Vlad Ţeapeş

Vederea e pentru orice prost. Deştepţii şi poeţii din sud-estul Europei, unde sălăşluim noi, bulgarii şi peştii din Marea Neagră, nu se pot mulţumi doar cu ochii.

În orice caz, nu doar cu doi. Îl avem şi pe al treilea, în frunte, ba chiar şi pe al patrulea, la ceafă, căci câteodată vecinul îţi confundă capra cu gâtul.

Totul e învăluire

La noi este despre lai-lai, un fel de «Stai colea, să-ţi spui o vorbă» şi rămâi până dimineaţă, când ai capul mare şi mintea goală. Nu reţii nimic, totul e prin învăluire, prin ceaţă, înşiruiri incerte de cuvinte din care fiecare pricepe ce vrea şi toţi, împreună, mai nimic.

E un fel de a merge pe aer către nicăieri ceea ce face fotbalul nostru. Vântură timp. Păcăleşte viaţa. Un mic proiect de ţară.

Drumul crucii

Cam aşa arată repatrierea lui Chiricheş. E ca în tablouri cu eroi din războaiele napoleoniene, pictaţi fioroşi şi fără frică cu sabia în aer stând să cadă asupra muscalilor, după care unii ajungeau ţuţări pe lângă familiile bogate din Ţara Românescă, să le înveţe copiii să mânuiască paloşul.

Povestea lui Chiricheş, de când a răpus Ajax cu fost-numita Steaua şi transferul la Tottenham (Tottenham, frate!), e aceea a unei perpetue alunecări înapoi către braţele generoase ale lui Gigi Becali.

Ca să fiu în ton cu atmosfera echipei la care s-a întors, drumul lui a fost un drum al crucii. Nici măcar nu e o figură de stil. Dacă priviţi cariera de prin străinătăţuri, o bună parte din timp pe graficul lui apare o mare cruce. Roșie pe fond alb. Nu e biserică, e spital. Acum le poate avea pe ambele.

260 din 400

În cei zece ani departe de casă, Vlad are o statistică de speriat. Echipele pe la care a trecut, Tottenham, Napoli, Sassuolo, Cremonese, au jucat cât era el acolo ceva mai puţin de 400 de meciuri.

Dintre acestea, în mai mult de 260 fostul căpitan al naţionalei a fost fie pe un pat de spital, fie în recuperare, fie în tribună, fie turtindu-şi posteriorul pe banca de rezerve fără să intre la joc.

Condamnare cu decontare

E un procent uriaş de absenteism de la marea performanţă. Nu e vina lui, ba chiar e meritul lui, pentru că s-a mai şi rupt pe la lot, veţi spune. Şi aveţi dreptate.

Dar dreptatea asta şi-o poate pune în ramă, pe un perete al casei, să o vadă el şi ai lui. Istorii contrafactuale există doar în cărţi. Ce-ar fi fost dacă?... nu se pune. Vlad pare un om condamnat. De exemplu, la cel mai mare salariu din SuperLigă. Ei, ce ziceţi de asta ?

Prinsoarea

FCSB trăieşte din amintiri în privinţa lui Chiricheş. Ar fi o garanţie a performanţei, or dacă e vreo garanţie e aceea că se va accidenta iar, mai devreme sau mai târziu.

Pariul lui Gigi e – căci despre asta e vorba, despre un pariu, că tot suntem în patria lor, chestie care ţine tot de un fantastic oniric colectiv – e să se întâmple mai târziu, suficient pentru o calificare în grupele Conference şi un pot de câteva milioane care să acopere salariul.

Cât ar avea cotă un astfel de pariu? Hai, că la asta ne pricepem toţi. În fine, aproape toţi.

Arma şi karma

Dar… Chiricheş a fost adus nu atât pentru fotbal, cât pentru extra. Pentru experienţa şi greutatea unui tip trecut prin fotbalul mare, plusvalori decontabile în vestiar şi, cât l-or ţine balamalele, pe teren.

Şi mai ales pentru imaginea de membru al generaţiei ajunse în grupele Ligii Campionilor şi "optimile" EL purtând în dreptul inimii – hai că v-aţi prins! – istorica emblemă a Stelei, cum a şi apărut în prezentarea de pe site-ul clubului. Vlad e încă o armă în războiul Stelelor.

Cu cine pier poveștile

Vedeţi, la noi vine ăla care v-a adus bucuria maximă când scandaţi numele (pierdut acum – n.r.)! Iată mesajul. Pare o operaţiune isteaţă.

Doar că visul frumos va dura până la prima gafă. Hai, fiind vorba de Chiricheş, până la a doua. Apoi totul va fi la fel ca înainte. Unele poveşti nu pier decât odată cu povestitorii.