Articol de Cristian Geambașu - Publicat luni, 17 octombrie 2022 15:24 / Actualizat luni, 17 octombrie 2022 15:53
La exact o jumătate de secol, amintirile nu s-au estompat, dar necazul celor care au sperat atunci nu a dispărut. Meciul pierdut România lui Ilie Năstase și Ion Țiriac în fața Statelor Unite rămâne peste timp una dintre cele mai triste povești ale sportului nostru. Este o poveste care trebuie spusă pentru că dincolo de gustul înfrângerii rămâne adevărul că pe atunci evoluam în altă ligă a sportului.
Jumătatea lunii octombrie 1972. Finala Cupei Davis se joacă la Bucureşti, între România lui Năstase şi Ţiriac şi Statele Unite, cu Stan Smith în postura de vedetă absolută. Specialiştii tenisului susţin şi acum că a fost una dintre cele mai frumoase şi mai dramatice finale din istorie.
Cu niște ani în urmă, prestigiosul New York Times publica un articol cu titlul „When the Davis Cup came from the cold” („Când Cupa Davis a venit din frig”), în care recompunea mai ales atmosfera care înconjura marea finală. Descopereai acolo o Românie comunistă sumbră, ploioasă, rece, care își trimitea agenții secreți să întâmpine delegația americană.
6 săptămâni după masacrul de la Munchen
Matt Richtel, autorul articolului, insista asupra contextului politic particular, relatând şi despre şiretlicurile la care ar fi apelat românii pentru a-i împiedica pe americani să câştige.
Întâlnirea dintre România şi SUA se desfăşura la doar 6 săptămâni distanţă de atentatul teroriştilor palestinieni, care omorâseră 11 sportivi israelieni în Satul olimpic din Munchen. Iar România, precizează Richtel, era una dintre ţările care întreţineau relaţii amicale cu palestinienii, în particular cu OEP-ul lui Yasser Arafat, perceput pe atunci ca organizaţie teroristă.
Se implicase chiar Nixon
Temerea americanilor se referea la componenții echipei de Cupa Davis, care puteau fi expuşi la Bucureşti, mai ales că în rândurile lor erau şi doi etnici evrei: Harold Solomon şi Brian Gottfried.
În plus, Bucureştiul era prima capitală de dincoace de Cortina de Fier care găzduia o competiţie de o asemenea importanţă. Alt element de volatilitate. Autorul susţinea că însuşi preşedintele Nixon, în exerciţiu la Casa Albă în acel moment, ar fi contribuit la necontramandarea celebrei finale.
Ameninţarea teroristă, Bucureştiul sumbru
Tabloul zugrăvit de Matt Richtel era complet din punctul de vedere al imaginii cinematografice. Biciuit de ploaie, avionul companiei Air France care aduce delegaţia americană aterizează la Bucureşti.
Aeronava este aşteptată de 24 de agenţi antitero americani, înarmaţi cu pistoale mitralieră şi cuţite ascunse la gleznă. Păziţi straşnic şi musafiri ai unui oraş periculos, adversarii echipei române aveau să se confrunte în zilele următoare cu ostilitatea arbitrilor de linie şi cu şiretlicurile lui Ion Ţiriac, pretinde jurnalistul american.
De ce a lipsit Harold Solomon
Richtel mai scrie că Dennis Ralston, căpitanul nejucător al americanilor, nu îl titularizează pe Harold Solomon pentru meciurile de simplu tocmai din cauză că acesta putea fi ţinta unui atac terorist. Din poveste nu lipseşte epica meciului propriu-zis, una în care americanii triumfă în faţa unui adversar tenace, viclean şi dispus să apeleze la orice mijloace pentru a învinge.
Articolul lui Matt Richtel avea tensiune, emoţie şi scriitură de calitate. Dar era un amestec subtil de neadevăruri şi exagerări strecurate în fondul faptelor reale.
Povestea noastră. Altă Românie, alt Bucureşti
România anilor '70 era, da, o ţară comunistă, dar la acea vreme era una care arunca ocheade Vestului. În România acelor ani nu doar că mâncarea era ieftină şi din belşug, dar exista și o sensibilă destindere la nivelul libertății de expresie, cât timp nu îl criticai pe secretarul general.
Regimul lui Ceauşescu protestase neechivoc în momentul invaziei sovietice din Cehoslovacia, în 1968. Pe baza acestei platforme a disidenţei în cadrul blocului comunist şi al Tratatului de la Varşovia, România devenise răsfăţata Occidentului.
America ogarului cenușiu și a clauzei națiunii celei mai favorizate
America se plasa în fruntea celor care aplaudau independenţa guvernului de la Bucureşti, iar ca semn al apropierii de noi, preşedintele Richard Nixon, în plină epocă a "proliferării armelor nucleare", efectua o vizită de două zile în România, în vara lui 1969.
Marinarii români dădeau onorul celor doi şefi de stat de pe catargele navei-şcoală „Bricul Mircea”, în micuţul port de pe vremuri de la Mangalia, în faţa miilor de turişti români şi străini echipaţi în slipuri şi papuci de baie. România urma să primească în scurt timp şi clauza naţiunii celei mai favorizate din partea SUA.
Capitala cosmopolită
Nu e mai puţin adevărat că România întreţinea relaţii amicale (cordiale, cum se spunea în limbajul consacrat al vremii) şi cu palestinienii, prin OEP-ul lui Yasser Arafat, şi cu Israelul. Tocmai această abilitate (duplicitate?) a diplomaţiei guvernului român ne punea în situaţia de a fi percepuţi ca un factor de stabilitate şi nicidecum ca unul de risc!
România nu era un teritoriu expus eventualelor atentate teroriste şi pentru că Securitatea ştia tot ce mişcă în ţară. Bucureştiul începutului anilor '70 era însă un oraş cosmopolit, cu viaţă culturală şi ceva viaţă mondenă nu la distanță de ani-lumină de standardele occidentale.
La noi concertau şi Yehudi Menuhin, şi Salvatore Adamo, şi Celibidache şi Connie Francis. Iar la Teatrul Bulandra lucrau Lucian Pintilie şi Liviu Ciulei.
Relaxare la Intercontinental
Echipa de Cupa Davis a Statelor Unite ateriza, așadar, într-un oraş primitor şi sigur dintr-o ţară comunistă care privea cu speranţă spre Vest. Tensiunea provocată de tragedia de la Munchen era reală, la fel şi paza specială, dar discretă, de care beneficiau Stan Smith şi compania.
Cazaţi la Hotel Intercontinental, o dovadă imobiliară a cooperării româno-americane, jucătorii de peste Ocean au avut parte, paradoxal, de un regim mai relaxat decât componenţii echipei noastre, încartiruiţi la Hotel Triumf. Hai să vedem ce făceau ei acolo!
„Ilie a dormit bine, Ilie a mâncat bine?”, întreba Nicolae Ceaușescu
Regimul comunist știa deja că sportul este un excelent instrument de propagandă. Dar nu era doar o acțiune de propagandă. România anului 1972 întâmpina Salatiera de argint cu venerația cuvenită Sfântului Graal.
Ilie Năstase era la începutul anilor '70 marea vedetă a României. Nu doar în tenis. Ilie, care parcurgea cea mai bună perioadă a carierei, tocmai triumfase la US Open după o finală dramatică împotriva lui Arthur Ashe.
Tot în vara lui '72, disputase finala la Wimbledon, unde fusese învins după o încleştare dramatică în 5 seturi de Stan Smith, adversarul care i-a căzut la sorţi chiar pentru prima partidă a întâlnirii de la Bucureşti. Stan Smith, obsesia lui Ilie şi a noastră.
Dar pe Arena Progresul se juca pe zgură, avantaj noi. Nu pe iarbă, nu pe hard, terenurile favorite ale americanilor. Mai mult, dublul Năstase-Ţiriac era unul dintre cele mai redutabile din circuit pe atunci. Câştigaseră titlul la Roland Garros în 1970, aveau zeci de meciuri în spate.
Era sarcină de partid să luăm cupa
Experienţă, omogenitate, camaraderie. Dublul american Smith-Van Dillen era nesudat, problema ar fi fost dacă Smith ar fi fost alături de partenerul lui tradiţional, Bob Lutz, împreună cu care câştigase titluri de Mare Şlem.
Toată lumea în România aştepta două victorii la simplu de la Năstase şi încă un punct la dublu. Cupa era ca şi a noastră. Fuseserăm condamnaţi să câştigăm. Era și sarcină de partid.
Ilie Năstase la Bruxelles înainte de București
Din interior, lucrurile nu stăteau la fel de bine. După US Open, Năstase jucase încă două turnee în State, la Seattle şi la Los Angeles. Simplu, dublu, dublu-mixt. Mult, prea mult. A recunoscut apoi că își irosise energia în tot soiul de angajamente.
Săptămâna dinaintea finalei de Cupa Davis o petrecuse la Bruxelles, alături de Dominique, soţia belgiancă de atunci. Relaxare şi oblojirea rănilor. La propriu, Ilie povesteşte în cartea autobiografică „Mr Năstase” că avea palma dreaptă numai băşici. A ajuns la Bucureşti în lunea din săptămâna meciului care începea vineri, motiv pentru ca Ţiriac să facă o criză de nervi şi să spună „O să-l omor pentru asta”, mărturiseşte fostul campion în aceeaşi carte.
Năstase şi Ţiriac erau certaţi dinaintea meciului!
„Nu ia nimic în serios”, mai aruncă Ţiriac presei. Năstase recunoaşte cu jumătate de gură ceea ce se putuse vedea cu ochiul liber în tribune şi la televizor în timpul meciului de dublu pierdut umilitor în faţa perechii Smith-Van Dillen (2-6, 0-6, 3-6): relația cu Țiriac se făcuse țăndări.
Nu își mai vorbeau nici în pauzele dintre puncte, nici în pauzele dintre game-uri, când se aşezau pe scaune şi priveau în gol! Năstase mai adaugă că relaţia cu Ţiriac se deteriorase ireversibil în acea vară. Ajunsese atât de proastă încât renunţaseră să mai joace împreună în turnee. La Cupa Davis, situaţia trebuia salvată cumva, măcar de ochii lumii. Ai Partidului.
„Indicaţiili” Tovarăşului
Potrivit unui personaj-cheie al acelor zile, căpitanul nejucător Ștefan Georgescu, „tovarăşul (Ceauşescu) dădea telefon în fiecare zi: «Ilie cum se simte, a dormit bine?» La cîteva ore distanţă, din nou: «Ilie a mâncat bine?»”, rememora același Georgescu, unul dintre oamenii-cheie în desfăşurarea evenimentelor acelor zile.
După finalele pierdute la Cleveland și la Charlotte, Cupa Davis devenise obiectiv naţional și obsesie, presiunea creştea cu fiecare oră. Ţiriac, autointitulat „cel mai bun jucător de tenis care nu joacă tenis”, îşi dorea cu ardoare să câştige, fiindcă simţea că se întâlnise cu o şansă unică în carieră. Unica, probabil ultima. Năstase avea altă perspectivă, el cunoscuse deja celebritatea, răsfăţul marilor arene.
Ion cel eroic
Cazaţi la Hotelul Triumf, una dintre facilitățile de lux ale Gospodăriei de Partid, componenţii echipei României au fost păziţi permanent, inclusiv pe palierul unde se aflau camerele în care locuiau. Ilie se plânge în carte şi acuză tratamentul concentraţionar, care ar fi contribuit la ciudatul lui blocaj din timpul meciurilor.
A pierdut fără drept de apel la Stan Smith, a fost o umbră pe teren la dublu. În antiteză, Ţiriac îşi dăduse sufletul contra lui Tom Gorman, revenind entuziasmant de la 0-2 la seturi şi câştigând cu 3-2 întâlnirea. Graţie lui Ion, după prima zi era 1-1, cu şanse intacte de victorie.
Casanova Van Dillen
Totul avea să se năruiască a doua zi, sâmbătă, când în fața unei arene reduse la tăcere Stan Smith şi Erik Van Dillen zburdau în faţa unor români certaţi şi morocănoşi.
Mai ales Van Dillen, „tânărul acela care ieşea din cameră cu o fată de după gât în chiar dimineaţa meciului. A fost relaxat şi a fost cel mai bun. Ca să vedeţi ce pază strașnică aveau americanii! Când noi mergeam la arenă ne flancau vreo 70 de oameni”, îşi aminteşte acelaşi personaj din interiorul poveştii, astăzi dispărut dintre noi.
Liniorii „patrioţi”
De unde se vede treaba că paza draconică era la „Triumf” (nefericit nume!), şi nu la Intercontinental, unde Năstase, care reuşeşte o evadare sub ochii îngăduitori ai securiştilor, se duce să o vadă pe Dominique (cazată acolo, în plină ameninţare teroristă!?), pentru o întâlnire, hai să-i spunem, familială.
Ultima zi a meciului este la fel de tristă. Ţiriac, al cărui nume era scandat acum de public, apelează la toate trucurile pentru a reuşi imposibilul. O victorie în faţa lui Stan Smith. Joacă mult peste nivelul lui obişnuit, trage de timp, protestează la deciziile arbitrilor, care oricum, din „patriotism”, ciupeau la auturi pe care le converteau în mingi bune şi viceversa, după cum devenea cazul.
Ar fi fost prea frumos
La 33 de ani şi jumătate, Ion rezista până la 2-2 la seturi. În decisiv, cedează cu 0-6. 3-1 pentru americani la total. Totul se teminase. Americanii puneau iar mâna pe Cupa Davis, pentru a 3-a oară contra României, iar Năstase îşi adjudeca lejer și inutil partida cu clientul lui Tom Gorman într-o atmosferă de tristeţe absolută. Şi de suspiciune generală. Ioan Chirilă scria celebra carte „Ar fi fost prea frumos” și începeam priveghiul care ține și azi.
Nu a fost prea frumos!
Dincolo de suspiciuni, de zvonuri și întrebări fără răspuns, dar mai ales dincolo de amărăciunea aproape fizică provocată de înfrângere, persistă o imagine cred emblematică pentru cât de mult însemna Cupa Davis în acei ani pentru imaginarul colectiv al românilor.
Instantaneul pelerinajului bucureștenilor prin fața Salatierei expuse la loc de cinste, ceva care acum mi se pare că rivalizează cu perindarea sutelor de mii de englezi la catafalcul Elisabetei a II-a. Retrospectiv, și atunci a fost o înmormântare. A speranțelor.
Poate și din vina lor, tenisul românesc nu a mai putut produce un geniu ca Năstase și un salahor de talia lui Țiriac, deși mii și mii de copii cu rachete improvizate în mâini se jucau de-a Năstase și Țiriac în anii aceia. Așa că de atunci tot comemorăm.
Citește și alte știri de tenis:
)
)
)
)
)
)
)
)
