Luminiţa Paul a rămas cu o întrebare după CE de handbal: unde sînt copiii?

Ce diferenţă e între 2005 şi 2012? Sînt mai puţine campioane din care să alegi

S-a mai încheiat o competiţie importantă de handbal feminin. Pentru noi. Pentru alţii, adică altele, abia urmează fazele cele mai tari: semifinalele de azi, duminică finalele, cea mare şi cea mică. "Tricolorele" se întorc din Serbia pe locul 10, poziţie pe care au mai atins-o în 1994, cînd antrenor principal era tot Gheorghe Tadici. E însă doar o coincidenţă, între ce a fost în urmă cu 18 ani şi ce e acum nu există alte puncte comune.

Ce putem spune? Pentru că trebuie să comentăm, nu? Ei bine, nu e atît de simplu precum pare. Ar fi facil să mergem la extrem şi să lipim peste acest loc 10 o etichetă mare pe care să scrie "eşec". Dar n-ar fi deloc original. Avem deseori o anume voluptate a criticii, a lamentării şi aproape a bocetului în urma unui rezultat care, de fapt, are rădăcini în realitate. Şi nu doar rădăcini, ci şi trunchi, ramuri şi tot ce mai trebuie.

Fascinant, în măsura în care am asista la un spectacol neutru, fără implicare, e felul cum a oscilat "naţionala" României. Meciul perfect a fost contra Spaniei, în care Gheorghe Tadici a folosit aceleaşi 7 jucătoare aproape pe toată durata disputei. A existat atunci şi conjunctura zîmbitoare în care cele 7 au evoluat la un nivel competitiv, chiar sclipitor. Meciul dezastru a fost cel cu Ungaria, în care nu s-au mai întrunit astrele bune. Dimpotrivă. Iar rezervele n-au făcut faţă pentru că nu erau pregătite să facă faţă. Ele trebuia doar să intre cîteva minute, ici şi colo, ca să-şi tragă sufletul titularele.

Iar în ultimul meci, cel cu Germania, rezervele au fost ţinute de acelaşi Tadici pe teren pînă cînd şi-au dat seama că pot să joace. Că-şi pot asuma riscuri, că frica e un ingredient dispensabil. Era însă, de asemenea, şi un pic cam tîrziu pentru acest campionat. Dar asta nu înseamnă că se poate pune semnul congruent între prima linie şi a doua. Înseamnă doar că diferenţa nu e uriaşă.

În 2005, cînd România cucerea argintul mondial tot cu Tadici pe bancă, în fiecare dintre partidele disputate a strălucit în mod special altă jucătoare. Cu Ucraina au fost Luca şi Gogîrlă, cu Franţa Vărzaru, cu Macedonia Brădeanu, cu Brazilia Gogîrlă, cu Germania Ardean şi aşa mai departe. Era alt lot. Altă varietate. Din jucătoarele înscrise pe foaie doar una sau două nu erau foste campioane mondiale de tineret.

Ultima medalie cucerită la această categorie de vîrstă a fost bronzul european în 2007. Cu Cristina Neagu, Adriana Ţăcălie şi Nicoleta Dincă, singurele aflate în lotul de la CE 2012. Numai că din echipa de acum 5 ani şase fete s-au lăsat deja de handbal, una tocmai a născut, două joacă în divizia secundă, iar restul sînt la formaţii de pluton din campionatul intern. Aşa că, înainte să începem să bocim după o medalie iluzorie, mai bine ne uităm pe unde sînt copiii noştri. Cel mai probabil la calculator sau, ce frumos!, cu vreun atlas în braţe. Mai rar pe afară, jucîndu-se, sau în sala de sport. De fapt, aproape niciodată.