)
Articol de Dan Udrea - Publicat marti, 16 noiembrie 2021 13:10 / Actualizat marti, 16 noiembrie 2021 13:21
România - Armenia 1-0. Apoi, România - Islanda 0-0. Au fost meciurile care ne-au dus și apoi ne-au scos de la barajul pentru Mondiale.
Turnee finale am mai ratat și o să mai ratăm. Mai ales de Mondiale. Nu e o dramă că nu o să fim nici măcar în acest play-off pentru Qatar. Întrebarea e: unde ne aflăm noi, ca națională, ca fotbal jucat, între celelalte naționale care au și ele pretenții de calificare?
În weekend, profitând de zilele și orele în care România n-a avut meci, am preferat să văd integral două meciuri, în care se regăseau 4 astfel de naționale. Meciuri cu miză mare, practic cu calificarea directă la Mondial pe masă: Italia - Elveția și Portugalia - Serbia.
Concluzia nu e doar una tristă pentru noi. E una realmente umilitoare. Care ne spune că România nu prea mai are deloc legătură cu ceea ce înseamnă acest sport. Noi nu mai jucăm fotbal. Jucăm altceva, despre care credem că ar fi fotbal.
După ce am urmărit integral partidele de la Roma și Lisabona, realitatea e una singură: naționala noastră e pe dinafara unui sport care presupune în ziua de astăzi cu totul și cu totul altceva față de ce avem și ce arătăm noi. Nu e neapărat o critică la adresa lui Rădoi, nu e o critică nici măcar la adresa FRF, e o constatare despre ceea ce propune în prezent fotbalul românesc.
Forța face diferența în fotbalul de azi
Nu e posibil ca într-un moment în care forța a devenit în fotbal poate calitatea principală pentru un fotbalist, noi să aducem la echipa națională jucători precum Mitriță și Sali.
Elveția și Serbia au făcut față unor adversari de clasă mondială punând în teren, în primul rând, niște bărbați, niște jucători cu un fizic impresionant.
Sârbii au predat o lecție de fotbal entuziasmant, cu Milinkovic-Savic, Vlahovici și Mitrovici dominând o linie defensivă portugheză cu niște coloși: Fonte, Dias și Danilo. La fel și Elveția, cu fotbaliști dispuși să intre în dueluri unu la unu cu italienii, extrem de agresivi și care nu cad din picioare la prima contră cu adversarul.
Nu doar forța face însă diferența. Prestația în teren, nivelul jocului, ritmul, realizările, modul în care se pasează, preluarea, șuturile expediate către poartă, toate acestea au fost în cele două meciuri, luate ca reper, la ani-lumină depărtare de noi.
Credem că suntem tehnici, dar Man nu reușește o scăriță simplă când scapă unu la unu cu portarul advers, Alibec e cap de linie pentru toate acțiunile ofensive, Stanciu are nevoie de 7-8 șuturi pentru a prinde o dată cadrul porții.
Noi marcăm cu capul prin Mitriță, un jucător de 1,67 metri, o întâmplare care vine o dată la 150 de meciuri. Serbia marchează golul care o duce la Mondiale prin Mitrovici, tot cu capul, dar el măsoară 1,90 metri și să înscrie după dueluri aeriene e o chestiune constantă pentru cariera lui.
Noi contăm prin excepții, prin lucrurile care nu mai fac parte din valorile fotbalului adevărat din ziua de azi. Alții s-au adaptat și merg la Mondiale sau la baraje fiindcă judecă fotbalul cu toate update-urile făcute. "E mic, dar știe cu mingea" e un alibi la care ar trebui să renunțăm fiindcă ne vom păcăli singuri.
Fotbalul a ajuns la nivelul în care rezistă azi doar cei care sunt și mari și știu și cu mingea. Ilie Balaci spunea mereu că "pentru a fi fotbalist mare ai nevoie de două dintre următoarele 3 calități: tehnică, viteză, forță". Mă tem - din perspectiva României, nu a fotbalului - că trăim o epocă în care mai faci față la nivel bun doar dacă le ai pe toate 3.
Să ne asumăm și apoi să luăm decizii
Diferența dintre calitatea meciurilor Italia - Elveția și Portugalia - Serbia versus cele disputate de România cu Armenia și Islanda e ca o comparație între un joc din NBA și unul din campionatul nostru intern de baschet, ca între o partidă din NHL și un așa-zis meci de hochei din liga României. E ca și cum am compara un meci-test Noua Zeelandă - Anglia cu ce confruntări de rugby vedem în finalele naționale de la noi.
Aceasta e diferența și la fotbal! Dacă o acceptăm, avem o șansă. Să recuperăm decalajul. Nu imediat, în 4, 6, 8 sau 10 ani, dar avem o șansă.
În schimb, dacă vom rămâne fideli ideii că "și Messi e pitic, n-are fizic de fotbalist, dar e cel mai bun din lume", atunci fotbalul va deveni un subiect definitiv încheiat în România. De practicat oricum nu-l mai practicăm pe cel care contează, măcar să avem decența să acceptăm că trebuie să începem să-l reînvățăm!
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
