SPECIAL „Lumea nu era pregătită pentru ce aveam de spus” » Thierry Henry, despre depresie, obsesia de a fi apreciat și trauma din copilărie care i-a marcat viața

Legendarul fotbalist al lui Arsenal, al Barcelonei și al naționalei Franței, Thierry Henry, a stat de vorbă cu Steven Bartlett timp de aproape două ore și și-a deschis sufletul în fața publicului. 

Își dorește să ajungă la oameni, să povestească despre zbaterile sale de a ajunge în top, despre lupta nevăzută a golgheterului mereu în misiune, despre motivele din spatele aroganței afișate pe teren. Își dorește ca fanii să-l cunoască și ca om, nu doar ca fotbalist.

„Pentru mine, acum e important cum ajung la oameni, ce transmit și cum îi pot ajuta pe alții să se deschidă așa cum fac eu. Asta contează mai mult decât orice trofeu pe care l-am câștigat”, spune în podcastul „The Diary of A CEO”.

Fii sincer, nu mai minți! Eu am mințit multă vreme pentru că a trebuit. Societatea nu era pregătită pentru ce aveam de spus. Când ai avut succes și oamenii te văd ca pe cineva al cărui exemplu își doresc să-l urmeze, spune-le despre luptele tale, spune-le cum te-ai zbătut să fii mai bun, spune-le cine ești tu cu adevărat pentru ca ei să înțeleagă cu adevărat totul.

Un fotbalist de succes, cu o carieră strălucitoare la care unii doar visează. Din afară, privind înăuntru, pare că Henry e unul dintre cei aleși. Când își deschide sufletul, campionul mondial din 1998 ridică vălul perfecțiunii și „pictează” o altfel de realitate. Cu totul și cu totul diferită de ce credeam.

Începuturile. „Pentru a mă cunoaște, trebuie să-mi aflați povestea”

Thierry Henry s-a născut la Les Ulis, în Franța. Părinții lui, Maryse și Antoine, s-au mutat din insulele din Marea Caraibilor „pe continent” înainte de venirea sa pe lume.

„Am crescut într-o locuință modestă, dar pentru mine, la acea vreme, era tot ce e mai bun pentru că nu aveam cu ce să compar. Aveam mâncare pe masă, tata avea grijă de mine, ăsta era felul lui de a-mi spune că mă iubește”. Dovezi reale, palpabile de afecțiune. După asta a tânjit mereu micul Thierry.  Însă tatăl său nu și-a verbalizat niciodată dragostea.

Fără îmbrățișări, fără o comunicare directă a iubirii, fără să-l laude. Mereu scoțând în evidență ceea ce nu făcea bine. Stilul acesta și-a pus amprenta asupra lui Henry și l-a făcut să caute fără să realizeze ce caută de fapt: aprobare. A părintelui, a oamenilor din jur. Mereu setat să fie pe placul celor din jur.

„Părinții mei, ambii din Insulele din Marea Caraibilor, s-au mutat pe continent. Era visul acelei perioade, să te muți în Franța pentru a avea o viață mai bună. E ca visul american pentru unii. Noi avem visul francez”.

+28 FOTO

Mutarea nu a fost ușoară: „Când vii din insule trebuie să ai grijă cum te comporți, să nu vorbești creolă (n.r. - un dialect cu particularități din spaniolă, engleză, portugheză și limbi africane), să ai grijă să vorbești bine franceză, să nu le dai ocazia oamenilor să zică ceva rău despre tine. 

Trebuia să ne adaptăm perfect, nu voiam să fim trimiși înapoi. Era mereu teama aia de a nu fi trimis înapoi. Eu nu am simțit-o atât de mult, pentru că eu m-am născut în Franța, dar și eu eram avertizat tot timpul: «Ai grijă să nu faci nicio greșeală, am venit aici să muncim, să avem o viață mai bună, nu strica asta!». Mereu am simțit că trebuie să mă integrez, că nu aparțineam acelui loc”. 

Trebuie să te integrezi, e povestea oricărei familii de imigranți și cei care au trecut prin asta știu că va fi de două ori mai greu pentru tine să-ți găsești un loc de muncă, crești cu asta, îți spui că nu-ți permiți să faci nicio greșeală.

Cum era cartierul în care locuia? „Unul normal, dacă pot folosi acest cuvânt ținând cont de tot ce se întâmpla acolo. Erau bande, droguri, bătăi. Dar era și fericire, diversitate, mâncăruri diferite, religii diferite. Mereu am zis că a fost tot ce putea fi mai bine pentru mine ca să înțeleg lumea”. 

În cartier, când ai un anumit talent și băieții știu că ai putea ajunge departe, te protejează. E un fel de «Pe ăsta să-l lăsați în pace! Ar putea ajunge cineva într-o bună zi, e bun la fotbal»

O lume cu totul diferită de cea în care copiii lui Henry au crescut. Când e întrebat despre diferență, îl pufnește râsul: „Ce străzi, omule? Grădina în care s-au jucat, iarba pe care s-au jucat?”. Râde copios. Apoi redevine serios. „Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș face-o și aș vrea să cresc tot acolo. Am învățat o mulțime de lucruri, am înțeles diversitatea, nu m-a interesat niciodată ce naționalitate au prietenii mei. E un fel de clișeu: nu vrei să crești acolo, dar ceea ce înveți acolo mi se pare esențial pentru ceea ce ai nevoie ca să înțelegi ce e lumea”.

Divorțul părinților și senzația că nu e suficient de bun

Primul mare șoc suferit de micul Henry a fost despărțirea părinților săi: „Au divorțat când aveam 7 sau 8 ani. Tata s-a mutat, dar a fost prezent la antrenamente, meciuri. Practic, am crescut doar cu mama. Dar chiar și când ei erau împreună, nu am văzut multă dragoste, îmbrățișări, mostre de afecțiune. Când spun că nu mă plâng, vreau să spun că nu a fost un iad, dar nu era prea multă dragoste. Lipseau emoțiile, nu cunoșteam partea asta. Nu știam ce înseamnă o familie.

Când crești într-un cartier, despre asta e vorba, trebuie să fii dur, iar chestia asta, plus ce se întâmpla acasă, amplifica totul, furia, izolarea: «Fii puternic, tu ești bărbatul, nu plânge!». Nu am știut să mă deschid și să vorbesc despre ce probleme aveam, nu știam că aveam nevoie de ajutor. Chiar și acum, când îmi îmbrățișez mama, e ciudat, nu o țin prea mult în brațe. Sunt chestii pe care nu am avut de unde să le învăț. 

Abia când am mers în casele altor oameni, mai târziu, când am început să vorbesc despre asta, am fost surprins. Oamenii vorbeau despre problemele lor, pentru mine era ceva neobișnuit. Vreau să fiu bine înțeles: așa eram obișnuit, asta era normalitatea pentru mine. Nu puteam vorbi cu nimeni atunci. Nu știam că trebuie să vorbesc cu oamenii despre problemele mele. Nu știam nimic, nu pot spune acum: mi-aș fi dorit să... Nu mi-aș fi dorit să... nimic, nu știam că atunci când ai probleme vorbești despre ele. 

Când eram întrebat despre orice, spuneam că sunt bine. Atenția mea la detalii vine din faptul că mereu conta ce nu am făcut. Așa că atunci când intru într-o cameră îmi dau imediat seama ce nu e în regulă, nu văd ce e bine. 

Lucrez la asta. Nu neg că m-a ajutat și încă mă ajută că pot rezolva rapid anumite situații pentru că văd întâi lucrurile care nu sunt OK. Nu pot controla asta. Pentru că mereu despre asta a fost vorba, despre ce nu făceam bine: mama, tata, ăsta e stilul caraibian: «Nu ai făcut suficient!».

Profeția tatălui: «Copilul ăsta va fi un jucător extraordinar!».

Destinul i-a fost scris de tatăl său. Maryse, mama lui Henry, i-a povestit că atunci când l-a luat prima dată în brațe, Antoine a spus doar atât: «Copilul ăsta va fi un fotbalist extraordinar!». Henry schițează un zâmbet: „Știu că mulți nu vor crede, dar exact asta a zis! Și m-a pus jos. A fost ciudat, dar m-am bucurat de multe ori, I-am mulțumit lui Dumnezeu. 

Am fost programat să reușesc. Tata a preluat controlul și a fost dur. M-a dus pe un terenul de fotbal la 5-6 ani să lovesc mingea. Din acel moment, am fost în misiune să îndeplinesc profeția, să-l fac fericit. Să nu fiu înțeles greșit! Uneori, nu știu cât de mult mi-a plăcut, tot ce știu e că n-am urât fotbalul. Ce pot spune clar e că fotbalul nu a fost alegerea mea. Ce variante ai când ești copil? Aș fi putut să spun că nu vreau?”.

Gazda podcast-ului i-a lansat o provocare: „Ți-ai fi dorit să spună altceva atunci când te-a luat prima dată în brațe?”. 

„Asta e o întrebare grea. Nu știu, uită-te la ce s-a întâmplat, unde am ajuns. Mi-aș fi dorit să fie altfel când am crescut un pic. Vorbim despre asta pentru că am devenit fotbalist, poate dacă nu zicea, nu eram aici să-mi spun povestea. Ce s-a întâmplat apoi a avut un mare impact asupra mea. Știam că dacă vreau să-l fac fericit, trebuie să ajung un mare fotbalist”, explică Henry.

Teama mea, ce mi-a fost cel mai greu să fac ca bărbat, ca fotbalist, a fost să-i fiu pe plac tatălui meu. Așa cum îți poți imagina, am tot auzit cât de mare fotbalist sunt de-a lungul anilor de la toată lumea. Dar copilul Thierry n-a fost niciodată lăudat. Mereu era vorba despre ce n-am făcut, așa că, evident, mereu încerci să primești aprobare. 

Pentru mult timp, până de curând, mereu mi-am dorit să fiu pe placul oamenilor pentru că nu am primit asta când eram copil. Mereu căutam aprobare. Totul s-a propagat în cariera mea. Nu am vrut niciodată să-mi dezamăgesc coechipierii, am vrut mereu să fiu plăcut de ei, de fani. Am crescut încercând să-mi fac tatăl fericit și nu m-am oprit. Cauți mereu ceva ce te-a marcat în copilărie”.

La 13 ani, „Titi” s-a mutat de acasă. Era doar un copil care nu știa cine e: „Deja te confrunți cu competiția la Clairefontaine, selecția e foarte dură, treci prin multe selecții”, își amintește.

Aproximativ 1.600 de copii ajung anual la Clairefontaine, dintre care doar 23 sunt selectați după multe teste de-a lungul unui an.

Cum îi spui tatălui tău că trebuie să facă un pas în spate ca tu să ai cariera ta, viața ta? Când până atunci el a făcut totul pentru tine, ca tată, pentru ca tu să ajungi acolo? Cum îl faci să înțeleagă că trebuie să-ți iei zborul? Nu am purtat discuția asta, doar l-am făcut să înțeleagă că presiunea de a-i fi pe plac e prea mult, că trebuie să iau anumite decizii singur, ca trebuie să fac greșeli ca să învăț/

O poveste celebră în Franța: „Oamenii încă mă mai opresc pe stradă și-mi amintesc despre acel moment”

Un moment din adolescență care și-a pus amprenta asupra psihicului său. Întrebat dacă a existat un moment în care el a simțit că a jucat bine, dar tatăl lui n-a fost de acord, Thierry Henry a povestit un episod pe care nu doar el nu l-a uitat: „În Franța încă se vorbește despre asta, oamenii mă opresc pe stradă și-mi spun numele echipei contra căreia am jucat. E o poveste adevărată. 

Aveam 15 ani, se vedea deja că sunt destul de bun, am câștigat cu 6-0, eu am marcat toate cele 6 goluri, am ieșit de pe teren și știam deja fără să mă uit la tatăl meu dacă e mulțumit sau nu. Atât de puternică era energia lui. Am urcat în mașină, liniște totală, nu știam dacă să zic sau nu ceva. M-a întrebat după mult timp: «Ești fericit?» Și mă gândeam oare ce ar trebui să răspund? Am zis, în cele din urmă, un da. «N-ar trebui să fii pentru că ai ratat preluarea aia, ai ratat centrarea aia, ai ratat controlul ăla, ai ratat șutul ăla». 

M-a lăsat acasă la mama, am urcat scările cu capul plecat, iar ea m-a întrebat: «Ai pierdut?!». I-am spus că am câștigat 6-0 și am marcat toate cele 6 goluri. Era șocată”.

Remarca l-a ajutat într-o anumită măsură pe sportivul Thierry Henry, făcându-l să muncească mai mult, până la obsesie, pentru a deveni mai bun, dar pe omul Thierry Henry l-a dărâmat: „Am fost mai bun ca sportiv, dar ca persoana am suferit. Am decis că voi folosi acele cuvinte pentru a fi mai bun. Dar a trebuit să mă concentrez doar la drumul pe care-l aveam de făcut. Era foarte greu să-mi exprim emoțiile, pe cele pozitive, furia o eliberam ușor”.

Nu-i poartă ranchiună tatălui său, din contră: „Am încercat să-l înțeleg pe tata și trebuie să înțeleagă toată lumea. Tata n-a citit, n-a călătorit, știa o singură cale, a lui, ceea ce i s-a spus. Sunt două lumi diferite. Nu poți fi supărat pe cineva care face tot ce poate mai bine, care încearcă să te educe cu «instrumentele» pe care le deține. Nu avem aceleași «instrumente». 

Eu am acumulat mai multe cunoștințe, copiii mei vor acumula și mai multe. Trebuie să înțelegi, să accepți, dar să analizezi devine problematic. Nu poți accepta tot. Impactul pe care-l are asupra ta când te maturizezi e problema pe care tu trebuie să o rezolvi.

Nu a avut timp să fie copil, dar realizează asta abia acum, la maturitate, când simte că omul Thierry Henry a avut mult de pierdut. „Am primit o educație, dar copiii mei mă reeducă. Copiii mei mă salvează în fiecare zi. Văd ceva nou, mă învață cum să fiu un tată mai bun. NU un tată mai bun decât tatăl meu. Nu asta spun! Mai bun decât sunt eu. Ei deschid uși către situații pe care nu știam cum să le abordez. Dacă ar ști cât de recunoscător le sunt pentru că sunt acolo pentru mine așa cum eu sunt pentru ei”.

„Vulnerabilitatea și empatia, cele două mari calități ale unui lider”

Ajuns la Arsenal, și-a însușit nemulțumirea permanentă inoculată de tatăl său pentru a-și corecta lipsurile: „L-am văzut pe Dennis Bergkamp antrenându-se din greu în fiecare zi, toți acei mari jucători extraordinari în fața cărora trebuia să mă impun. Am devenit un «animal» la antrenamente. M-a ajutat ce m-a învățat tata. Să nu fiu niciodată mulțumit, să muncesc mai mult, să văd ce n-am făcut bine.

Eu aveam o singură calitate când eram tânăr: eram rapid. Așa că a trebuit să trag din greu. Știu că oamenii vor spune că e doar un clișeu, dar nu e. Stângul meu era slab, jocul de cap? Lamentabil, n-am reușit să fiu mai bun nici mai târziu în carieră. Repetiția e cheia, creează obișnuința. Știam că nu sunt talentat ca alții, că am urmat toți pașii corecți, dar dacă nu munceam nu ajungeam unde am ajuns. 

Oamenii, văzându-mi evoluția, râd acum și zic ca aș fi ajuns oricum în top, dar nu e adevărat. Mereu a trebuit să lupt. Cel mai greu a fost să-i fiu pe plac tatălui meu, deci restul era ușor pentru mine. Nu vreau să fiu lipsit de respect, dar asta am simțit. Copilul din mine încă așteaptă confirmarea din partea tatălui meu. Încerc să mă conectez cu copilul din mine. 

Îmi lipsea ceva ce am înțeles abia mai târziu: vulnerabilitatea și empatia, cele mai importante trăsături ale unui lider, din punctul meu de vedere. Dacă colegii tăi știu că ești ca ei, că se pot regăsi în tine, te vor urma. În fotbal, e tabu să fii vulnerabil, e tabu să-ți arăți trăirile, emoțiile, să plângi. Mai ales pe vremea mea, într-un vestiar, era un subiect tabu. Acum, oamenii înțeleg, acceptă dacă le spui că nu ești OK mental și îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru asta”.

„Cum să-mi treacă prin cap că voi avea o statuie în fața Emirates Stadium?!”

A crezut Henry că va deveni un fotbalist legendar? Spune apăsat că nu. „Voiam doar să-l mulțumesc pe tata. Cum să-mi treacă prin cap, dând timpul pe repede înainte, că voi avea o statuie în fața la Emirates?! Cum?! Chiar și când jucam la Arsenal, când câștigam trofee și eram idolul fanilor, tot ce-mi doream era să fie tata fericit. Eram într-o căutare constantă a fericirii. Nu vedeam asta atunci. E ciudat când medicamentul tău e otrava ta. Mereu alergi după asta”.

Îi aducea această goană fericirea? Nu-i păsa de asta: „M-ai văzut jucând, expresia feței mele era mereu dură. În Franța mereu râd de mine pentru că nu-mi celebram golurile, mereu rămâneam cu o față arogantă. Oamenii nu vedeau însă că atunci când dădeam un assist zâmbeam. Să ofer ceva îmi aducea bucurie”. Titi zâmbește și acum când rememorează, încă îl face fericit. Să dea gol era datoria lui, era un obiectiv, se subînțelegea că asta trebuie să facă atacantul.

„Sportivii mor de două ori. Intrarea în lumea reală e un șoc pentru un fost fotbalist”

Cât timp ești sportiv, îți poți «hrăni» orgoliul, e mai ușor pentru tine. Ca sportiv «mori» atunci când cariera ta ajunge la final. E un cuvât greu, mai ales la ce se întâmplă acum în lume, războaie în care oamenii mor cu adevărat, dar așa te simți, acea parte din mine a murit și nu se mai întoarce. Fotbalul era medicamentul meu pe care nu-l mai pot lua. 

Nu știi cum să exiști după ce-ți închei cariera. Trebuie să-ți înfrunți problemele pe care le-ai ascuns undeva când erai sportiv de performanță. Nu eram obișnuit să fiu acasă, să am o viață normală. Nu mă plâng, zic doar că intrarea în lumea reală e un șoc pentru un fost fotbalist. Trebuie să te «conectezi» cu familia, copiii, soția, pentru că atât timp cât am fost fotbalist interacțiunea era minimă. Iar acum ești ca un musafir: «Wow, asta faceți voi? Vă place să vă jucați?!» Încă o dată, vreau să fiu bine înțeles, nu mă plâng, știu că oamenii se confruntă cu probleme mult mai mari, vreau doar să explic cum mă simt, prin ce trec”.

No party pentru Henry 

Fotbalul a fost vesta de salvare pentru Thierry, l-a folosit ca pe o pelerină care-l ajuta să intre în rol, ca un actor atunci când joacă în cea mai importantă piesă: „Mai mult de 20 de ani am făcut asta, iar când se termină, nu mai ai acea pelerină și ești dezorientat, nu mai știi ce ai de făcut. E ca și cum ești dezbrăcat. Lumea începe să-ți vadă slăbiciunile, începi să le vezi și tu”.

Gaël Clichy, fost coechipier, actual „secund” al lui Henry, i-a amintit un episod reprezentativ: „Am câștigat titlul și te-am întrebat: «OK, unde e petrecerea?» «Nu merg la nicio petrecere». «Da, dar toată lumea merge». «Da, dar eu nu sunt ca toată lumea. O să stau acasă». «De ce?». «Urmează EURO».

Toți s-au dus la petrecere, eu nu”. Henry era setat pe următorul obiectiv, următoarea bornă de atins. „Ăsta era felul meu. Dacă era calea dreaptă? Nu știu. Gaël îmi spune și acum că eram nebun. Nu știu dacă eram sau nu, ăsta era felul meu”.

Când am ajuns spre finalul carierei, am realizat că-mi lipsea ceva. Mereu am crezut că trofeele sunt ceea ce contează și contează. Dar eu credeam că DOAR ele contează, iar asta nu e adevărat. E important cum trăiești momentele, ce transmiți și felul în care inspiri oamenii. Nu m-am gândit niciodată la asta când jucam pentru că nu avem cunoștințele necesare.

Iluzia de supererou și „scutul” nevăzut

Divorțul de Claire, prima soție, cu care se căsătorise în 2003, a venit la scurt timp după transferul la Barcelona, în 2007. Cum l-a afectat asta? „Nu am știut cum să iubesc o femeie, am învățat singur, am eșuat. Când am ajuns la Barcelona eram accidentat, divorțam, mă adaptam la o nouă viață, o nouă limbă, o nouă echipă, la un nou stil de joc. 

Oamenilor nu le pasă prin ce treci. Nici nu le cer să le pese, pentru că așa e viața, dar nu e ușor. A fost greu, nu mi-am putut vedea fetița pentru o perioadă... Ce faci în momentele astea? Îți pui pelerina de supererou și simți că toate problemele dispar. E un sentiment, e o impresie, o minciună. Dar când făceam asta mi se părea că nu poți vedea că sunt rănit. Așa că, într-un fel ciudat vrei ca oamenii să știe prin ce treci, că nu ești apt să performezi, dar în același timp nu vrei să știe”.

Singur, la Barcelona, mintea lui Henry era ca un roller coaster fără oprire. „Pentru cineva care își găsește liniștea în a fi pe placul celorlalți e un coșmar. Ca jucător nu reușeam, divorțam, simțeam că-mi dezamăgesc fiica, fanii, prietenii, pe mine însumi. A fost greu. La acel moment, fotbalul nu era prioritatea mea. Vrei și nu vrei să ceri ajutor. E ciudat, vrei ca cineva să verbalizeze problema și să-i mulțumești pentru că a înțeles, dar nu vrei s-o spui”.

„Cea mai mare teamă a mea era că nu sunt un tată bun”

Divorțul a presărat dubii în mintea lui Henry, care-și promisese când era tânăr, înainte să se însoare, că atunci când o va face va fi pentru totdeauna. Nu a avut acasă un exemplu de familie fericită, nu a avut exemplul unui tată prezent în care să se privească acum pentru a face lucrurile cum trebuie pentru copiii săi. El însuși nu a fost prezent multă vreme în viața copiilor din cauza carierei. Lucru care se întâmplă și acum „din cauza jobului sau datorită lui, pentru că dacă nu aș avea un loc de muncă nu aș avea ce să le ofer.

Cea mai mare teamă a mea era că nu sunt un tată bun. Fără legătură cu tatăl meu, cu relația cu el. Eu și acum învăț să fiu un tată bun, ca toți ceilalți. Am lipsit mult de acasă, lipsesc și acum destul de mult. Vreau să fiu un tată mai bun, un partener mai bun”.

Momentul în care Thierry Henry a știut că trebuie să renunțe la fotbal

La 37 de ani, francezul a pus ghetele în cui. Povestește: „Am avut probleme la tendonul lui Ahile, la ambele picioare, timp de mai mult de 10 ani. Aveam dureri în fiecare zi, nu treceau deloc. Uneori era mai suportabilă durerea. Uită tot ce știi și reține asta: trebuie să iubești durerea ca să fii un bun sportiv. Dacă nu, ia-ți gândul de la performanță! Și nu vorbesc despre expresia aia "nu suferi, nu câștigi". Nu. Eu vorbesc despre durere reală.

Eram la New York, jucam în MLS, și eram acasă, cu fiica mea. A venit lângă mine și m-a atins și a fugit, era joaca noastră. Am vrut să fug după ea și n-am putut. M-am uitat la ea și i-am zis că a câștigat. A fost momentul în care m-am întrebat ce naiba fac. Nu glumesc, nu m-am putut mișca. Atunci am știut că trebuie să mă opresc”.

Ar mai fi putut juca, știa asta, ar fi putut îmbrățișa durerea cu care se împrietenise de-a lungul ultimilor ani, dar a decis să pună punct, în termenii lui: „Nu mi-era frică să îmi închei cariera, dar mi-era teamă de ce urma, nu știam ce urma. Cum îl hrănești pe tipul competitiv din tine, pe tipul căruia îi place să-i bucure pe alții?”.

A început să analizeze totul și s-a speriat: nu mai avea răspunsuri, viața după fotbal era o necunoscută, nu știa dacă are „instrumentele” necesare să se descurce. Avea un program prestabilit, o disciplină și, dintr-o dată, nu mai avea răspunsuri, doar întrebări. „Sunt genul de om care vrea să aibă explicații pentru ce se întâmplă, nu eram trist, eram doar derutat. Când nu găsești o explicație e enervant. ȘI nu totul are o explicație, dar ăsta sunt, am nevoie de o explicație logică sau nu”.

În căutarea fericirii „am plâns în fiecare zi”

Cel mai greu i-a fost în perioada pandemiei de coronavirus. Lumea s-a oprit și el a fost nevoit să se oprească. El a făcut parte din staff-ul naționalei Belgiei și a condus Monaco înainte de a prelua conducerea la Montreal Impact la sfârșitul anului 2019: „Apoi a apărut Covidul. Am fost în izolare la Montreal, iar faptul că nu mi-am putut vedea copiii timp de un an a fost greu. Tindem să fugim când apar probleme, dar acum nu mai aveai unde să fugi.

Atunci începi să realizezi ce se întâmplă cu tine. Am înțeles empatia, vulnerabilitatea, am plâns. Am plâns în fiecare zi fără un motiv clar. Lacrimile veneau singure. Nu știu de ce, dar poate că erau acolo de foarte mult timp. Plângeam din orice, de la un film care nici măcar nu era trist. Nu știu, poate trebuia să mă descarc. A fost bine, într-un mod ciudat. Erau chestii pe care nu le puteam controla și nici n-am încercat.

De fapt, nu eram eu, ci versiunea mea tânără. Ajunsesem să plâng atunci pentru aprobarea pe care nu o primisem cu ani în urmă. Să nu mă înțelegeți greșit, primeam aprobarea aceea, dar nu o internalizam. Acum încerc să găsesc echilibrul între mine și copilul meu interior și nu e ușor. E înspăimântător să ai discuția cu copilul interior pentru că nu vrei să auzi ce are de spus. Trebuie să fiu eu însumi, să încetez să mint. 

Suntem niște mincinoși, ne prefacem chiar dacă trăim într-o lume în care ni s-a spus să nu judecăm o carte după copertă. Dar facem exact contrariul. Du-te la un interviu într-un hanorac și încearcă să obții postul. Aparențele contează, dar continuăm să le spunem copiilor noștri că nu contează cum arăți. Să fim serioși, contează. Vrem să pretindem că nu e așa, pentru că e cool, dar când trebuie să acționăm, e altă poveste”.

I s-a spus de când era mic, acasă sau la antrenamente, că nu trebuie să arate că e vulnerabil: „Ce vor crede dacă te văd plângând? Ce pot să spun acum e că nu e sfârșitul lumii”, mărturisește Thierry Henry.

Ce-l face fericit? Henry pare că se blochează, camera îl fixează. Oftează. „Evident, copiii mei. Dar nu ăsta e răspunsul. Nu am unul. Dacă poți găsi un echilibru între creier și inimă și să te conectezi cu copilul interior, asta e pentru mine imaginea perfecțiunii ființei umane.

Atât de mult timp am crezut că ceea ce fac este pentru a-i mulțumi pe alții. Acum trebuie să văd ce mă face fericit. Corpul se vindecă singur, de ce să nu poți să-ți vindeci singur și mintea? Desigur, până la un anumit nivel, pentru că apoi ai nevoie de ajutor”.

„De-a lungul carierei mele am fost în depresie”

Cele mai grele momente își pun amprenta asupra noastră și nu reușim mereu să înțelegem ce ni se întâmplă. La fel și în cazul lui Henry: „Cum să-mi dau seama? Nu știam care sunt semnele, simptomele.

De-a lungul carierei mele, și de când m-am născut, am fost în depresie. Oare știam asta? Nu. Am făcut ceva în privința asta? Nu. Dar m-am adaptat la un anumit mod. Asta nu înseamnă că merg drept, dar merg. Trebuie să pui un picior înaintea celuilalt și să mergi. Asta mi s-a spus de când eram mic. Nu m-am oprit niciodată din mers, dacă aș fi făcut-o, poate că mi-aș fi dat seama. Apoi a venit pandemia și m-am oprit, n-am mai putut.  Nu încerc să fac pe deșteptul, dar trebuie să continui să mergi”.

Henry a ținut să sublinieze un aspect, menționând că nu e în niciun caz o chestiune sexistă și că nu vrea să intre în polemică: „Nu e ușor să fii bărbat. E o presiune absolută”.

După izolarea de la Montreal, de la începutul lui 2021, cauzată de Covid, francezul a avut un moment de „vindecare”, acasă, alături de copiii săi: „Am stat împreună și când trebuia să mă întorc s-a întâmplat ceva. Eram la ușă și când am vrut să-mi iau rămas bun, toată lumea a început să plângă, de la bonă la prietena mea și până la copii. Pentru prima dată am realizat că ei mă văd pe mine, nu pe jucătorul de fotbal, nu văd laudele și tot ce am câștigat. Atunci m-am simțit om. Când eram mic nu am primit mostre de iubire, iar acum am realizat că mă iubesc, că plâng pentru mine. Nu înseamnă că nu mă iubeau și până atunci, dar ăla a fost momentul în care am conștientizat eu. 

Am renunțat la postul de la Montreal și am rămas alături de familie pentru că am realizat că-l iubeau pe Thierry, nu pe Thierry Henry, nu mai aveam nimic de demonstrat. Pentru prima dată m-am simțit om, am simțit că sunt văzut. Am alergat atâta timp după ceva fără să știu după ce și dintr-o dată am găsit. Era chiar în fața mea, dar nu fusesem deschis să văd.

E o chestie ciudată: dacă mă pui pe un teren de fotbal, văd soluții, pentru că vedeam jocul cu creierul, nu cu ochii. Pe teren ai niște spații, ridici privirea și vezi totul. În viață vedeam totul cu ochii, iar privirea te poate înșela.

Am fost enervant ca jucător, dar și ca elev. Mereu îmi provocam antrenorii. Trebuie să știu de ce facem asta sau aia. Orice mi se spunea să fac întrebam de ce. NU e nevoie să facem asta la meci, dar o s-o fac dacă-mi ceri, sunt sincer. Dar trebuie să știu de ce mi se cere să fac asta.

Am avut probleme și la școală din cauza felului meu de a fi.  Odată, analizam o poezie și am zis ce credeam că a vrut să spună autorul, profesoara mi-a spus că nu e așa și am ripostat. Mi-a zis că mereu am ceva de comentat și am întrebat-o: «L-ați întâlnit vreodată pe Victor Hugo?» A zis că nu și am întrebat-o: «Atunci de unde știți ce a vrut să spună? Nu asta e frumusețea cuvintelor? Ca pot vedea eu ceva ce altcineva nu vede. Cât timp nu mi-l aduceți aici pe Victor Hugo să ne spună ce a vrut cu adevărat nu o să cred că zice ce spuneți d-voastră că zice». M-a trimis în biroul directorului.

Ce i-ar spune Henry azi micuțului Thierry de 5 ani

Ce i-ar spune Thierry Henry de acum lui Henry de 5 ani? „Bucură-te de călătorie, pentru că am uitat să mă bucur de asta. Nu regret nimic, pentru că am învățat din greșeli. Oamenii se tem să greșească, eu nu. Acum încerc să mă bucur de viață, înainte nu știam să primesc un compliment”.

„Spovedania” lui Titi ajunge la final. Încă o întrebare: cum ar vrea să-și amintească lumea de el? „Vreau doar ca lumea să-și amintească. Dacă se întâmplă asta înseamnă că am făcut ceva. Pentru mine acum e important cum ajung la oameni, ce transmit și cum pot ajuta oamenii să se deschidă așa cum fac eu. Asta contează. 

Când ai avut succes și oamenii te văd ca pe cineva al cărui exemplu își doresc să-l urmeze, spune-le despre luptele tale, spune-le cum te-ai zbătut să fii mai bun, spune-le cine ești tu cu adevărat pentru ca ei să înțeleagă cu adevărat totul.

Asta contează mai mult decât orice trofeu pe care l-am câștigat, mai mult decât orice altceva. Fii sincer, nu mai minți. Eu am mințit multă vreme pentru că a trebuit, pentru că societatea nu era pregătită pentru ce aveam de spus”.

Thierry Henry, un fotbalist legendar

Thierry Henry nu are nevoie de nicio prezentare, dar merită să trecem în revistă performanțele sale ca jucător: 20 trofee în total, printre care: 

• Cupa Confederațiilor 2003
• campion mondial și european cu Franța în 1998, respectiv 2000
• campion la echipele de club în Franța, Anglia, Spania cu AS Monaco (1996-1997), Arsenal (2001-2002, 2003-2004), respectiv Barcelona: 2008-2009, 2009-2010
• FA Cup cu Arsenal: 2002, 2003, 2005
• Supercupa Angliei: 2002, 2004
• Champions League cu Barcelona: 2008-2009
• Cupa Regelui Spaniei: 2008-2009, 2009-2010
• Supercupa Spaniei cu Barcelona: 2008-2009
• Mondialul Cluburilor cu Barcelona: 2010
• Supercupa Europei cu Barcelona: 2009-2010
• Supporters' Shield cu New York Red Bulls:  2012-2013

A fost de 6 ori cel mai bun marcator: 

• Premier League, 2001-2002: 24 de goluri
• Cupa Confederațiilor, 2002-2003: 4 goluri
• Premier League, 2003-2004: 30 de goluri
• Premier League, 2004-2005: 25 de goluri
• Premier League,  2005-2006: 27 de goluri 
• Cupa Regelui, 2007-2008:  4 goluri

Din august 2023, Henry este selecționer la echipa de U21 a Franței și antrenorul naționalei olimpice care va participa la Jocurile Olimpice de la Paris, din acest an. Francezul e și analist TV la CBS Sports.

Citește și alte articole:

INTERVIU

Cunoaște-l pe fotbalistul repatriat în Liga 1: de la copilăria de pe stradă, până la plăcerea nevinovată din cantonament » De ce n-a reușit afară: „E ca într-o relație”

CEI MAI BUNI

Răzvan Lucescu e „Antrenorul lunii decembrie”! „Se simte și o motivație, și o responsabilitate de a continua așa”