Articol de Marian Ursescu - Publicat marti, 22 martie 2016 00:00
Mădălina Zamfirescu a debutat la "naţionala" mare în meciul de la Cluj, cu Norvegia, iar la Aarhus a celebrat alături de fete calificarea la Jocurile Olimpice de la Rio.
E născută la Rm. Vâlcea, un oraş al handbalului prin excelenţă. De altfel, Mădălina Zamfirescu a ajuns să facă sport impresionată de succesele Oltchimului.
A crescut în sală admirându-le pe Steluţa Luca, pe Cristina Neagu, pe Luminiţa Huţupan Dinu. Visa ca într-o zi să ajungă şi ea ca ele. Dar nu spera că, aşa de repede, va ajunge să joace alături de unele dintre modelele sale.
„Nu scăpam niciun meci al Oltchimului, mai ales cele de pe teren propriu. Am fost şi la Bucureşti, şi la Györ, mergeam şi la antrenamente. Am fost şi la meciul în care, ţin minte, Cristina Neagu şi-a rupt ligamentele la genunchi. Atunci, m-am gândit că dacă o să fac handbal, pot să trec şi eu prin astfel de situaţii, Doamne fereşte!", povesteşte Mădălina.
Din 60 de fete, A rămas Mădălina Zamfirescu
Centrul ajuns acum la Dunărea Brăila, împrumutată de HCM Baia Mare, a început handbalul la 10 ani. Acum are 21. „Doamna Maria Ciulei mi-a pus mingea în mână. A fost pentru mine ca o mamă. Mi-a fost dirigintă, m-a învăţat să fac primul dribling", spune Mădălina.
La 14 ani a ajuns la Centrul Naţional de Excelenţă din oraşul său natal. "Am participat la un trial, la Tg. Jiu, unde trebuia să arătăm cât suntem de valoroase. L-am trecut şi aşa am ajuns în Centru. De altfel, din cele 60 de fete alături de care am început handbalul, numai eu am ajuns la nivel de senioare să mai fac acest sport", spune mândră Zamfirescu.
Înşiruie toţi antrenorii cu care a lucrat pentru că, spune ea, de la fiecare a învăţat câte ceva. Lucian Râşniţă, Octavian Achimescu, Victorina Bora, Luminiţa Huţupan Dinu, Săviştean Popa.
Cum a reacționat Mădălina Zamfirescu când a fost dată la o parte: „Am plâns, dar am zis că rezolv cumva”
Când a terminat junioratul, la 18 ani, Mădălina trebuia să facă pasul spre Liga Naţională.
„A fost o perioadă dificilă pentru mine deoarece majoritatea colegelor mele de la Centru aveau oferte de la echipe din România, eu nu aveam niciuna. Nu mă dorea nimeni. Am plâns, am suferit, dar mi-am zis că o să rezolv eu cumva. Iubeam prea mult handbalul", mărturiseşte Mădă.
În ultimul ceas, clubul CSM Ploieşti s-a arătat interesat de bruneta vâlceancă. A participat la licitaţia organizată de federaţie şi a plătit pentru Mădălina Zamfirescu 12.000 de euro.
A jucat de la început, şi-a făcut repede loc printre titulare. A căpătat mult curaj şi şi-a ajutat echipa, în primul sezon, să nu retrogradeze. Nu a rămas însă la Ploieşti. A pus ochii pe ea vicecampioana HCM Baia Mare, care i-a oferit condiţii mai bune. A acceptat oferta maramureşenilor, cu condiţia că va fi împrumutată la un alt club.
„Ştiam că la Baia Mare îmi va fi mai greu să joc. La vârsta mea eu vreau să joc, nu să stau pe bancă! Numai aşa voi progresa".
Aşa a ajuns la Craiova pentru un an şi acum la Brăila. „Eu am fost un caz fericit. Junioarele, când ajung în echipele de senioare, joacă rar. Eu am mers la echipe mai mici, fără pretenţii, şi am prins multe minute în teren. Asta vreau şi de acum încolo", adaugă Mădălina.
Clipe de vis
Mădălina Zamfirescu a avut primul contact cu echipa naţională vara trecută. A fost convocată la meciurile cu Serbia, din preliminariile Campionatului Mondial. S-a pregătit alături de fete, s-a antrenat cot la cot cu ele.
"Parcă visam. Mă ciupeam să văd dacă e adevărat", spune puştoaica. Nu a prins lotul pentru meciul tur, din Serbia, dar a fost pe bancă la cel retur, de la Cluj. "Nu am apucat să joc nicio secundă, dar am trăit alături de fete bucuria calificării la Mondiale, după ce am eliminat-o pe vicecampioana lumii", spune Mădă.
Orice convocare la vârsta asta e un bonus. Şi a doua a venit anul acesta, luna aceasta. Melinda Geiger s-a accidentat şi a fost chemată Zamfirescu pentru partidele cu Norvegia din preliminariile CE 2016.
Gol împotriva campioanei olimpice
Cu 7.200 de oameni în tribună, Mădălina a intrat pe teren pe finalul jocului. Era pentru prima dată când îmbrăca tricoul albastru, cu numărul 31, cu tricolorul pe mânecă. 31 e data ei de naştere (31.10.1994).
"Nu voi uita niciodată aceste momente. Aveam emoţii, îmi tremurau picioarele. Dar mi-am luat inima în dinţi şi am aruncat la poartă. O aruncare pe sub mână. Mingea a trecut printre apărătoarele nordice şi a intrat în plasă. Primul gol la naţională. WOW!", povesteşte Mădălina, retrăind parcă acele momente.
Visul de la Aarhus
A continuat să trăiască într-un vis. A prins lotul pentru turneul preolimpic de la Aarhus. A stat iar lângă modelele ei din copilărie.
S-a echipat în acelaşi vestiar cu Neagu, Brădeanu, Elisei, Ungureanu, Manea. „Au fost cele mai frumoase zile din viaţa mea. E cea mai importantă realizare a carierei mele de până acum. Faptul că am jucat în echipa naţională la meciurile în care a reuşit calificarea la Olimpiadă, ce-ţi poţi dori mai mult?".
A intrat 3 minute şi 28 de secunde în disputa cu Danemarca. De ajuns ca să pătrundă în febra unui joc fabulos al echipei României. Apoi, cu Uruguay şi Muntenegru a stat trei sferturi de meci pe teren. A marcat de 7 ori, a arătat că e o puştoaică talentată, pe care România se poate baza în viitor.
Nu ştie dacă va prinde lotul pentru Rio, îi va fi greu, e conştientă, dar de acum, Mădălina are o motivaţie suplimentară de a continua. "Sunt tânără, pentru mine ediţii ale Jocurilor Olimpice vor mai veni. Tot ce vreau e să fiu sănătoasă. Pentru restul voi munci", încheie jucătoarea cu numărul 31.
A descoperit o familie
Conducătorul de joc spune că tinerele sunt foarte bine primite de "tricolorele" cu experienţă.
- Mădălina, cum e să fii la echipa naţională, să joci în tricoul echipei naţionale?
- E ceva de vis, ceva ce numai trăind aşa ceva poţi să realizezi. Nu credeam niciodată că voi trăi astfel de momente.
- Turneul a decurs de aşa manieră încât aţi apucat să jucaţi, să arătaţi ce puteţi.
- Da, ne bucurăm foarte mult noi, jucătoarele mai tinere. Tomas ne-a dat şansa de a arăta că nu am venit la naţională degeaba. Îmi pare rău că s-a terminat egal cu Muntenegru, mi-aş fi dorit să câştigăm, dar important e că am terminat sănătoase.
- Ce ţi-a spus antrenorul Ryde? Bănuiesc că au fost multe întâlniri, discuţii cu el?
- Da, mereu mă încurajează. Nu am văzut niciodată un om mai pozitiv decât el. Tot timpul ne ridică moralul. Îmi spune să fiu relaxată, să mă bucur de joc, îmi spune că sunt cea mai bună şi că trebuie să am mai multă încredere în mine. După un meci pierdut, cum a fost în Norvegia, ne-a spus că nu trebuie să ne gândim la ce a fost, ci la ce va fi. Aş vrea să fie toată lumea ca el!
- Toată lumea te-a evidenţiat la meciul de la Stavanger, chiar dacă România a pierdut.
- Nu vreau să par modestă, dar eu cred că nu am făcut un meci prea bun. Am făcut multe greşeli, am dat pase aiurea. Sigur că e vârsta, sunt emoţiile. Astfel de meciuri te ajută să creşti, să progresezi.
- Cum v-au primit fetele mai în vârstă, cele cu experienţă?
- Nu credeam că fetele mari o să ne primească atât de bine. Tot timpul au stat lângă noi, ne-au încurajat pentru că una e să vină la tine Cristina Neagu şi să-ţi spună «Hai că eşti bună, poţi!» şi alta e să vină o colegă de vârsta mea. Alta e motivaţia. Sunt momente în care te pierzi, mai ales că nu ai experienţă. Nu pot să mă compar cu Mika Brădeanu, de exemplu. De multe ori noi vrem totul dintr-odată, să fim cele mai bune azi, nu să aşteptăm ziua de mâine. Încerci să nu greşeşti şi din dorinţa de a face prea mult, atunci o dai în bară.
- Visezi să ajungi acum la Rio?
- Visez. Dar până la urmă nu contează cine merge la Rio! Eu am descoperit aici, la lot, o adevărată familie. Cel mai important e ca România să câştige o medalie la Olimpiadă. Eu sper să merg în Brazilia, dar dacă nu va fi acum, peste patru ani voi fi la Olimpiadă sigur.
La un pas să paralizeze
Handbalista a trecut acum câţiva ani printr-o mare emoţie. A suferit o accidentare foarte urâtă, fiind la un pas de a rămâne paralizată. A trebuit să poarte guler cervical o lună de zile, a stat prin spitale, dar Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că acum totul e OK.
"O colegă a vrut să facă o glumă, m-a împins, eu nu eram atentă, eram relaxată. Mi-a dat capul pe spate şi am intrat în şoc cerebral! Au fost 24 de ore critice în care mi s-a spus că pot să paralizez. Bine că nu s-a întâmplat asta, Doamne fereşte!", povesteşte Mădălina.
Nedespărţită de Perianu
Mădălina Zamfirescu e permanent alături de Gabriela Perianu. „E cea mai bună prietenă a mea. Ne ştim de la 14 ani, de la selecţiile pentru echipa naţională. Cu ea am stat mereu în cameră la junioare, la tineret, cu ea stau şi acum, la senioare", spune Mădălina.
Generaţia 1994, din care fac parte cele două, nu a luat nicio medalie la junioare şi tineret, deşi a fost foarte aproape. La Europeanul sub 17 ani, în 2011, România a terminat pe locul 7, iar doi ani mai târziu, la Europeanul sub 19 ani, a terminat pe 5.
"Îmi place să mă distrez, să fiu fericită, să mă bucur de fiecare dată când am ocazia. Îmi place să cânt şi să dansez. Nu am o voce extraordinară, dar exersez"
Mădălina Zamfirescu"Jucam inter la început, dar m-am accidentat şi îmi era cam teamă să mă apropii de poartă. Aşa am ajuns centru, am învăţat să joc colectiv, pentru că altfel confiscam mingea. Puteam să fiu cu trei jucătoare pe mine că nu dădeam drumul la pasă. Îmi plăcea să înscriu goluri. Acum mă bucur mai mult când dau o pasă de gol"
Mădălina Zamfirescu"Când înscrii un gol pentru echipa ta naţională, simţi că nu te-ai apucat de sport degeaba, că nu ai făcut degeaba sacrificii. E un sentiment de nedescris. Aş dori oricui să fie în locul nostru atunci, să vadă trăirile"
Mădălina Zamfirescu"Oltchim a fost pentru mine o motivaţie, un imbold. Am avut exemple de urmat. M-am gândit să ajung într-o zi şi eu ca fetele de acolo. Mi-ar fi plăcut să joc la Oltchim, să fiu acasă, cu publicul de acolo. Ar fi păcat să uităm Oltchimul, ceea ce a reprezentat această echipă pentru România"
Mădălina Zamfirescu
)
)
)
)
)
)
)
