Interviu-eveniment cu o legendă a rugbyului, acum antrenor la RCM Timişoara: "Viaţa mea în Apartheid"

Pare ciudat ca un om cu alura lui Mike Tyson să aibă o atitudine blîndă şi să fie dispus să îşi pună pe tapet întreaga viaţă. Chester Williams (41 ani) este unul din oamenii care au schimbat definitiv istoria Africii de Sud. "Perla neagră", aşa cum a ajuns să fie denumit de conaţionalii săi, a fost om de bază al echipei naţionale de rugby a Africii de Sud, care a cucerit titlul mondial în 1995. A fost un moment în care pentru mulţi Apartheidul a luat sfîrşit pentru totdeauna, iar Africa de Sud a învăţat să trăiască pentru prima dată ca o familie. Într-un interviu inedit, Chester Williams a povestit cum a trăit o copilărie interzisă persoanelor de culoare, momentul în care a fost arestat pentru că nu avea voie să umble pe stradă, a destăinuit experienţa filmului " Invictus", la care a avut un cuvînt important de spus, dar şi momentul întîlnirii cu Nelson Mandela, pe care spune că nu îl va uita niciodată.

- Cum a fost copilul Chester Williams? A fost un copil fericit?
- Am fost un copil foarte fericit datorită părinţilor mei. Cîştigau destul de bine şi am avut parte de o educaţie foarte corectă. Bineînţeles că nu îmi erau permise anumite lucruri care le erau permise copiilor albi, dar aşa cum era, am fost foarte fericit.

- Cînd aţi simţit prima dată că se face o diferenţiere între rase în Africa de Sud?
- Nici nu ştiu cînd am simţit vreodată altfel în copilărie! Am trăit nişte momente foarte delicate, pline de obstacole. Oamenii ca mine nu aveau voie în acelaşi tren sau autobuz cu oamenii de culoare. Existau vagoane diferite pentru noi, iar la toaletele publice nici nu se punea problema să avem acces. Eram nevoiţi să ne facem nevoile prin tufişuri sau pe unde apucam ca să nu fim văzuţi. Nu aveam voie să intrăm în restaurante, nu aveam voie să mergem la film sau în orice alte locuri în care albii s-ar fi relaxat. Existau unele baruri sau locaţii în care intrau doar oamenii de culoare, iar acelea erau singurele noastre refugii atunci cînd ieşeam din casă.

- Care a fost cel mai tensionat moment pe care l-aţi trăit?
- A existat un moment în care mergeam cu mai mulţi prieteni pe stradă şi am fost ridicaţi de Poliţie. De ce? Pentru că nu aveam voie să mergem în grup mai mare de trei oameni. Şi noi eram mai mulţi pentru că mergeam la un antrenament de rugby. Luptam pentru ceea ce simţeam că este în sufletul meu. Tatăl meu avea însă relaţii bune cu Poliţia din oraş şi am reuşit să ies chiar în acea seară, dar experienţa m-a marcat toată viaţa. Trebuia să fii conştient de cine e în jurul tău, să nu te laşi niciodată provocat şi să nu superi pe nimeni. A făcut parte din formarea mea ca om şi ne comportam aşa cum credeam pentru a face din Africa de Sud o ţară mai bună. Un asemenea episod s-a întîmplat o singură dată, cînd aveam 16 ani, dar crede-mă că mi-a fost de ajuns.

- Care este prima amintire cu o minge de rugby?
- Prima amintire cu mingea este de la 8 ani. Nu prindeam niciodată prima echipă, dar eram atît de hotărît să reuşesc încît am ajuns să am note foarte proaste la şcoală, iar tatăl meu s-a opus să mai fac acest sport. Am revenit pe teren doar la 17 ani. Şi culmea, crescusem într-o familie care făcuse toată viaţa rugby. Tatăl şi unchiul meu au jucat pentru echipa de culoare a Africii de Sud, iar unchiul meu chiar pentru echipa mare. Dacă erai negru trebuia să dai absolut totul pentru a putea să prinzi echipa. A fost şi cazul meu, dar cînd am ajuns la "naţională" m-au acceptat imediat pentru că au văzut ce fel de om sînt. M-au tratat ca pe unul de-al lor şi m-am simţit ca într-o familie.

- A venit apoi şi întîlnirea cu Nelson Mandela.
- L-am cunoscut pe Mandela în 1993. A fost o onoare uriaşă pentru mine, aveam lîngă mine o emblemă a acestei lumi. Am vorbit despre rugby, despre politică şi despre multe alte lucruri. Acum este cu atît mai special pentru că nu mulţi se vor mai bucura de asemenea momente, pentru că starea sa de sănătate nu este foarte bună. Mandela era un om foarte relaxat şi nici nu ne imaginam că vom schimba lumea peste 2 ani. Un singur meci a reuşit să unifice o ţară.

- Care a fost momentul definitoriu din acea zi?
- Episodul marcant? Mandela era în spatele nostru şi a unit ţara doar prin susţinerea sa. Albii şi negrii stăteau împreună şi susţineau echipa. Cînd am reuşit un eseu contra celor din Samoa, toată Africa de Sud şi-a dat seama că cele două rase pot forma o echipă. La final, unii suporteri rămăseseră ţintuiţi în scaune ore întregi şi nu le venea să creadă că Africa de Sud a cîştigat Cupa Mondială. Şi ştii ceva? Dacă publicul nu era lîngă noi nu cîştigam, jucam cu o echipă cu cel puţin 30% mai bună. Dar a fost ceva fantastic. După meci nici nu puteam intra în autocar, toată lumea voia să ne atingă, erau foarte fericiţi, toată ţara zîmbea.

- S-au schimbat chiar atît de radical lucrurile după un singur meci?
- Ştii cum este, lucrurile nu aveau cum să se schimbe 100%, pentru că niciunde nu există perfecţiunea totală. Mai avem multe de făcut, toată lumea are drepturi egale, toată lumea are dreptul să meargă la restaurant sau la toaletă, iar mentalitatea trebuie schimbată definitiv. Această mentalitate se va schimba complet doar cu trecerea timpului.

- După mai mult de un deceniu a apărut şi filmul Invictus.
- Da, iar pentru mine faptul că am fost directorul pe ceea ce a însemnat jocul de rugby propriu-zis în acel film a însemnat foarte mult. Am vrut foarte mult să fie incluse în film şi momente care au avut loc imediat după meci, era foarte important pentru mine, iar cînd am văzut că marele Clint Eastwood mă asculta... Este un om fantastic, uneori filma chiar şi cînd nu ne dădeam seama. Pur şi simplu vedeai că dă indicaţii, era foarte relaxat, un om foarte interesant de la care ai foarte multe de învăţat. Ştii ce m-a amuzat? Mi-a cerut să joc în film, dar le-am spus că nu sînt actor, eu sînt sportiv.

- V-a interpretat McNeil Hendricks. Mulţumit de prestaţia lui?
- (Rîde) Nu vreau să fiu rău, dar era prea gras şi prea încet. Eu sînt mult mai frumos. Glumesc. Oricine mă interpreta, pentru mine era important ca faptele să fie reale, să fiu prezentat într-un mod corect, iar 90% din film a fost poveste reală şi 10% a fost Hollywood pentru că se dorea să fie un film de Hollywood nu unul sud-african. Iar în definitiv a ieşit ceva extraordinar.

- Filmul se identifică şi prin momentul speech-ului lui Matt Damon. Cît de real a fost acel moment?
- A fost un moment cît se poate de real. A chemat toată echipa laolaltă, era un moment dificil dar ne dădusem seama că putem cîştiga. A fost un moment care ne-a motivat fantastic şi cînd am plecat din acea grămadă, mulţi eram deja campioni

- Cît de greu a fost cînd a venit momentul în care aţi spus stop. De azi nu mai joc rugby?
- Să ştii că am fost foarte fericit cînd am încheiat cariera, nu aveam regrete. Din acea zi nu am mai jucat niciodată rugby pentru că nu aş dori să stric ceea ce am muncit atîţia ani. Cînd am decis să mă retrag am primit o ofertă pentru a conduce "naţionala" Africii de Sud în 7. Mi-a fost şi mai uşor din acel moment, iar restul lucrurilor au venit de la sine.

- De ce totuşi România?
- Nu ştiu, m-a atras ceva. A fost prima dată Dinamo, iar apoi insistenţa Timişoarei. RCM m-a sunat de trei ori, am refuzat de două şi a treia oară am zis că merită cu adevărat o şansă dacă mă doresc atît de mult. Eu cînd merg undeva chiar simt că pot să fac diferenţa, aştept cu mare nerăbdare acest moment şi sînt convins că lucrurile vor merge spre bine.

- Vorbiţi de parcă rugbyul din România este numai lapte şi miere. Ştiţi, de fapt, că nu este aşa...
- Ştiu, am văzut cum sînt terenurile, condiţiile din România şi mi s-au deschis ochii. În Africa de Sud ai la dispoziţie tot ce vrei, ai tribune imense în jurul tău, rugby-ul este o religie. Timişoara vrea să devină o echipă profesionistă şi sper ca într-o zi să simtă şi ei ce înseamnă un stadion plin, iar eu să pot spune că am ajutat la formarea acestui lucru.

- Care este mesajul pentru cititorul acestui interviu, care nu cunoaşte foarte multe despre rugby?
- Rugbyul este un joc onest, este un joc de gentlemeni, te dezvoltă din toate punctele de vedere. La fotbal mulţi îşi rup picioarele, genunchii, la rugby există o accidentare gravă la cîţiva ani şi asta se întîmplă din cauza regulilor clare care există în acest joc. Este un sport în care la final îi strîngi mîna adversarului. Am fost la un meci de fotbal din Anglia în care fanii gazdelor trebuiau să plece înaintea oaspeţilor, iar ei să aştepte. De ce? Rugbyul trebuie să fie explicat şi copiilor. Românii trebuie să înţeleagă acest sport, există touch rugby, copiii îl pot juca în parcuri, este o parte de noncontact a acestui sport.

- Cum ar arăta într-o zi un film despre Chester Williams?
- Wow, ar fi extraordinar un film pentru ca lumea să mă cunoască cu adevărat, să vadă ce a însemnat rugbyul în viaţa mea, cît am dat, dar şi cît am primit de la acest sport. Dar ar trebui să fie un film de Hollywood.

- Actorul?
- (Rîde) Iarăşi? Orice actor de culoare, puternic şi care să arate perfect. Speram şi la Invictus să fiu jucat de Denzel Washington, poate vor reuşi la filmul acesta.

Reportofonul se opreşte, pixul este lăsat pe masă, dar unul dintre cele mai delicate momente ale serii îl are în prim-plan pe Chester. În ochii lui se vede ceva, iar mesajul este surprinzător. "Ştii, mi-ai pus acea întrebare cu rugbyul la români. Nu ştiu cum să fac lumea să înţeleagă că de asta sînt aici. Mi-aş dori enorm să pot umple un stadion de oameni care să vadă adevărata faţă a rugbyului, să realizeze cît de superb este acest sport. Acesta este obiectivul meu. Într-o ţară axată doar pe fotbal să pot să fac măcar cîţiva oameni să adore sportul care mi-a dat totul în viaţă".

Carte controversată
Chester Williams a scris o carte autobiografică la cîţiva ani după ce a renunţat la cariera de sportiv, iar rîndurile sale au provocat rumoare. "A fost o carte foarte controversată. Am scris adevărul şi dacă eram încă în activitate aş fi fost şi mai tare îndepărtat. Lumea nu acceptă de multe ori adevărul, dar este modul meu de a fi, de a spune ceea ce gîndesc. Primul tiraj s-a vîndut în cîteva zile, am fost nevoit să o trimit la retipărire", a spus Williams.

Aproape principal
Tehnicianul Timişoarei a fost foarte aproape în două rînduri să devină antrenorul principal al Africii de Sud. "Cred că au fost nişte momente în care Dumnezeu m-a ajutat foarte mult şi nu mi-a dat acea povară pentru că nu aş fi reuşit. Eram foarte tînăr, aveam 36 de ani, iar ca să reuşeşti ai nevoie de experienţă. Sînt convins însă că va veni şi momentul meu", spune încrezător Williams.

Glume pe seama fotbaliştilor
Fosta aripă a Africii de Sud recunoaşte că nu suportă simulările din fotbal. "Glumim mult pe seama simulatorilor din fotbal, dar asta este natura acelui sportiv. Se întîmplă şi la noi uneori, dar este etichetat rapid ca un trişor şi apoi regretă vreme îndelungată. Un practicant de rugby trebuie să fie fotbalist, săritor în lungime, în înălţime, halterofil, sprinter, alergător de rezistenţă. Şi în final eşti numit rugbyst", explică "Perla neagră".

Ce a fost Apartheidul?
Apartheidul a fost un sistem rasist impus de guvernele minorităţii albe din Africa de Sud. Practic, se impunea segregarea raselor, iar negrilor li se interzicea dreptul la vot sau la libera circulaţie. În anul 1948, Apartheidul a luat şi formă juridică în Africa de Sud şi practic se hotărîse prin lege ca fiecare persoană să aibă drepturi în funcţie de rasa de care aparţine. Deşi au existat mai multe mişcări de rezistenţă, unele chiar din partea albilor, sistemul s-a menţinut pînă în anii '90, cînd au avut loc primele alegeri libere în Africa de Sud.

"Am simţit că am fost unul din oamenii speciali din Africa de Sud, iar cînd am dus torţa olimpică la Atena a fost un moment extraordinar pentru mine" (Chester Williams)

"David Campese a schimbat total faţa jocului de rugby. A fost exploziv, a schimbat în totalitate acest joc. Este preferatul meu" (Chester Williams)