Klopp și cei 7 ani de acasă

Într-o foarte mare măsură speranțele s-au tranformat în realitate atunci când „cormoranii” câștigau, în sfârșit, acel titlu de campioană a Angliei ce le maltrata creierii devenind o obsesie. Dar și într-o la fel de mare măsură și prin ceea ce a devenit Liverpool sub comanda tehnicianului german, o echipă respectabilă și respectată, mereu printre favorite, indiferent de competiție. Cei 7 ani nu pot fi așadar altfel catalogați decât o perioadă de succes.

Doar că, într-un moment în care rezultatele echipei nu sunt deloc conform planurilor, din ce în ce mai mulți, și nu mă refer aici strict la amatorii de numerologie, și-au amintit că 7 ani a stat Klopp și la Mainz, 7 ani a stat și la Dortmund, plecând din ambele locuri pe motive de „feeling”. Adică nu mai avea acel „feeling” cu vestiarul, nu mai simțea că poate fi capabil să redreseze o situație complicată, dar nu mai avea același „feeling” nici cu conducerea. 

Din motive lesne de intuit la Borussia, vezi cazurile Gotze și Lewandowski, mai puțin cercetate la Mainz, căci și interesul mediatic față de această grupare era simțitor mai mic. Cum stă treaba acum la Liverpool? Informații despre o modificare a respectivului „feeling” nu avem, dar știm, mai exact observăm, unele lucruri. 

Anume că-n actualul sezon Liverpool are deja 4 înfrângeri în 12 meciuri (două a avut în tot campionatul trecut), că acel „Ctrl-Alt-Delete” ce se prefigura după victoria cu City nu s-a materializat, că în două etape la rând echipa a pierdut cu două adversare din zona de jos a clasamentului, că e la fel de aproape linia retrogradării ca ultimul loc de Champions League și că, în principal, mecanismul nu mai funcționează ca altădată. 

Eșecul cu Leeds de sâmbătă i-a adus lui Klopp o situație cel puțin bizară: în 7 ani are mai multe înfrângeri cu echipe din zona retrogradării decât cu echipe din zona Champions League.

A pune în discuție viitorul lui Klopp pe banca lui Liverpool pare de-a dreptul o blasfemie. Într-un fel, neamțul e la fel ca Simeone atunci când vine vorba de legătura cu clubul și suporterii, parcă nici n-ai curaj să te gândești la o posibilă despărțire, căci gândul e imediat înlocuit de un „no way” zgomotos. Dar așa era și la Dortmund, vă amintiți? 

Klopp nu va fi dat afară, va pleca el dacă va simți că e ceva în neregulă. Dar oare e? Despre asta ar putea fi eventual întrebat și Michael Edwards, fostul director sportiv, de numele căruia se leagă transferurile clubului din ultimii 6 ani și care, pe nepusă masă s-a decis să plece. S-a zis atunci că din motive familiale, doar că azi sunt din ce în ce mai multe zvonuri cum că ar merge la Manchester United, pe aceeași poziție, deci pesemne respectivele motive s-au cam risipit.

Nu e neapărat absurd să pui în discuție ciclurile în fotbal. Fostul legendar antrenor al Benficăi, Bela Guttman (cel cu blestemul) vorbea pe vremuri despre maximum 3 ani pe banca unui club. Mai aproape timpurile noastre, pe când era la Barcelona, Guardiola vorbea de 4 ani, dar între timp pare că și-a schimbat percepția.

Ce durată de funcționare poate avea un antrenor exigent, care-și stoarce jucătorii din punct de vedere mental, cât timp pot fi mesajele și strategiile sale transpuse în realitate de respectivii jucători? Sunt întrebări ce nu au un răspuns clar deocamdată, poate și pentru că vorbim de oameni, nu de roboți. Eventual ar mai fi o întrebare, născută din situații asemănătoare prin care au trecut alții, Guardiola și Zidane, de exemplu: poate un antrenor care a avut succes deplin cu un vestiar să stea în spatele unei revoluții în acel vestiar?

Parisul și cei trei „tenori”

Statisticile spun că 85 la sută din golurile marcate de PSG în acest sezon stau în dreptul formidabilei triplete din atac, cunoscută și ca „MNM”. Messi-Neymar-Mbappe sau Mbappe-Neymar-Messi, ca să nu se supere Kylian și să înceapă iar să amenințe cu plecarea. 

Ultimul meci pe listă, victoria cu Troyes de sâmbătă (4-3). Pasele decisive pe care și le dau cei trei devin deja greu de contabilizat, dar fac parte dintr-un context general ce ne duce la ideea că cei trei chiar sunt capabili de orice. 

Din punct de vedere fotbalistic, Christophe Galtier și-a făcut cât de cât treaba. Formula aleasă de el, acest 3-4-3, cu unele modificări în funcție de situații și adversari, pare a fi cea mai bună din ultimii ani. 

Deși lui Mbappe nu-i convine foarte tare și face pe supăratul, respectivul desen tactic se adaptează la realitățile lotului. O realitate care spune că prezența celor trei în meciurile de anvergură nu se negociază, ei trebuie să fie acolo, iar ceilalți trebuie să facă totul pentru a-i completa. Însemnând asta și să alerge mai mult decât ar fi normal. Dar câtă vreme cei trei bagă mingea-n poartă și rezultatele vin, parcă se aleargă mai ușor, nu-i așa? 

Mai sunt de pus la punct unele aspecte pe zona defensivă, capitol care nu mi se pare încheiat și unde cred că vom vedea măcar o mișcare interesantă în perioada de mercato din ianuarie. Există totuși o dilemă: sunt ei oare capabili să ducă Parisul până la câștigarea acelui trofeu la care visează de atâția ani? Pot ei trece peste tot ceea ce-i desparte pentru a rămâne doar cu ceea ce-i leagă, și-anume valoarea uriașă pe care o au? 

Eu cred că vom putea căuta un răspuns abia din ianuarie, când vom fi aflat cum se vor întoarce cei trei de la Mondialul din Qatar. În ce formă fizică, dar mai ales în ce dispoziție mentală, căci deopotrivă câștigarea sau pierderea unui asemenea trofeu poate genera o multitudine de reacții.

Exemplul dat de Inter

N-a trecut o lună de când, tot aici, vorbeam despre problemele de la Inter și despre situația lui Simone Inzaghi. Al cărui scaun se clătina serios atunci, dar care azi pare mai sigur ca oricând. La fel de sigur precum jocul echipei, schimbat complet în bine. E cel mai bun exemplu al importanței pe care starea de spirit o are în viața și în realizările unui grup de oameni. Victoria cu Barcelona de la Milano a eliberat toate tensiunile generate de absența rezultatelor de dinainte. Echipa e aceeași, dar parcă nu mai e aceeași, nu vi se pare?

Ce-ar fi fost fără Lewandowski?

Cum ar fi arătat Bayern azi cu Lewandowski, putem să ne imaginăm. Mai ales de când a început să tot dea goluri Chupo-Moting și de când Nagelsmann s-a convins (sau a fost convins de alții) de utilitatea unui număr 9. Cum ar arăta însă Barcelona fără atacantul polonez, ei bine iată o întrebare ce ne-ar pune serios imaginația la contribuție. 

Grație lui Lewandowski, Barcelona a plecat sâmbătă de la Valencia cu toate punctele la capătul unui alt meci cenușiu, salvat doar de capacitatea lui de a scoate profit maxim din situații minime. Celor care scot în evidență lipsa lui Lewi de pe tabela de marcaj în meciurile cruciale ale acestui sezon le-aș reaminti că fotbalul nu e tenis și că un atacant, oricât de bun ar fi, nu poate face prea multe de unul singur.