„Fetele vor învăţa să joace şi fără mine”

Retragerea de la naţionala de handbal a Cristinei Neagu nu a provocat vreun tsumami emoţional. Motive pentru această discretă primire a pasului înapoi există, deşi statura publică a jucătoarei pentru care românii au inventat handbalul individual ar fi presupus altceva. Întâi că, zice Cristina, e o retragere temporară.

Asta rămâne de văzut. Nu zic că ne păcăleşte, doar că de la o vârstă încolo lucrurile tind să devină, obiectiv, definitive fără să te întrebe dacă eşti de acord sau nu. Adevărata raţiune însă pentru care nu se aud bocete e sentimentul de sfârşit, sau de sfârşire, al unui sport dincolo de această ieşire din scenă.

Luminiţa de gardă

Trei decenii, handbalul de fete ne-a dat o raţiune de a sărbători Crăciunul un pic mai devreme aproape în fiecare decembrie. De multe ori, globurile speranţei au căzut cu zgomot din copacul pasiunii, dar mereu rămânea o luminiţă de gardă (numită, câteodată, Huţupan) care să ne ridice iar pulsul pentru următoarea încercare.

Au fost generaţii care au crescut aici, au plecat pe unde au putut şi au revenit cu un profesionalism bun de dat ca exemplu. Au fost semifinale multe, majoritatea pierdute, dar au fost şi câteva medalii care ne-au ajutat să nu alungăm din inimile noastre acest sport.

Promisiuni, așteptări

Momentele de plonjon au fost adesea urmate de reveniri. Meciurile cu suspans de film nocturn, imposibilitatea de a şti ce se va întâmpla au atras ca magnetic publicul, mereu pregătit de fericire în ciuda dezamăgirilor frecvente. Asta pentru că fericirea se putea întâmpla. Vremuri interesante. Promisiuni. Aşteptări. Visuri de aur. Visuri.

Despărţirea de handbalul individual

Acest orizont arată închis azi. Totuşi, tocmai i s-a arătat o oportunitate stelară. Cu retragerea Cristinei, naţionala e chemată să fie o naţională, şi nu remorca unui om. Cu Cristina, acest lot a părut a fi ţinut pe aparate. Importanţa ei rezona dincolo de teren, dincolo de antrenori. Distincţii individuale, atenţia presei, puzderia de contracte publicitare, salariu nemaivăzut. Neagu a devenit mai mare decât handbalul.

Deconectarea de la Neagu va da, în fine, masca jos de pe chipul naţionalei şi o va obliga la ceva ce ar trebui să fie în firea oricărui organism viu: reinventarea. Jucătoarele vor fi obligate – visăm iar – să priceapă că un contract bun azi nu te va ajuta să te suporţi pe tine însuţi mâine, când nimeni nu te va mai băga în seamă.

Treaba cu sportul de performanţă

Acum aproape un sfert de secol, o altă generaţie a naţionalei, şi atunci în picaj, a priceput că riscă insignifianţa şi, într-o sforţare admirabilă a atins o performanţă şi apoi altele care au dat acelor fete o recunoaştere perenă. Vărzaru, Huţupan, Luca, Amariei. Cine de azi va avea peste timp favorurile memoriei în afară de Neagu? Pentru că dacă făcând sport de performanţă nu ai ambiţia să devii cineva, mai bine treci în spatele unui birou.

În faţa sau în spatele statuii lui Carol?

"Fetele vor învăţa să joace şi fără mine". Cât de aspru sună această sentinţă! Pentru că, da, Neagu era ca o adicţie, ca un motor la bicicletă, ca glutamatul în mâncare. Iar "fetele" au rămas acum fără gust, şi nu de la Covid.

Va trebui ca ele să înveţe handbalul, handbalul aşa cum îl joacă nordicele, franţuzoaicele, rusoaicele. Handbalul cu toate jucătoarele, ce nebunie! Va trebui să afle dacă mai sunt sportive sau doar nume pe un stat de plată şi pentru asta va trebui să fie ajutate straşnic de către antrenori. Ce veste bună e, din acest punct de vedere, retragerea Cristinei! Şi pentru noi toţi!

La Ateneu sau la muzeu?

Nu vom mai putea să glosăm aiurea pe marginea performanţelor individuale în vreme ce colectivul acumulează ratările. Nimeni în lume nu face asta. Calificarea la încă un Mondial, beneficiind, încă, de statutul de echipă din jumătatea superioară a ierarhiei handbalului, asigură prezenţa în locul în care ar trebui să se întâmple marea transformare. E o ocazie minunată de afla, în fine, dacă mergem cu handbalul la Ateneu sau, definitiv, la muzeu.