"Dacă mai anulează ceva, mă îmbăt pe teren!"

Maestrul Radu Cosașu s-a apucat a ține cu cei de la Carmen datorită lui. La orice oră din zi și din noapte îl întrebi, îți poate spune acea echipă magică din perioada interbelică, de la Tinel Stănescu în poartă, la Simatoc, primul nostru fotbalist de la FC Barcelona, de la Angelo Niculescu, viitorul selecționer, la Gică Popescu Întâiul.

"Țin cu Rapid din cauza lui Bazil Marian", avea să completeze, peste ani, Florian Pittiș. "Tocmai ce se transferase de la Carmen. Vrăjea mingea, vrăjea adversarul, mă vrăjea pe mine și pe încă vreo 15.000 de nebuni din tribunele Giuleștiului".

Se apucase de fotbal la 11 ani, la Solvay Uioara. Mai avea ceva până la majorat când debutase, deja, la Victoria Cluj, în primul eșalon. A ajuns la MICA Brad, care, grației formei sale excepționale, a promovat în Divizia A. Zice-se că la un antrenament, după ce l-a driblat pe Lungu, omul a cerut să se oprească jocul. "Puștiule, tu ai citit vreodată vreun ziar ca să vezi cine sunt?".

Prin 1941, a poposit la Carmen, coleg cu Baratky ori cu Petchovschi. S-a așezat cu fundul pe minge, la un meci cu UTA, la mijlocul terenului, pe ANEF. Lumea-l iubea. După ce băieții lui Mociorniță au refuzat să joace contra celor de la Dinamo Tbilisi iar trupa a fost radiată, i-a propus lui Tinel să fugă-n Italia: "Găsim noi acolo o echipă!".

I-au prins pe puntea vasului cu care încercau să evadeze. Erau jucători cunoscuți, însă vremurile se schimbaseră, așa că i-au întrebat direct: pușcărie sau echipă muncitorească? A ajuns la Rapid, unde avea să stea până la final de carieră. Și unde se țeseau legendele.

"Dacă mă nimerea, ajungeam la spital"

La un meci contra celor de la CFR Timișoara, "Bombardierul" a prins o ghiulea de la vreo 18 metri. Plasa, veche, a cedat. Arbitrul a zăbovit ceva vreme până să priceapă ce s-a petrecut. La bănățeni apăra Mitică Pavlovici, prezent cu naționala României la Mondialul din Franța, din 1938. L-au întrebat pe goalkeeper dacă e supărat. "Cine, eu? Sunt cel mai bucuros că a fost gol! Dacă șutul lui Marian m-ar fi izbit în plin, ajungeam direct pe patul de spital".

Prin 1951, când Rapid e Locomotiva, sistemul e primăvară-toamnă iar echipa retrogradează. Vine meciul cu Metalul, frig de crapă pietrele. Bazil marchează, dar golul e anulat. De supărare, suie-n tribune, unde se vindea țuică fiartă, dă o ceșcuță pe gât. La un corner, marchează din nou, nu se pune pe motiv de fault. A mers iar la locul cu pricina, după care s-a întors către Ștefan Filotti, cu care era leat: "Fănică, spune-i ăstuia să-mi pună golul, că dacă o ține așa până dimineață eu mă îmbăt pe teren!"

Miuțe cu vioara pe bancă

S-a retras în 1954. L-au rugat să mai joace, în ultimul sezon bifase 25 de meciuri. "Nu mai pot la profesioniști, trec la amatori", a spus. "Amatorii de bere", a completat. Se găseau, cu toții, la o miuță, apoi la o repriza a treia. Într-o anumită zi a săptămânii, foștii "grei" ieșeau la o mișcare: Bazil Marian, Baratky, Dobay "Calul", Sony Niculescu, cel care venea cu vioara de care nu se despărțise nici când fusese fotbalist activ.

Nu s-a dezmințit nici ca antrenor. Înaintea meciului cu Napoli, de la București, din septembrie ’71, aranja pe tablă jucătorii rapidiști. Pusese 12. "Bre, vezi că suntem mai mulți!", i-a spus Sandu Neagu. "Las’ așa, că ăștia-s italieni!". S-a terminat 2-0, s-a mers mai departe, cu Zoff ori Altafini eliminați.

Când boala aceea cu nume de german a început să-i dea târcoale, l-au întrebat cu ce a rămas din fotbal. A adus, din șifonierul dormitorului, un album, a tras de acolo o poză. A pus degetul pe un jucător, cu care fusese fotografiat ținându-se de după umeri.

"E Fritz Walter, la meciul meu de debut, contra nemților. Și eu, și el, tineri. În ’54 mă lăsam, omul devenea campion mondial".