Lăsați copilul în pace!

Printre ciudățeniile ultimei etape din Liga Campionilor - Inter- Liverpool 1-0 pe Anfield, cu posesie 58-42 pentru Klopp și 3 bare, cu Real-Paris SG-Real 3-1, dar posesie 52-48 pentru nefericitul Pochettino și un Messi al doilea în kilometraj, după Verratti, un obsedant scor barcelonez 8-2 la general pentru Bayern - meciul dintre Paris și Madrid va rămâne multă vreme un meci-școală pentru cultura noastră fotbalistică. Povestea lui ne va stărui în memorie până la adânci bătrâneți, cum se spune frumos.

Clasicism pur

Ea începe cu golul lui Mbappe în prima repriză, un gol de un clasicism fără tăgadă, pe o pasă genială Neymar, o cursă Mbappe impecabilă și un gol ca la carte, un 1-0 conform celor știute prea bine. Cum să mai piardă Parisul când Realul nu putea lega nimic legal? Acest 1-0 exact când trebuia - înainte de pauză! - i-a covârșit și de aici tot ce a urmat.

Ofensiva Realului nu i-a panicat. Un 1-1, fie marcat de Benzema cu un fault la Donnarumma, la care nu s-a protestat vehement, le era în puteri, conform atâtor calificări știute pe dinafară. Pochettino nu mișca. Aici a apărut Modrici cu Benzemaua lui.

Esențial, nu și enigmatic

Mă mir și acum, după 3 zile, cum nimeni - cu excepția lui Ilie Dumitrescu din studio - nu l-a pus pe Modrici ca pe cel mai bun de pe teren, ca factor decisiv în această remontadă. A acoperit totul, l-a găsit pe Benzema unde a vrut, pe foarte scurt: a fost magistral.

Sigur că Benzema a fost esențial, însă nu enigmatic: el nu e o ecuație cu vreo necunoscută de când a scăpat de Ronaldo și a încetat să i se mai supună; Benzema nu mai e ratangiul pe care-l deplângeam după fiecare boacănă. Până să ajungă azi să-l farmece pe Ancelotti, până să rivalizeze cu Di Stefano și Raul, au curs multe lacrimi pe Bernabeu și s-au spart multe mobiluri.

Dar - revin: fără Modrici, Realul nu-i scotea din minți pe parizienii din tribune, părăsiți și de Mbappe, rănit, și de Neymar, tot mai neinspirat, și de un Messi care a ținut să aibă ultimul cuvânt cu o "liberă" peste poartă în ultimul minut.

Ajungem tot la "copilul nostru"

Aici aș deschide o paranteză fiindcă nu putem trece peste cazul național Octavian Popescu chiar când vedem un Real-PSG: în minutul 57, în locul lui Kroos, Ancelotti l-a introdus pe Camavinga, un puști de 19 ani și el, un Tavi pe care-l remarcasem cu exclamație lungă acasă, în meciul cu Real Sociedad, marcând printr-o bombă de care ar fi ținut seamă și "copilul nostru" Tavi, așa cum îl numește permanent paternalistul Ilie D.

Ancelotti l-a aruncat în meci, l-am urmărit atent, nu a făcut prea multe, l-a blocat doar pe Neymar cu un fault, era depășit de anvergura conflictului, ușor rătăcit printre asemenea genii, inabil în a prinde șutul cel mare așteptat de Ancelotti; dar rețineți: Camavinga!

I se cere lui Tavi să fie un "Mops"

Nimeni nu i-l va propune pe Camavinga de model lui Popescu. Care Popescu, în România, după 7 goluri din afara careului e văzut deja "tricolor" în națională, patronul său declarând că driblează ca Neymar. Nu mai suntem în epoca aceea când Florinel era mai bun decât Mbappe.

În circuitul de valori, la noi, nimeni nu îi cere lui Tavi să fie un Benzema, un De Bruyne... I se cere să fie un Hagi, un "Mops", un Cernat. Nu lucrăm decât cu trecutul nostru. Măcar de va fi un Răducioiu sau un Dumi! I se impută că e timid, însă un copil care zice că trebuie să tragă echipa după el nu e chiar un timid. Așa că lăsați-l în pace!