Articol de Mitică Docan - Publicat duminica, 23 septembrie 2012 00:00 / Actualizat duminica, 23 septembrie 2012 19:02
Belgianul Philippe Gilbert a cîştigat Campionatul Mondial de ciclism, proba pe şosea, după o evadare solitară pe căţărarea Cauberg, cu aproximativ doi kilometri înainte de final. Pe locul secund a sosit norvegianul Edvald Boasson Hagen, în timp ce spaniolul Alejandro Valverde a obţinut a patra medalie din carieră, avînd, din păcate, cîte o pereche din fiecare metal inferior aurului
Cînd arbitrul a început să fluture steagul ce a dat startul celei de-a 79-a ediţii de Campionat Mondial, ţîţînile barajului multicolor ridicat pe linia de plecare au fost spulberate şi 203 rutieri au dat năvală pe covorul de asfalt dintre Maastricht şi Valkenburg. Valul a acoperit şapte coline, în primii 108 kilometri, s-a izbit puternic de graniţele Germaniei şi Belgiei, după care a intrat pe circuitul de 16.5 kilometri, un fel de cazan încins în care organizatorii au învîrtit de 10 ori, pentru ca Bemelerberg şi Cauberg să domolească zbuciumul rutierilor şi să îndulcească potopul cu un tricou curcubeu pe linia de sosire.
A fost a şasea ediţie de Campionat Mondial ţinut în Olanda, dar cea mai importantă zi a fost în 1967, atunci cînd cel mai mare dintre cei mari, belgianul Eddy Merckx, a obţinut una dintre primele victorii ale impunătoarei sale cariere, într-un sprint în patru. 6 ore după startul din Maastricht, un alt belgian avea să scrie istorie, de data aceasta luînd situaţia în propriile mîini la capătul unei zile care separă ciclismul de orice alt sport din lume.
Trei piloni de succes au fost stabiliţi la plecarea din Maastricht: 1. o evadare norocoasă, purtată de un luptător pur-sînge, neînfricat şi puţin nebun; 2. o bătălie a sprinterilor vechi, crescuţi în iuţeala bătăliilor de la începutul anilor 2000, oameni ca flamandul Tom Boonen sau spaniolul Oscar Freire, supravieţuitori de profesie, alternată cu pumnalele lungi, ca spaniolul Alberto Contador sau italianul Vicenzo Nibali sau 3. un turnir al noii nobilimi, cu norvegianul Edvald Boasson Hagen, valonul "Phil" Gilbert sau drăcosul Joaquim Rodriguez în avangarda de pe Cauberg.
Primul scenariu a fost încercat de 10 rutieri dîrji, la 10 kilometri după start, printre ei înfiltrîndu-se oameni din echipele favoriţilor, precum spaniolul Pablo Lastras sau italianul Dario Cataldo. Viteza cu care evadaţii au forţat mîna plutonului a produs un mic seism în coada grupului principal, acolo unde triplul campion mondial Oscar Freire s-a prăbuşit în primul şanţ din primul viraj ce i-a ieşit în cale, fără prea multe consecinţe, din fericire. Mark Cavendish a onorat tricoul-curcubeu, a rulat în fruntea cursei pentru 40 de borne, după care a început să facă volte pe şosea cu 8 Cauberguri înainte de final şi a abandonat. Evadarea a urcat pînă la cinci minute distanţă, dar a fost trasă înapoi de apetitul de spectacol al favoriţilor.
Al doilea scenariu a fost inaugurat de Alberto Contador, spaniolul care şi-a simţit nervii tari şi a eliberat veveriţele din muşchi cu 70 de kilometri înainte de final. Tricoul roşu din Turul Spaniei a construit un pod pînă la evadare, acolo unde Lastras şi Flecha l-au luat în grijă, a ridicat vocea pentru a-i impulsiona pe colegi şi a întors clepsidra. Acţiunea sa a însemnat şi prima mutare din partea francezului Thomas Voeckler şi a olandezului Robert Gesink, însă ecartul evadării remaniate a atins doar un minut şi 30 de secunde. Nervozitatea plutonului s-a concretizat în zeci de atacuri minuscule, suficiente pentru a face trecerea din purgatoriul statutului de urmăritor în edenul grup al urmăriţilor. Joncţiunea s-a produs sub bannerul de intrare în ultimele două circuite.
Şi apoi a venit scenariul trei. În ciuda îmbulzelii atacurilor de la vîrf, acolo unde rutierii se aruncau neglijent ca nişte bidonaşe în faţa unui pluton care a calcat sub gume orice frondă, primii 50 de ciclişti au mers compact, cu Belgia şi Spania dictînd ritmul, Gilbert şi Valverde fiind ţinuţi în lesă pînă pe Cauberg. Boonen a urcat vigilent în fruntea cursei, aducîndu-şi aminte de pavatele din Turul Flandrei, dar urcuşul s-a dovedit prea epuizant pentru o eventuală amînare a luptei pentru sprint şi a cedat rolul de lider pentru Gilbert. Valonul în vîrstă de 30 de ani a întors pantele, a rulat la deal de parcă s-ar rostogoli la vale şi s-a izolat faţă de orice alt rutier în ultimii doi kilometri.
De atunci încolo, povestea a fost simplă. Gilbert a gonit prin vînt şi peste asfaltul vînăt, a celebrat cu pumnul strîns un sezon în care forma a venit tîrziu, dar a fost izbăvitoare şi a trecut linia de sosire zîmbitor, mulţumit şi eliberat de presiunea posturii de favoritul principal. În spatele său, greoiul Boasson Hagen a urnit cu dificultate motorul diesel, în timp ce Valverde a părut nehotărît, căutîndu-şi atît întrebările, cît şi răspunsurile. A fost prea tîrziu, însă.
Clasament:
1 Philippe Gilbert (Belgia 6:10:41
2 Edvald Boasson Hagen (Norvegia) 0:00:04
3 Alejandro Valverde (Spania) 0:00:05
4 John Degenkolb (Germania)
5 Lars Boom (Olanda)
6 Allan Davis (Australia)
7 Thomas Voeckler (Franţa)
8 Ramunas Navardauskas (Lituania)
9 Sergio Luis Henao Montoya (Columbia)
10 Oscar Freire (Spania).
Belgianul Philippe Gilbert a cîştigat Campionatul Mondial de ciclism, proba pe şosea, după o evadare solitară pe căţărarea Cauberg, cu aproximativ doi kilometri înainte de final. Pe locul secund a sosit norvegianul Edvald Boasson Hagen, în timp ce spaniolul Alejandro Valverde a obţinut a patra medalie din carieră, avînd, din păcate, cîte o pereche din fiecare metal inferior aurului
Cînd arbitrul a început să fluture steagul ce a dat startul celei de-a 79-a ediţii de Campionat Mondial, ţîţînile barajului multicolor ridicat pe linia de plecare au fost spulberate şi 203 rutieri au dat năvală pe covorul de asfalt dintre Maastricht şi Valkenburg. Valul a acoperit şapte coline, în primii 108 kilometri, s-a izbit puternic de graniţele Germaniei şi Belgiei, după care a intrat pe circuitul de 16.5 kilometri, un fel de cazan încins în care organizatorii au învîrtit de 10 ori, pentru ca Bemelerberg şi Cauberg să domolească zbuciumul rutierilor şi să îndulcească potopul cu un tricou curcubeu pe linia de sosire.
A fost a şasea ediţie de Campionat Mondial ţinut în Olanda, dar cea mai importantă zi a fost în 1967, atunci cînd cel mai mare dintre cei mari, belgianul Eddy Merckx, a obţinut una dintre primele victorii ale impunătoarei sale cariere, într-un sprint în patru. 6 ore după startul din Maastricht, un alt belgian avea să scrie istorie, de data aceasta luînd situaţia în propriile mîini la capătul unei zile care separă ciclismul de orice alt sport din lume.
Trei piloni de succes au fost stabiliţi la plecarea din Maastricht: 1. o evadare norocoasă, purtată de un luptător pur-sînge, neînfricat şi puţin nebun; 2. o bătălie a sprinterilor vechi, crescuţi în iuţeala bătăliilor de la începutul anilor 2000, oameni ca flamandul Tom Boonen sau spaniolul Oscar Freire, supravieţuitori de profesie, alternată cu pumnalele lungi, ca spaniolul Alberto Contador sau italianul Vicenzo Nibali sau 3. un turnir al noii nobilimi, cu norvegianul Edvald Boasson Hagen, valonul "Phil" Gilbert sau drăcosul Joaquim Rodriguez în avangarda de pe Cauberg.
Primul scenariu a fost încercat de 10 rutieri dîrji, la 10 kilometri după start, printre ei înfiltrîndu-se oameni din echipele favoriţilor, precum spaniolul Pablo Lastras sau italianul Dario Cataldo. Viteza cu care evadaţii au forţat mîna plutonului a produs un mic seism în coada grupului principal, acolo unde triplul campion mondial Oscar Freire s-a prăbuşit în primul şanţ din primul viraj ce i-a ieşit în cale, fără prea multe consecinţe, din fericire. Mark Cavendish a onorat tricoul-curcubeu, a rulat în fruntea cursei pentru 40 de borne, după care a început să facă volte pe şosea cu 8 Cauberguri înainte de final şi a abandonat. Evadarea a urcat pînă la cinci minute distanţă, dar a fost trasă înapoi de apetitul de spectacol al favoriţilor.
Al doilea scenariu a fost inaugurat de Alberto Contador, spaniolul care şi-a simţit nervii tari şi a eliberat veveriţele din muşchi cu 70 de kilometri înainte de final. Tricoul roşu din Turul Spaniei a construit un pod pînă la evadare, acolo unde Lastras şi Flecha l-au luat în grijă, a ridicat vocea pentru a-i impulsiona pe colegi şi a întors clepsidra. Acţiunea sa a însemnat şi prima mutare din partea francezului Thomas Voeckler şi a olandezului Robert Gesink, însă ecartul evadării remaniate a atins doar un minut şi 30 de secunde. Nervozitatea plutonului s-a concretizat în zeci de atacuri minuscule, suficiente pentru a face trecerea din purgatoriul statutului de urmăritor în edenul grup al urmăriţilor. Joncţiunea s-a produs sub bannerul de intrare în ultimele două circuite.
Şi apoi a venit scenariul trei. În ciuda îmbulzelii atacurilor de la vîrf, acolo unde rutierii se aruncau neglijent ca nişte bidonaşe în faţa unui pluton care a calcat sub gume orice frondă, primii 50 de ciclişti au mers compact, cu Belgia şi Spania dictînd ritmul, Gilbert şi Valverde fiind ţinuţi în lesă pînă pe Cauberg. Boonen a urcat vigilent în fruntea cursei, aducîndu-şi aminte de pavatele din Turul Flandrei, dar urcuşul s-a dovedit prea epuizant pentru o eventuală amînare a luptei pentru sprint şi a cedat rolul de lider pentru Gilbert. Valonul în vîrstă de 30 de ani a întors pantele, a rulat la deal de parcă s-ar rostogoli la vale şi s-a izolat faţă de orice alt rutier în ultimii doi kilometri.
De atunci încolo, povestea a fost simplă. Gilbert a gonit prin vînt şi peste asfaltul vînăt, a celebrat cu pumnul strîns un sezon în care forma a venit tîrziu, dar a fost izbăvitoare şi a trecut linia de sosire zîmbitor, mulţumit şi eliberat de presiunea posturii de favoritul principal. În spatele său, greoiul Boasson Hagen a urnit cu dificultate motorul diesel, în timp ce Valverde a părut nehotărît, căutîndu-şi atît întrebările, cît şi răspunsurile. A fost prea tîrziu, însă.
Clasament:
1 Philippe Gilbert (Belgia 6:10:41
2 Edvald Boasson Hagen (Norvegia) 0:00:04
3 Alejandro Valverde (Spania) 0:00:05
4 John Degenkolb (Germania)
5 Lars Boom (Olanda)
6 Allan Davis (Australia)
7 Thomas Voeckler (Franţa)
8 Ramunas Navardauskas (Lituania)
9 Sergio Luis Henao Montoya (Columbia)
10 Oscar Freire (Spania).
)
)
)
)
)
)
)
)
