Aur şi impurităţi

Generaţia n-a luat niciun aur, dar aurul aici nu consemnează vreo medalie (de altfel, am fost cei mai slabi ca performanţe din fostul bloc estic la nivel de reprezentative), ci concretizarea unui vis vechi, acela de a juca în curtea celor mari. Naţionala ajunsese un actor important.

Podium în clasamentul FIFA, calificări în sunet de tambur, respectul adversarilor cei mai valoroşi, transferuri la marile echipe al Europei. Deveniserăm „cineva” şi nu printr-o echipă de club, fapt evident partinic, ci prin echipa tuturor.

Yesterday

Povestea n-a durat, nici nu putea. Generaţia de Aur a fost produsul Epocii de Aur. O alta nu mai vor decât cei cu mintea sucită şi memoria amputată. Nu vom mai avea curând vreo generaţie de asemenea calibru căci, după cum observăm, democraţia ni se potriveşte precum un pantof drept în piciorul stâng.

Acea trupă a fost privită precum un Beatles al fotbalului nostru. Deşirarea interioară apare din acest motiv multora ca un insuportabil afront. Dar dacă până şi celebra trupă britanică s-a destrămat, cum ar fi rezistat căpriorii noştri?

Să le numărăm caratele?

„De ce nu numiţi şi Steaua '86 Generaţia de Aur?”, ne-a întrebat cu un iz de revoltă Anghel Iordănescu, membru al ambelor fenomene. Pentru că e marcă înregistrată, i-am răspuns. Dar întrebarea are noimă. Pe drept, fotbalul românesc are un singur „aur”, cel de la Sevilla. Din SUA am rămas cu sloganul „Hagi, preşedinte!”. De nepus în vitrină.

Aşadar, avem două Generaţii de Aur. Ele sunt legate, pe teren, de un singur om, cel mai depărtat de spiritul de gaşcă şi de idiosincraziile acide ale momentului, un transfug modest şi copilăros, cel care, în ciuda felului în care e instrumentat de unii şi alţii, nu revendică nimic în afara unui zâmbet. Miodrag Belodedici. Şi mai e ceva care uneşte cele două generaţii. Felul în care au fost dezbinate.

Şifonări

Generaţia de Aur a naţionalei a văzut aterizând pe planeta fotbalului, planeta ei, un extraterestru. Răzvan Burleanu. Până atunci nu exista vreun mare proiect comun în interiorul acestei sacrosancte caste. Întâlniri simpatice, şpriţuri ocazionale, adunări formale şi cam atât.

Cineva a văzut corect: Burleanu a reuşit ce nu izbuteau singuri, să-i adune împotriva unui duşman comun, acest „venetic”, om venit din intestinele unui alt sistem, să doboare legea pământului, cea a lui Mircea Sandu, urâtă şi ea, dar măcar era de-al lor! Unitatea nu a durat însă mult. Abilă, administraţia Burleanu a început să rupă bucăţi din falsul conglomerat.

Fiecare cu opinia lui

Prima victorie a fost neimplicarea activă, apăsată a lui Hagi, Popescu şi Dumitrescu în campania lui Lupescu din 2018, cea care s-a terminat cu vestita „ciuruială”. Acum câteva zile a picat lovitura de graţie. Strângerea de mână prelungită dintre Burleanu şi Hagi, completată cu oferta de a prelua naţionala, refuzată.

Prunea a sărit de trei coţi. „Gică a ieşit cel mai şifonat”. „Fiecare are opinia lui, nu trebuie să gândească fiecare ca mine”, a răspuns Hagi. Corect. Dar poate ar mai trebui o completare. Fiecare are interesul lui. Şi viaţa lui. Şi dreptatea lui. Generaţia de Aur nu se va sparge. Dar de acum nu se va mai putea pretinde a fi un spărgător de gheaţă.

Finii care şi-au găsit naşii

De generaţia cealaltă a avut grijă Gigi Becali. Înregimentarea „Eroului de la Sevilla” de către „duşman” a provocat disensiuni grave în sânul acelui clan victorios, partizan al Stelei Armatei. S-a ajuns până la anularea adunării festive de 7 mai.

Astăzi lucrurile s-au mai calmat pentru că Becali nu are aliaţi, ci doar supuşi, şi Duckadam a dezertat din corabia în care armatorul e şi căpitan, şi timonier, şi navigator, şi cititor în stele. Nu vă înşelaţi însă, cicatricele rămân. Generaţiile, fie ele de Aur, nu rezistă în concretul fotbalului. Dar nu Burleanu şi Becali le dărâmă. Ei dau doar câte un bobârnac. E de ajuns.