Banul public

Nu mă refer la ideologie, pe care mai nimeni pe aici nu a îmbrăţişat-o cu sinceritate, ci la modelul economic. Centralizarea fondurilor şi a deciziilor. Esenţa ce desparte comunismul de capitalism, de unde derivă toate, în primul rând libertatea. Care e ce? 

Garantarea unei vieţi care să nu-ţi fie îngrădită în niciuna dintre dimensiunile ei, inclusiv cea economică. Nu degeaba în ţara cea mai puţin, spre deloc, tentată de o organizare socială la extrema stângii, SUA, statul e somat să intervină cât mai puţin în orice. E o constatare, nu un leşin admirativ. 

Acum 33 de ani România s-a aruncat cu capul înainte în capitalism fără să ştie ce e ăla, dar ştiind că nu mai vrea comunism. Nu mai vrea un partid unic, banii la comun, un tren către niciunde cu uşile şi ferestrele blocate, aer închis, urlete, comezi şi frică. Şi minciună. 

Din păcate, de asta n-am scăpat. Minciuna a intrat în oasele noastre, în ADN. Minţim şi ne minţim cu o nonşalanţă devastatoare. Asta a fost greaua moştenire, nu industria încremenită în alt timp.

Fotbalul cu extremele

România a mai făcut o alegere, aceea de a intra în Uniunea Europeană. Acolo unde iniţiativa privată, neimplicarea statului, egalitatea de şanse sunt cioplite la temelie. O vreme am fost de acord, asta e direcţia. De la un timp însă, oamenii au obosit de capitalismul ăsta românesc în care şmecherii îşi bat joc de ceilalţi, iar statul corupt, birocratizat până la absurd şi incompetent nu mai are timp să îi apere de umilinţe şi sărăcie. 

Şi atunci se întâmplă ca mereu în istorie: apare tentaţia extremelor. La noi cele două care sar în ochi sunt, ambele, legate de fotbal. Simion şi-a făcut partid din galeriile violente care au deturnat manifestaţii de stradă şi pun pe butuci naţionala cu scandările lor care golesc stadioanele. În aceeaşi măsură ieşită din firul logic al unei democraţii de tip occidental este ideea unei echipe de mare performanţă care să aparţină unui minister de mare forţă. 

Nu există aşa ceva în Europa civilizată şi nu există, în logica lumii la care am aderat, niciun argument pentru a exista aşa ceva. Totuşi, nu avem un consens în acestă privinţă. Unii spun că e o aberaţie, alţii că e salvarea fotbalului. Întrebarea e de ce, sau de cine, ar trebui fotbalul salvat?

Revoluţie contra revoluţie

Ca în orice altceva, de cei care au pus mâna pe el şi îl tratează ca pe un servitor. Steaua Armatei este partidul celor anti-Gigi Becali. 

Pentru ei, ca pentru mulţi care văd cum energia, retrocedările, contractele babane cu statul, furăciunile la drumul mare, falimentarile din asigurări garantează unora conturi ameţitoare, iar altora orizontul întunecat al fundului sacului, e de ajuns cu atâta capitalism sălbatic. 

Adică, înţelegem, vrem în Europa, dar unii cu vilele mediteraneene, iar alţii cu datoriile de pe o lună pe alta?! Revoluţiile aşa încep. Chiar şi ălea mici, iar ce vor iniţiatorii acestei schimbări de lege care vizează CSA Steaua fix asta fac, o mini-revoluţie. Sau o contra-revoluţie.

Iluzii cash

Spre deosebire de nostalgicii ceauşişti, cei ai sportului «de dinainte» chiar au ce regreta. Ce fotbal aveam! Ce jucători! Ce de legende! De aceea legendele Stelei s-au aliniat, mai toate, în spatele lui Vasile Dâncu. Sportului, lor înşile, le mergea perfect pe atunci. Acum sunt doar observatori, acumulatori de frustrări dinaintea habarnismului şi dispreţului marilor proprietari de echipe. 

Cei care vor un fotbal ca pe vremea lui Ceauşescu îi văd pe aceştia ca pe mici ceauşeşti de cartier, epigoni rataţi, cu aere de împăraţi. Şi înnebunesc. Pot fi înţeleşi. Ce nu e de înţeles e ideea că dacă o poamă e stricată în copac, trebuie să tai copacul. Să faci un fotbal de stat nu e răspunsul la eşecul şi derivele private. Speranţa că astfel se vor întoarce marile rezultate e o iluzie. Atunci exista un întreg sistem care a creat Steaua ’86. 

Azi e doar o bătălie de orgolii. O chestiune de revanşă. Fotbalul nu va fi mai bun. Doar că vom plăti toţi pentru el. Pe nevăzute, neştiute, căci asta e banul public la noi. O abstracţiune.