Articol de Andrei Crăciun - Publicat luni, 28 martie 2022 08:48 / Actualizat luni, 28 martie 2022 10:57
Dincolo de amicalul cu Grecia și debutul prost al lui Edi Iordănescu.
România a pierdut previzibil cu Grecia, scor 0-1, la capătul unui meci lamentabil. Echipa antrenată mai nou de Edi Iordănescu a jucat de parcă era antrenată tot de Mirel Rădoi sau, mai rău, chiar de alde Daum. Fără nicio vlagă, de parcă dăduse viroza-n toți, fără nicio viziune, fără nicio speranță și cu Pușcaș în atac (deși nu sunt dovezi că Pușcaș a mai jucat fotbal în ultimii trei ani).
Ciorba reîncălzită
Cum e România lui Edi? O echipă defensivă și moale, care a început să miște ceva pe final, în fața Greciei, care nici ea nu (mai) e cine știe ce. Iordănescu jr. n-a avut curaj, n-a adus deocamdată nimic al lui, n-are un stil propriu, n-a propus o altă rețetă. Iar cu cele de până acum am ajuns ciuca bătăilor și-n Balcani.
Dar cum am ajuns noi în asemenea hal? Poate e utilă o comparație cu Macedonia de Nord, o țară cât o salbă de județe românești (și pe care am bătut-o întâmplător, deunăzi).
Ce s-a văzut la Palermo
Am văzut tragedia italiană chiar de la Palermo, cum văzusem victoria de la Euro la Roma. Știți: Italia s-a prăbușit, după ce a fost în cer. În definitiv, Dante a scris și Infernul, și Paradisul, toate fac parte din aceeași Divină Comedie. Italia s-a scufundat după un meci în care a atacat permanent și steril, iar macedonenii au înscris dintr-un șut norocos, în ultimul minut. O victorie malefică pentru fotbal.
Cu Chiellini ajuns să intre în final și cu Bonucci absent, italienii și-au pierdut chiar inima și creierul de astă-vară. Oricum, dacă mai jucau de o sută de ori meciul acesta, macedonenii pierdeau de nouăzeci și nouă. Dar fotbalul nu este istorie contrafactuală și fiecare partidă este unică.
Italia e puternică doar când nu e favorită
Iar Italia are înscris în ADN-ul cultural că este puternică, dacă nu invincibilă, doar când este în corzi, când îi este greu, când nimeni nu pariază pe ea, când nu e favorită. Dacă ar juca doar cu Germania sau Anglia, Italia ar fi campioană mondială la fiecare ediție.
În realitate, de la triumful generației 2006 (venit într-un moment cumplit, la fel ca triumful generației 1982), Italia a plecat de două ori din grupe și de două ori nici măcar n-a mai ajuns la turneul final.
Niciodată n-a fost mai jos decât acum, ceea ce înseamnă, pentru ca paradoxul italian să fie complet, că are șanse bune să câștige și Euro 2024. Dar aceasta este problema italienilor. Noi le avem pe ale noastre.
Ne e confortabil nimicul cu moț
Aceasta e generația de aur a Macedoniei de Nord, cu jucători care nu sunt vedete în Europa, dar funcționează bine împreună ca echipă. Macedonenii, așa balcanici cum sunt, au o direcție, pe când noi avem altceva: băltim și ne e confortabil nimicul cu moț. Fotbalul românesc va realege în curând, la scor de Nord-Coreea, Administrația Burleanu, care n-a dat decât subdezvoltare și gargară. Ceea ce înseamnă că merge și așa, că ne mulțumim să nu mai existăm.
Familie, mafie
Marea „familie” (nu pot să nu observ că doar mafia ce mai are așa apetit pentru cuvântul acesta) a fotbalului românesc își conservă privilegiile, și-a abolit obligațiile, performanță e un cuvânt uitat.
Fotbalistic, România mai dă semne de viață ca acel ceas fără baterie care tot arată și el de două ori pe zi ora corect. În rest, întrebările. Nu mai vrem? Nu mai putem? Nu mai știm? Toate la un loc?
Nici cu Tata Puiu nu mai avem ce face
Ca să poți trebuie întâi să vrei. Ar vedea și Gagarin din cosmos: nu mai e cazul. Și ce să mai știm? Că le știm noi pe ale noastre - ne uităm pe lista cluburilor unde joacă selecționații noștri și ne apucă groaza. Sigur, n-avem decât să frecăm cu speranță piciorul de lemn, dacă ne place. Dar realitatea, draga de ea, va rămâne neschimbată. Iar în realitate, România e astăzi o nulă.
Altfel, sigur azi a fost Edi Iordănescu, mâine poate fi și Tata Puiu din nou (antrenor la ultimul meci de Euro al României, când am luat bătaie de la Albania). Degeaba. Peștele s-a împuțit de mult. De la cap.