Corvinul și pasiunea Hunedoarei postindustriale

Ajungerea Covinului în finală invită la o comparație între generația de acum patruzeci de ani a Hunedoarei și cea de astăzi. Băieții lui Maxim, echipă organizată, disciplinată, cu câțiva jucători surprinzător de buni pentru nivelul ligii secunde, au spart plafonul umilind-o pe CFR acum două săptămâni, apoi au trecut și de Voluntari.

O echipă harnică autoare de surprize în șirag, solicitând mereu noi și noi semne de exclamare.

O jumătate de echipă națională

Trupa de acum patruzeci de ani era clădită cărămidă cu cărămidă de Mircea Lucescu, până la întregirea semețului furnal al fotbalului numit Corvinul. Erau la un moment dat vreo cinci-șase jucători în garnitura de bază a naționalei și în total vreo opt oameni de lot.

Pe lângă constant titularii Rednic, Klein, Mateuț, Andone sau Gabor, mai erau convocați sub tricolor, și uneori chiar titularizați, și Văetuș, și Petcu, și ”Roger Bogdan”. Atunci, în anii optzeci, Hunedoara emana valoare. Astăzi, ea emană surpriză, inedit.

Azimut 2025

Acea echipă a ”durat” cam un decenu, până când corifeii ei au ieșit, unul câte unul, din scenă. Cea de astăzi e abia la început și nu e exclus să facă o călătorie oficială prin Europa încă dinainte de a se reboteza în apa primei ligi.

Promovarea pe prima scenă probabil că va fi în 2025, când dreptul privat al organizării juridice va înlocui dreptul public de astăzi. Așadar, se întrevede o nouă ”eră Corvinul”. Nu se știe dacă la fel de frumoasă ca prima, dar infinit mai grea.

Copacabana dintre furnale

Echipa ”lui Lucescu” a țâșnit din energia unui oraș legat ombilical de flacăra vie a Combinatului Siderurgic. În urmă cu patru decenii și jumătate nu exista familie hunedoreană care să nu aibă măcar un membru salariat în Combinat.

Se ofereau locuri de muncă, se construiau blocuri, se ridicau spitale și școli, apărea un Institut de învățământ superior. Hunedoara atrăgea ca un magnet oameni din toate colțurile Ardealului și ale țării.

Așa au venit părinții lui Andone din Șpălnaca Albei, ai lui Rednic din Gâlgăul Sălajului, ai lui Klein din Armașul de Sibiu. Lucescu are marele merit de a-i fi găsit (și educat apoi) pe acești copii talentați printre blocurile ceaușiste ale orașului, pe terenuri care aproape se uneau într-o veritabilă Copacabana siderurgică, având ca mărginimi într-o parte furnalele și în cealaltă castelul medieval.

Acum e mult mai greu

Apariția echipei de acum e mult mai dificilă și mai complexă. Acești fotbaliști talentați au fost lămuriți să vină și să joace pentru un oraș din care în general se pleacă. La țară, în străinătate, oriunde se întrevede o pâine mai albă.

Populația Hunedoarei (care rămâne totuși cel mai mare municipiu din România lipsit de calitatea administrativă de reședință de județ) a scăzut dramatic.

În locul combinatului, acum sunt niște biute de steril. E mult mai greu să găsești localnici, trebuie să aduci jucători din alte părți, să le prezinți perspectiva realizării fotbalistice într-un oraș frumos, curat, îngrijit, verde, dar ale cărui resurse industriale au cam secat.

Cromozomul pasiunii

Ce a spraviețuit declinului economic, ceea ce s-a translatat în această epocă postindustrială, e dragostea pentru fotbal. Și conservarea intactă a amintirii trecutului. Cei peste zece mii de oameni din tribune, care acum în locul torțelor din ziare de odinioară aprind lanternele smartphone-urilor, sunt probabil nepoții muncitorilor din oțelăria anilor optzeci.

Ca să fi prins conștient și epoca aceea, și pe aceasta, trebuie să fii acum măcar sexagenar, or în tribune am văzut mulți tineri, ai căror bunici probabil că savurau în urmă cu patru decenii fentele lui Gabor și bombele lui Mateuț.

Cei care au apucat și centrările lui nea Mircea către zulufii blonzi ai lui Dumitrache fie sunt septuagenari sau octogenari, fie nu mai sunt.

A rămas însă cromozomul pasiunii, mocnit în inima acelui furnal care chiar dacă nu mai scoate fum, e viu, măcar în amintire.