jucat frumos, însă i-a lipsit constanța. După trei victorii în ultimele sale 10 partide și 15 goluri primite în ultimele șase, acesta a părăsit echipa.
Au urmat interimarii Michael Carrick și Ralf Rangnick, mandatul acestuia din urmă fiind marcat de mult prea multe remize. United urma să între într-o nouă eră, eră ce a luat naștere din entuziasmul unui Ajax fabulos.
La venirea pe Old Trafford, Erik ten Hag a fost văzut ca un veritabil „Salvatore della Patria”, dar echipa a intrat intr-un con de umbră, unica soluție viabilă fiind înlocuirea acestuia. Statistic vorbind, și paradoxal, olandezul are cel mai mare procentaj de victorii dintre toți managerii de după Ferguson, însă nu este suficient pentru o echipă ca United.
Cui atribuim vina? Patronilor? Sindromului de „panic buying” refractat în transferurile lui Pogba, Sancho sau Antony? Antrenorilor de mai sus? Noii realități ale fotbalului în care United este depășită?
Adevărul este că pe 8 mai 2013, mare parte din ce a însemnat United a murit, odată cu plecarea unui manager care a făcut artă din mestecatul de gumă pe banca tehnică. Echipa nu poate fi considerată nici macar „sleeping giant” pentru că adjectivul de „giant” a existat și încă există datorită lui Ferguson, iar acesta doar privește dezamăgit din tribune.
)
)
)
)
)
)
)
)
