Annabel Croft, fosta campioană la Wimbledon, a fost homeless 10 zile

Iată povestea lui Annabel Croft, câştigătoarea Wimbledonului din 1984 (juniori), care a trăit zece zile cu cei pe care îi ocolea pe stradă. A mâncat cu ei, a dormit cu ei şi a aflat povestea fiecăruia.

Programul face parte dintr-un reality show bazat pe fapte reale, cea de-a  patra ediţie a seriei “ Rich And Homeless”, de pe postul BBC. Această campanie doreşte să tragă un semnal de alarmă cu privire la condiţiile în care trăiesc oamenii strazii in Londra.

“Îmbrăcată ca o cerşetoare, am stat în centrul Soho-lui. (nr. cartier in Londra). West End era plin de viaţă în toiul nopţii, însă eu eram singură şi îmi era frică. Nu aveam bani, nu aveam telefon, nici ceas şi nici o idee despre cum o să supreavieţuiesc pe străzile din Londra, pentru următoarele zece zile.

Singura mea avere era un sac de dormit pe care îl foloseam ca protecţie împotriva nopţilor reci. Pentru  câteva zile am trăit alături de alcoolici şi dependenţi de droguri. Am dormit pe pragurile magazinelor haute-couture şi m-am hrănit cu mâncare dată de pomană. M-a uimit generozitatea şi dragostea arătată de străini, dornici să-şi împartă cu mine banii sau mâncarea pe care o aveau”, începe Anabela povestea ei.

Şi continuă:

M-am confruntat cu teama unui om fără adăpost, care încearcă să-mi înfigă un cuţit în spate şi am ajuns la concluzia că oamenii uitaţi, din clasa inferioară britanică, nu s-au schimbat foarte mult de la zilele lui Charles Dickens încoace. Lumea străzii a fost o lume diferită radical de căldura casei mele cu şase dormitoare. Fără să sune a naivitate, am trăit viaţa la care am visat atunci când călătoream prin lume în calitate de cea mai bună jucătoare de tenis feminin.

În prezent am un soţ, Mel, trei copii superbi, Amber, 15 ani, Charlie, 13, şi Lily în vârstă de 11 ani. Îmbin cu succes viaţa de familie, datoria de mamă şi cariera profesională, conducând Annabel Croft Tennis Academy, unde antrenăm peste 100 de copii.

Chiar şi-aşa, m-am simtit extrem de emoţionată că mi-am părăsit familia pentru a mă alătura lui John Bird, fondatorul revistei The Big Issue, care este vânduta pe străzi de către oamenii străzii ,şi lui Craig Last, care a lucrat pentru organizaţia oamenilor fără adăpost Centrepoint.

Neliniştea s-a transformat în panică atunci când au început să producă o mulţime de haine zdrenţăroase pentru mine şi restul colegilor mei care participau la acest reality-show: jurnalista Rosie Boycott, scriitorul Hardeep Singh Kohli, actorul Bruce Jones şi Blenheim Palace heir James, Marchizul de Blandford.

În mod normal sînt o femeie încrezătoare, dar aceste haine oribile mi-au răpit şi ultima fărâmă de respect de sine pe care o mai aveam. Mi-am dat seama că nu puteam păşi într-un bar să cer un pahar cu apă sau să folosesc toaleta. Devenisem un nimeni.

După ce am fost avertizaţi de John că vom fi “singuri, pierduţi si disperati”, am fost lăsaţi, rând pe rând, în locaţii diferite din Londra.

Acesta este jurnalul experienţei mele de pe străzi...

Prima noapte
Eram în Soho de mai puţin de 15 minute cînd a venit către mine un beţiv murdar, care mirosea îngrozitor şi m-a întrebat: "Eşti bine, dragă?". M-am gîndit de ce a ales să vorbească exact cu mine. Apoi am realizat care era motivul: eram la fel ca el. Numele lui era Peter şi era homeless de peste 20 de ani. M-a sfătuit să mă duc să dorm pe strada Bond pentru că acolo era mai multă linişte. Asta mi-a ridicat moralul şi am prins puţină încredere.

Am fost la toaletă la McDonald’s - poţi să te strecori cu uşurinţă în orele de vârf. Pe strada Bond am găsit un intrînd cochet, cu o lespede care mi-a amintit de bucătăria mea de acasă. Îmi doream să mă bag în sacul meu de dormit şi să mă ascund de lumea asta pentru cîteva ore. Însă, atunci cînd eşti pe stradă este greu să dormi liniştit. Gîndul că urmează încă nouă zile ca aceasta nu îmi dădea pace. M-am încurajat spunîndu-mi că, spre deosebire de soldaţii din Afganistan sau Iraq, nu eram amentinţată de vreun
bombardament.

Peter s-a întors târziu în noapte. Mirosea a băutură, însă era totuşi prietenos. Mi-a spus că pleacă să doarmă cu o prietenă de-a lui care avea SIDA şi cu care nu stătea nimeni din cauza bolii pe care o avea. În timp ce îmi vorbea nu m-am putut abţine să mă uit la rănile pe care le avea pe mâini.

Înainte să plece l-am întrebat de unde să fac rost de mâncare a doua zi. "Dragă, este o biserică în apropiere de Trafalgar Square", mi-a răspuns.  Acum aveam o speranţă: Peter a fost primul, însă cu siguranţă mai sînt şi alte persoane care se vor purta frumos cu mine.

Ziua a doua
Era încă întuneric cînd am pornit-o spre Trafalgar Square. În timp ce mă apropiam de bucătăria din spatele bisericii St Martin-in-the-Fields, am observat şapte-opt persoane care stăteau împreună. Una dintre ele se uita fix la sacul meu de dormit.

De fapt, s-a dovedit a fi o persoană extrem de amabilă. Gumbo, aşa îl chema, avea o soţie şi copii pe care nu îi mai văzuse de aproape trei ani. În stradă, unde mirosul de alcool se aseamănă cu cel al unei colonii ieftine, piezi noţiunea timpului.

Am vorbit şi cu un băiat tînăr, cu părul lung care avea o chitară şi care îşi acoperea mereu faţa. Mi-a spus că îl cheamă Alex şi că vine din Beaconsfield. Era un băiat care vorbea frumos. Am simţit că fusese abuzat, însă cum aduceam vorba despre asta spunea numai: "Nu pot să vorbesc despre asta". 

Mi-a spus că a plecat de acasă şi că nu poate face nimic în viaţă pentru că nu are identitate, nu are permis de conducere sau paşaport, nici măcar o  adresă. Atunci mi-am amintit, cu durere, cum treceam adesea pe lângă cei care erau pe stradă şi spuneam în gând: "Pentru numele lui Dumnezeu, eşti tânăr. Du-te la muncă". Însă nimeni nu angajează o persoană care nu are identitate. Este un cerc vicios.

Cei din jurul lui îl adorau pe Alex. Le plăcea muzica lui şi au pus mână de la mână să îi cumpere o coardă nouă pentru chitară ca să le poată cânta noaptea. I-am promis lui Gumbo că îi las sacul meu de dormit atunci când nu voi mai avea nevoie de el.

Mai tîrziu, după ce am mâncat un sandwich la o altă biserică am găsit o băncuţă însorită lângă rîu. Mai aveam timp până la ora 7 pm când mă duceam să mănînc de seară, aşa că am hotărît să fac o plimbare. Atunci am simţit, pentru prima oară, ostilitatea dintre englezii fără adăpost şi emigranţii care trăiesc la limita existenţei.

În timp ce aşteptam mâncarea au venit nişte persoane îmbrăcate în salopete. Atmosfera era sinistră şi apăsătoare. Apoi a venit maşina care distribuia sandwichuri. În ciuda tensiunii, mi s-a părut amuzant că volunatrii, care sînt nişte îngeri, citeau ingredientele de pe etichete. Ne-am aliniat şi am aşteptat liniştiţi. Mâncarea a mai destins atmosfera.

În acea noapte m-am întors pe strada Bond, adunând pe drum cartoanele aruncate de la magazine . Din păcate, am găsit o doamnă care dormea în locul meu şi am fost nevoită să mă mut două străzi mai departe, la Dolce & Gabbana. Oh, ce ironie!

Ziua a treia
La ora 5 dimineaţa am fost trezită într-un mod foarte nepoliticos de cei care veniseră să spele geamurile magazinului şi treapta pe care eram eu. Am deschis ochii şi am văzut hainele acelea frumoase şi pantofii cu toc înalt din vitrina, însă tot ceea ce îmi doream era ceva de mâncare, apă, un adăpost şi compania cuiva. Aşa că am decis să mă întorc la St Martin-in-the-Fields.

Am aşteptat să se deschidă toaleta publică de lângă Trafalgar Square. Am intrat, mi-am dat jos o parte din haine şi m-am spălat la subraţ. În oglindă am văzut urmele traiului greu pe chipul meu. Eram de nerecunoscut. Ochii mei erau umflaţi, părul arăta groaznic şi slăbisem. Eram numai piele şi os.

M-am întîlnit cu Gumbo şi i-am spus că mă simt groaznic că nu am putut să mă spăl pe dinţi. A dispărut şi în cîteva minute s-a întors cu o periuţă de dinţi de la hostelul din apropiere. Am fost foarte recunoscătoare, mai ales cînd am înţeles că după acest act de generozitate Gumbo nu a mai dormit acolo două nopţi.

Un alt om bun mi-a dat o listă cu toate locurile din Londra în care puteam mânca. A fost mai valoros decât orice alt fel de ghid turistic. Am fost în Waterloo, unde oamneii fără adăpost primeau mâncare în schimbul unor servicii. Se servea fasole cu cîrnaţi. Acolo am întîlnit mulţi foşti soldaţi, inclusiv unul care a fost în SAS.

M-am gândit să mă duc în Portobello, un drum foarte lung de facut fără mijloc de transport, dar cînd mă pregăteam să plec am simţit că leşin. Eram deshidratată. Mi-am consumat multe din rezerve încercînd să mă încălzesc. Eram obosită şi epuizată. Încet am ajuns la Strand în timp pentru a prinde mâncarea oferită de o camionetă a asociaţiei caritabile numită "Simon Community".

Cînd am ajuns acolo o doamnă foarte neprietenoasă m-a întrebat: "Ce cauţi aici"? I-am spus că tot ceea ce vreau este o ceaşcă de ceai, însă mi-a raspuns că nu sînt binevenită. A bruscat-o pe Fiona, cea care filma, şi era aproape să provoace o încăierare. Încercam să iau ceai când doi polonezi au apărut de nicăieri. Fiona şi cu mine eram protejate, de la distanţă, de un bodyguard, Stuart Cleverley.

În cîteva secunde m-a înşfăcat de braţ şi m-a îndepărtat de locul acela. Cînd am ajuns la o distanţă suficientă, Stuart mi-a spus că unul dintre bărbaţi a scos un cuţit şi era foarte aproape de a mi-l înfige în spate. Am fost foarte speriată. Am riscat atunci cînd mi-am lăsat copiii acasă, fără mamă, de dragul unui documentar TV. M-am gîndit să renunţ, dar când mi-am revenit am spus că acesta este un incident izolat şi am decis să îmi onorez angajamentul.

Ziua a patra

M-am împrietenit cu un băiat pe nume Drax care trăia pe stradă de ani buni. Era un artist neîngrijit al străzii, care lucra apoape de London Eye şi care îşi cheltuia toţi banii primiţi de la trecători pe băuturi alcoolice ieftine. Mă alesesem cu o răceală teribilă, îmi curgea nasul şi aveam febră. M-am privit în treacăt în geamul unui magazin, păream de 110 ani, arătam oribil, nu mă recunoşteam. Drax m-a dus să dorm sub adăpostul unei biserici, de lângă Waterloo, lângă un cimitir. A fost ceva de coşmar.

Şi-a întins pătura murdară, pe care ne-am aşezat unul lângă altul sacii de dormit. Lângă noi mai erau şi alţi vagabonzi, printre care, un dependent de heroină, care şi-a injectat în venă substanţa. Zgomotul din jurul nostru era incredibil: trenuri care treceau în continuu, alarme care urlau, era o adevărată nebunie.... Cu toate astea, amuzant sau nu, pot spune că nu am dormit niciodata mai bine. Am dormit cam cinci ore în acea noapte pentru că eram extenuată.

Ziua a cincea

Nu stiu cum, Drax a reuşit să-mi aducă ceai, pâine prăjită şi omletă pentru micul dejun. Fabulos! Mai târziu m-am dus la Strand pentru a lua ceai gratis şi apoi am mers să mănânc la o biserică, lângă staţia Charing Cross. Eu şi Drax trebuia să ne decidem unde vom dormi în acea noapte, deoarece nu aveam de gând să ma mai întorc în locul în care dormisem în noaptea anterioară. În spatele sălii Royal Festival am găsit bucăţi enorme de carton. Am construit un cort în tunelul de lângă cinematograful BFI, apoi am intrat în toaleta acestuia pentru a mă spăla. În toiul nopţii m-am trezit pentru a-mi face nevoile în grădina de lângă.

Drax era băut. A sforăit atât de tare şi m-a făcut si pe mine să mă trezesc atunci când a urinat în afara cortului nostrum de carton. Nu aveam suficientă mâncare în stomac pentru a mi se face greaţă.

Ziua a şasea
Doi ofiţeri comunitari au venit la adăpostul nostru şi ne-au spus că ar putea să ne ducă la un hostel în această noapte, dar ne-au acuzat că nu dorim să fim ajutaţi. Drax a spus că vorbesc prostii, iar eu abia aşteptam să văd ce se întîmplă. Apoi prietenii lui au venit şi au început să bea. Nu era nici 6 dimineaţa. 

Unul dintre prietenii lui Drax, James Brodie, din Scoţia, era nemaipomenit. Deşi arăta ca un vagabond vorbea cinci limbi străine, era licenţiat şi cîndva condusese un hotel. Soţia lui, o spaniolă, l-a dat afară din casă şi el nu s-a mai putut redresa.

Drax a adus alune şi am fost tare fericită cînd a venit şi James lângă noi.  Am încercat să îi duc la hostelul unde ne spuseseră ofiţerii să mergem, însă am înţeles de ce ei nu se duceau niciodată nicăieri: pentru că fie uitau ce au de făcut, fie era prea complicat.

După încă o oră am reuşit să îi aduc la un internet café din apropiere. Drax a adormit cu capul pe tastaură. Lui James îi era prea ruşine de ceea ce devenise pentru a-şi contacta familia. “Mor încet, fără nici o speranţă”, a spus la un moment dat. A cerut bani pentru a da un telefon şi m-a rugat şi pe mine să fac acelaşi lucru, dar mi s-a părut prea înjositor. Am gândit că dacă treci de acea linie nu mai ai pic de respect de sine. Am supravieţuit fără bani aceste zile.

Mai târziu în acea zi toţi participanţii la documentar ne-am întâlnit cu John Bird. Într-un schimb de replici m-a acuzat ca “încerc să fiu Florence Nightingale”. Eu i-am spus că este obraznic şi că mă judecă prea aspru.

Eu am tratat pe fiecare aşa cum este şi am încercat să înţeleg cum au ajuns să fie în starea în care i-am găsit. Oare John şi-ar fi dorit să stau într-un colţ de stradă şi să mă îmbăt în loc să încerc să îi motivez pe cei pe care i-am întâlnit să se schimbe? În cele din urmă spiritele s-au calmat şi John şi-a cerut scuze.

Înapoi pe stradă, James a dormit cu Drax, iar eu în adapostul nostru din carton. Mi-a părut foarte rău cînd mi-am luat ramas bun de la James. Chiar ne-am înţeles bine. 

Ziua a şaptea, a opta şi a noua
Am stat într-un adăpost – cu pat şi dus- care era acordat tinerilor timp de un an pentru a-şi reface viaţa. Am fost impresionată de modul în care tinerii, abandonaţi din diferite motive, primeau o a doua şansă.

Ziua a zecea
Am fost dusă acasă arătând încă precum un homeless. Mel pusese şampanie la rece, iar copii mi-au adus nişte pudra Chanel. Am plâns. Bineînţeles, a fost minunat să-i revăd. Însă nu mă simţeam în stare să sărbătoresc.

De la reîntoarcerea acasă, mi-a fost imposibil să nu mă las afectată de ceea ce am văzut. Nu l-am mai revăzut niciodata pe Gumbo pentru a-i da sacul meu de dormit, cum îi promisesem, şi asta mă roade. De asemenea, am mai avut de reflectat şi asupra insecurităţii în viaţă, după ce Mel a fost concediat din postul său de bancher de investiţii.

M-am simţit umilă şi privilegiată să fiu parte din acest program care are menirea de a ne face pe toţi să ne gândim la oamenii fără adăpost. Într-o lume ce devine din ce în ce mai materialistă, aceşti oameni nu au nimic, se au doar unii pe alţii", a încheiat fosta tenismenă.

Biografie:
Annabel Croft, născută pe 12 iulie 1966, este, momentan, antrenoare de tenis, fosta jucatoare si prezentatoare tv. După retragerea din tenis, şi-a îndreptat atenţia către emisiunile de televiziune, prezentând show-uri precum “Treasure Hunt” şi “Interceptor”. În 2005 a apărut la ITV, în emisiunea “Celebrity Wrestling”, pe care a câştigat-o.

Cariera de tensimenă
După ce a câştigat turneele de juniori Wimbledon şi Australian Open în 1984 , Croft a câştigat şi turneul Virginia Slims, din San Diego, în 1985, învingând-o pe Wendy Turnbull în finală. În decembrie 1985 s-a clasat pe locul 21 mondial. A jucat pentru Marea Britanie în Fed Cup în anii 1985 şi 1986, şi în Wightman Cup începând cu anul 1983 până în 1986.

După tenis
Annabel s-a retras din tenis la vârsta de 21 de ani, sătulă de călătoriile obositoare şi dornică să-şi întemeieze o familie. Imediat după retragere, ea a devenit imaginea prime-show-ului Treasure Hunt, de pe postul Channel 4. După această emisiune a urmat show-ul ei propriu, Interceptor, de pe canalul ITV1. În 1990 Croft scoate propria ei caseta video fitness, intitulată Annabel Croft's Shape Tape.

A fost implicată în prezentarea Campionatului de tenis de la Wimbledon pentru posturile de televiziune BBC, Radio 5 Live şi GMTV. A mai lucrat pentru posturile Sky Sports şi Eurosport ca expert în tenis. A mai apărut în emisiuni precum The Wright Stuff, The Entertainment Show, GMTV, Out and About şi This Morning.

Croft este căsătorită cu Mel Coleman, un antrenor international de yahting şi în prezent, investitor bancar. Cuplul are trei copii alături de care locuieşte in Coombe, aproape de Wimbledon.

Croft este implicata activ în combaterea obezităţii la copii şi sprijină strângerea de fonduri pentru cancerul la copii.

Sursa: mailonsunday.co.uk

Citeşte aici articolul din presa britanică