Beatles pe scena lui Mick Jagger

Nu cred că a fost o întâmplare faptul că în momentele dinainte de Clasico protagonistul imaginilor televizate a fost Mick Jagger. Prezența lui în tribună (și a lui Ronnie Wood, evident) i-a cam eclipsat pe actorii din teren. 

Pe bună dreptate ar zice unii, totuși bătrânul Mick e un monument al muzicii și nu numai, ca să nu mai vorbesc de energia pe care o afișa (are totuși 80 de ani), însă aș vrea să ne gândim un pic dacă asta s-ar fi întâmplat pe la începutul deceniului trecut.

Clasico atins și el de trecerea timpului

Atunci când regizorul transmisiunii nu mai știa spre cine să îndrepte camerele de filmat, ca să surprindă un schimb de priviri între Messi și Cristiano, un gest al lui Guardiola sau Mourinho, o mișcare a lui Xavi spre Iniesta ori a lui Ramos spre Xabi Alonso, o atitudine a lui Pique, o freză a lui Neymar, o gleznă a lui Benzema, o gheată a lui Bale ori, de ce nu?, dinții lui Luis Suarez.

Cred că atunci un singur cadru cu Mick Jagger ar fi fost de ajuns, astăzi însă lucrurile s-au schimbat, căci și Clasico a fost atins de trecerea timpului. Rămâne un reper pentru orice iubitor al fotbalului, stârnește interes și audiențe bune în toată lumea, dar nu mai împarte, ca pe vremuri, planeta în două.

Ca o bere sau un gin fără alcool

Și nici nu mai oferă fotbalul de-atunci, trebuie să recunoaștem. Poate că de vină a fost schimbarea stadionului, căci arena de pe Montjuic n-a fost neapărat proiectată pentru meciuri de fotbal și-n niciun caz, vezi soarele din prima repriză, pentru unele disputate la o oră numai bună pentru Asia și Americi, mai puțin însă pentru Europa.

Posibil, cert e că, în mare parte, Clasico a fost ca o bere fără alcool sau ca un gin fără alcool (da, da, a apărut și anomalia asta!). Mai rău ca un gin tonic fără alcool poate fi un Clasico fără tensiune și-n care erorile ies mai mult în evidență. Nu e vina nimănui, e vina timpului care trece și a tendințelor care se schimbă.

Personajul care dă sens marelui meci

Există însă un personaj care promite să rescrie scenariul blockbuster-ului care a fost și trebuie să fie și-n continuare Clasico. Mă refer, ați prins probabil ideea, la Jude Bellingham. În jurul lui se vor croi de-acum înainte rivalitățile acestui duel.

Am scris aici de curând despre tânărul englez (are doar 20 de ani, n-o să obosesc să insist pe ideea asta), despre familia lui și contextul care l-a adus la Madrid, ar fi redundant s-o fac din nou. Îmi mențin părerea că nu e normal ce se întâmplă cu el, începe să devină de-a dreptul mistic felul în care-l caută mingea în fața porților adverse, însă e posibil să fim în fața reinventării ideii de marcator.

În sensul că nu trebuie să fii neapărat un atacant ca să ai astfel de statistici. Sâmbătă, Bellingham a făcut ca într-o seară dedicată lui Rolling Stones, cel mai căutat refren să fie unul al lui Beatles. Rivalitatea dintre cele două trupe legendare a fost, iată, readusă în prim-plan de un alt englez, care deja a cucerit Spania. Balonul de Aur pe anul ăsta e deja dat, știe toată lumea cine-l va lua, dar Bellingham s-a înscris deja în cursa pentru cel de anul viitor.

Erorile lui Xavi și șansa unei accidentări

Revenind la meciul în sine, victoria Madridului părea logică înaintea partidei. Ținând cont de absențele lui Xavi, care avea totuși 5 titulari absenți ori incomplet refăcuți. A devenit apoi puțin probabilă, după o primă repriză oribilă a „albilor”, dar s-a transformat în realizabilă ca urmare a unui detaliu și a unor erori comise de Xavi. 

Detaliul a fost accidentarea lui Mendy, a cărui titularizare rămâne un mister pentru foarte mulți, dar a cărui accidentare i-a oferit lui Ancelotti șansa de a-l trimite în teren pe Camavinga.

Energia francezului, ajutată și de mutările ulterioare ale antrenorului italian, s-a suprapus peste mișcările din cealaltă tabără. Lui Xavi i-a ieșit perfect primul „11”, schimbările însă au ruinat totul (în special intrarea lui Lewandowski, care rămâne un jucător de careu și nu e făcut pentru genul ăsta de scenariu) și au ajutat „remontada” madrilenilor, care au demonstrat, încă o dată, că pot obține foarte multe din realizări foarte puține. Spre deosebire de Barcelona, care are nevoie de un context controlat, Real Madrid se bazează pe energia jucătorilor săi în situații de du-te-vino.

Discutabila teorie a meritului

Poate că Barcelona nu merita să piardă, dacă e să ne raportăm la situațiile avute și la ce a jucat în primele 60 de minute, însă teoria meritului nu funcționează întotdeauna în fotbal. Câștigă echipa care trimite de mai multe ori mingea în poarta adversă, nu cea care generează mai multe ocazii. 

Sau, cazul acestui Clasico, echipa care are în componență un jucător capabil să facă diferența, să inventeze două goluri dintr-o minge respinsă și o preluare greșită. Ceea ce, într-un fel, e totuna.