iReal

Problema cu echipa Real Madrid e că nu prea mai e o echipă. E altceva. Profund altceva. Aduce a robotul lichefiat din Terminator când Schwartzy era de partea bună a poveştii. De câte ori credeau că l-au răpus, de atâtea ori se aduna din moleculele împrăştiate şi revenea mai puternic. Îl găureai de gloanţe şi rănile i se vindecau pe loc. Plus că putea lua înfăţişarea altora pentru a-şi disimula adevărata natură. Era îngrozitor de greu de ucis. Îl terminau de mai multe ori până să îi vină de hac de-a binelea. Senzaţia era că va reveni, mereu şi mereu. Pentru Real Madrid din această variantă pare că există un singur fel de a muri: primind cupa cu urechi mari. Horror.

T-1000

Real Madrid a depăşit nivelul fotbalului şi pluteşte într-un spaţiul al ei. Cum să poţi să mai stai în picioare şi apoi să-ţi calci în picioare adversara după ce începutul de meci a semănat cu un sfârșit pentru trupa lui don Carlo? Greu de găsit un scenariu mai bun de punere în genunchi. Un gol cu călcâiul şi o sinucidere a lui Courtois. Şi Liverpool în faţă, purtată de Anfield, o combinaţie menită a extrage aerul din plămânii oponentei. Există chiar studii care certifică importanţa publicului în victoriile echipei. Doar că atunci când vine Real te vizitează Baubau. Comparaţia cu T-1000, făcut din metal lichid, e, încă o dată, revelatoare.

M-ai împuşcat, dar nu pe mine

Această trupă pare incapabilă de sentimente în marile seri europene. E aproape lipsit de respect felul în care pare indiferentă la presiune, complexe, emoţii, toate cele ce se cuvin în confruntările care adună ochii unei bune părţi a planetei. Băieţii în alb se recompun după fiecare gol-glonţ de parcă altcineva a fost împuşcat. Nu le pasă. Nu există pentru ei zona aceea imaterială, perfect umană, care ne face pe noi, ceilalţi, să funcţionăm cu un randament niciodată de 100%. Această incapacitate a jucătorilor madrileni de a fi lestaţi de orice li s-ar întâmpla rău trebuie să facă obiectul unui studiu. Nu e normal. E enervant şi fascinant.

Sufletul maşinăriei

Acest jemenfişism patent faţă de ce le aruncă în cap soarta are poate legătură cu placiditatea lui Ancelotti. În fotbalul de azi avem tot felul de mari antrenori care aduc a mari pacienţi. Pep, Klopp, Mou, Arteta, Ten Hag par mereu la limita dintre geniu şi internare. Stimabilul Carlo e, dimpotrivă, mereu acelaşi, simplu, purtându-şi vârsta, fără ifose vizionare şi dinţi faţetaţi, lipsit de pălitura celestă care îi face pe alţii să plutească şi apoi să se facă ţăndări. 

E un tip pe care nu ţi-l închipui după un meci aruncându-se fără să respire asupra fişelor cu următorul adversar. Ţi-l închipui mai degrabă în faţa unei bistecca şi a unui calice di rosso. Cică omul le stabileşte un cadru şi le dă libertate. El şi echipa s-ar întâlni undeva pe la jumătate. Nu e un dictator. E un bon-viveur. Şi noi trăim ceva aparte cu nebunia asta de gaşcă.

Vini şi te face pi tini!

Elasticitatea a 11 tipi care păreau 22, în aşa măsură erau peste tot, îţi ia suflul. Valverde, Benzema, Vini, Modric produc efortul cu o inteligenţă care îngheaţă. Sunt ca un ceas elveţian. Se mişcă fix cât trebuie şi unde trebuie. L-au suplinit până şi pe junele Camavinga, cam verde pentru un astfel de tablou flamand. 

Ştiu, prietenul Paraschivescu ar zice că în cazul lui cousin Vini liniştea, detaşarea vin dintr-o mare pace interioară, ca să întind la maxim coarda eufemistică. Poate fi şi aşa, rezultatul contează până la urmă, nu cred că Pele la vârsta lui avea prea multe turmentări filosofice. Comparaţia nu e o impietate. Fotbaliştii mari sunt precum copiii precoce, doar că rămân mereu la vârsta aia. Vini e fotbal tot, n-a mai rămas loc de nimic.

Au fost momente în care Liverpool a fost demnă de milă, iar Klopp a râs ca să nu-şi taie venele. E traumatizant să dai peste un astfel de Real. Acest Obelix şi Asterix într-unul singur, care mai şi bea din poţiuni magice.

Ups, ăsta era începutul unui alt articol, scuzaţi…