„Run, Forrest, run!”

Iar dacă o fi să se realizeze, această zi de 18 februarie ar trebui să aibă un întreg episod destinat. Fiindcă a oferit tot ceea ce are fotbalul mai frumos. Un „roller coaster” de emoții, o trecere subtilă de la agonie la extaz și invers, de la deznădejde la nădejde și invers, de la depresie la petrecere și invers.

Suntem în minutul 90 al meciului de la Birmingham, programat devreme, spre enervarea lui Arteta, care spunea că nu-i normal să joci miercuri seara târziu și apoi sâmbătă în miezul zilei. Aston Villa - Arsenal e 2-2, iar resemnarea se cuibărise bine de tot în peluza fanilor veniți de la Londra, dar și pe banca „tunarilor”.

Iar atunci, de nicăieri, din același nicăieri de unde a apărut eșecul cu Everton ce a deschis larg ușa angoaselor, de nicăieri deci a venit un șut al lui Jorginho ce lovește mai întâi transversala, apoi ceafa portarului și intră-n poartă. 

Portar fiind argentinianul Emiliano Martinez, prilej pentru unii să vorbească deja de karma și alte lucruri de genul ăsta, deși nu prea înțeleg eu în ce balanță karmică poți pune titlul mondial. Un gol de titlu ar putea să fie, e genul ăla de șansă ce se ivește pe drumul spre glorie, dar rolul lui Martinez aici e doar pasager, el nu e implicat în asta. 

Nici măcar emoțional, cum e Unai Emery, de exemplu, care ar fi vrut să-i pună o piedică lui Arsenal, nu neapărat ca să-l ajute pe Guardiola, cu care nu are cine știe ce relații, cât să se răzbune un pic pentru alungarea lui de pe „Emirates”.

„Run, Forrest, run!” pesemne că și-au zis, imediat după izbăvitorul fluier final de la Birmingham, fanii lui Arsenal. Sigur îl văzuseră pe Tom Hanks în tribună, bucuros după golurile celor de la Aston Villa, echipă al cărei admirator este. Urma Nottingham Forest - City, iar echipa gazdă chiar asta a făcut. A alergat. Prin septembrie anul trecut, imediat după remiza lui City chiar pe „Villa Park” (doar că atunci la Villa antrenor era Steven Gerrard), scriam tot aici așa: „Aston Villa a arătat care e planul cu care poți scoate ceva împotriva lui City. Multă concentrare în defensivă, capacitatea de a specula orice eroare a "cetățenilor" (poate fi una singură într-un meci), o mobilizare de excepție a tuturor, incusiv public când e cazul, și multe rugăminți către Divinitate, a se citi șansă”. 

Fix pe linia asta a mers și Nottingham Forest, care la ingredientele de mai sus a adăugat și un portar, pe Keylor Navas, pe care n-am să pricep niciodată de ce l-au ostracizat atât și pe la Madrid, și pe la Paris.

Lăsând la o parte emoțiile, fotbalul lui Arsenal a fost cu multe angoase la Birmingham. Explicabile, ținând cont de ultimele rezultate. Acum ar trebui să revină liniștea. Fotbalul lui City a fost însă pe linia acestui sezon în care „cetățenii” n-au izbutit să lege 3 victorii la rând! Asta pentru City în sezoanele trecute era, vorba englezilor, unt pe pâine. 

Cât e City de tare s-a văzut pe „Emirates”, cât e de vulnerabilă atunci când nu definește la timp meciurile s-a văzut la Nottingham. „Forrest Bump”, a conchis „Times”.

„Champions of Europe, you'll never sing that”, cântau fanii lui Nottingham Forest către cei ai lui City. Până una, alta, au dreptate. Cu tot ce se întâmplă la City, cu toate investigațiile ce se derulează (ar putea dura luni bune, chiar ani, atenție!), acest sezon ar putea fi ultima șansă pentru Guardiola în Europa. Dacă în campionat mai pot exista reparații, în Champions League astfel de erori se traduc simplu: „Eject”. City a simțit asta pe „Bernabeu”.

CHELSEA ȘI SACII DE BANI

„N-am văzut până acum un sac de bani care să dea un gol”, zicea Cruyff. Astăzi, când te uiți la meciurile lui Chelsea poți lesne să-ți imaginezi niște saci de bani îmbrăcați în tricoul albastru. Dincolo de imaginea asta, cam grosieră ce-i drept, la ce sume s-au investit în gruparea londoneză mulți ar vrea să vadă cum victoriile vin imediat și nu oricum, ci la capătul unor prestații stelare, ceva între Milanul lui Sacchi, Barcelona lui Pep și Madridul lui Zizou, eventual la puterea a treia.

Greșit! În viață se zice că banii n-aduc fericirea, deși transpunerea acestei pilde în realitate se lovește contondent exact de asta, de realitate. În fotbal se zice că banii n-aduc rapid performanțe, iar asta se probează destul de facil, există atâtea exemple. 

E foarte ușor să faci un lot, dacă ai bani, firește, mai greu e să faci un vestiar, infinit mai greu e să faci o echipă. O echipă care să joace coerent, să vorbească aceeași limbă, să interpreteze aceeași partitură. La Chelsea procesul ăsta e abia la început, cred că despre succes sau eșec vom putea vorbi abia peste vreo doi ani.

Se poate face însă o discuție despre Graham Potter, asta, da! Este el capabil să pună cap la cap toate aceste piese ce i-au fost oferite pentru a asambla un „puzzle” cu anvergură? Mă tem că exact asta-i lipsește, anvergura. Ce merge la Brighton nu-i obligatoriu să funcționeze și la Londra. Returul cu Dortmund din Champions League poate fi o foarte grea piatră de încercare.