Articol de Mitică Docan - Publicat vineri, 04 ianuarie 2019 17:57
Britanicul Bradley Wiggins, 38 de ani, a câștigat Turul Franței 2012, s-a retras, a primit titlul de Sir și a făcut o declarație șocantă în preajma Crăciunului: "Mai am doar vreo 20 de ani de trăit, după care sunt gata (textual: I'm out of here)".
Să fie clar, toți le avem pe ale noastre.
Nimeni nu e mai bun ca celălalt, foarte puțini își recunosc calea și toți încercăm să ne ducem zilele în luptă cu propriile slăbiciuni. Sunt probleme vechi de când omenirea.
Totuși, majoritatea dintre noi suntem călduți cu viața. Ni se potrivesc cuvintele colonelului orb Frank Slade, jucat impecabil de Al Pacino în Parfum de femeie: "Mereu am știut calea dreaptă, Charlie, dar aproape niciodată nu am urmat-o. Vrei să știi de ce? Era mult prea greu".
Indiferent de asta, am fost milenii înțeleși că viața e o pantă abruptă, cu căderi repetate. Reazămul general au fost credința, speranța și iubirea. Am înțeles să luptăm, să ducem lucrurile până la capăt cu oricâte sacrificii. Și, indiferent de vremuri, să avem răbdare.
Dar nu și după moda ultimilor ani.
O declarație ciudată: "Mai am doar vreo 20 de ani"
De la pupitrul unui fost câștigător de Tur al Franței, britanicul Bradley Wiggins propune o "alternativă". Ciclistul în vârstă de 38 de ani a fost invitat la un talkshow și a explicat că "60 de ani sunt suficienți (de trăit)".
În mai multe cuvinte: "Mai am 20 de ani de trăit, după care ... Mereu am spus că sunt gata după 60 de ani, plec de aici. Nu vreau să ajung un decrepit ca alții. Cine ar vrea să trăiască peste 60 de ani? 60 e destul, nu?".
În ciuda zgomotului zilnic pe care îl provoacă miile de știri din sport internaționale, tot s-a auzit scârțâitul unei cutii a Pandorei deschizându-se.
Cine e Bradley Wiggins
Să ne înțelegem, Bradley Wiggins nu e un om grav bolnav, mediu în care se poartă o discuție aprinsă despre moartea asistată.
Wiggins a avut probleme grave cu depresia, s-a refugiat în alcool după Olimpiada din 2004, a reușit să iasă când i s-a născut un băiețel, după care a avut o carieră încununată cu victoria în Turul Franței, dar în care a suferit mental de neîncredere, oscilații de formă și accidentări.
Acum, proaspăt uns Sir de regina Elizabeta, acolo unde a jurat "onoare pentru Regat până când moartea îl va lua", Wiggins s-a folosit de platforma publică pentru a revizui rețeta vieții celorlalți.
Într-o lume în care nihilismul bântuie în aplauze generale, omul care a pus prima cărămidă la faima ciclismului în Marea Britanie, la aproape jumătate de secol după moartea lui Tom Simpson, spune că viața nu mai are sex-appeal în pragul bătrâneții, că e o decizie personală, independentă de alții sau raportarea de Dumnezeu.
Nu e o polemică despre eutanasiere
E greu de crezut că, într-o Europă în care unii bat jumătate de glob pentru a fi eutanasiați, Bradley Wiggins are în minte o ieșire din scenă mai violentă. Elveția, de exemplu, oferă "confortul" necesar pentru o moarte industrială, indiferent de prezența unui diagnostic crunt sau a unei sănătăți binecuvântate.
Acest text nu este despre eutanasie. Unul foarte argumentat și lucid, despre Dumnezeu, om și decizii politice a fost scris de Andrada Ilișan în luna octombrie, pe Contribuitors, cu o frază-cheie zguduitoare chiar în primul fragment:
"Noi avem nevoie să nu murim. Nicidecum să fim asistați și îmbărbătați în sinucidere. Această deschidere uriașă spre oferta (instituțională) de moarte a omului ultramodern anunță o însingurare fără precedent. Să fii lăsat să îți alegi moartea, înseamnă să fii singur ca naiba. Să nu sară nimeni în ajutorul vieții tale disperate și plină de deznădejde, să nu se bage nimeni între tine și moartea ta, e de-o tristețe fără pereche. “N-am să te las să mori!”, ar trebui să ne strigăm unii altora. Și statul să ia aminte la această strigare de îmbărbătare.".
1,2% = 742 de oamenidin decesele Elveției în 2014 au ales să se sinucidă asistat, țară care încearcă recent să schimbe legislația și să introducă unele condiționalități de sănătate pentru moartea asistată
Acesta este un text despre perspectivă
Într-un anumit fel, ciclismul se aseamănă cu mineritul. E o goană teribil de grea spre adâncurile tale. Nicăieri nu ești mai singur ca într-o evadare de 200 de kilometri sau pe o cățărăre în care simți că fiecare venă din tine pleznește, iar asfaltul are mâini să te prindă de glezne.
Cicliștii sunt, cu tot respectul pentru celelalte discipline, printre cei mai inteligenți oameni din sport.
Sunt clădiți pe efort violent și pe povești, pe discursuri despre înaintași, pe romantismul epocilor, pe manevrea cuvintelor, altfel cum poți face altfel atractiv un sport care se dispută pe lungimea a 83 de ore și în care nimeni nu driblează sau dă forehand după forehand?
Iar între acești cicliști, Bradley Wiggins e recunoscut pentru ascuțimea sa, pentru prezența de spirit. De ce legitimează o opțiune pe care creștinismul s-a chinuit să o scuture din lumea civilizată secole la rând, să îi sublinieze lipsa de rațiune și lașitatea?
O sinucidere este și o responsabilitate față de ceilalți, o decizie care scutură din rărunchi întregul înțeles al omenirii. Deci cum poate un om trecut prin durerile unui sport care șlefuiește spiritele să propună cu nonșalanță un abandon total? O neasumare, o decolorare a vieții?
)
)
)
)
)
)
)
)
){kind=small}
