După 7 turnee cîştigate în 2014, Luminiţa Paul îi pune o întrebare incomodă lui Horia Tecău

Enunţ: România are puţini sportivi în activitate pe care să-i poată identifica drept eroi. Trecutul, în schimb, inclusiv cel recent, poartă greutatea sutelor de nume ale campionilor, medaliaţilor, învingătorilor. 

Sau poate nu sînt puţini? Poate sînt foarte puţini? Atît de puţini încît, o dată apărut un nume nou, se simte nevoia aprigă de a te năpusti asupra personajului... De a-l întoarce pe toate feţele, de a-i cîntări forţele şi de a-i adulmeca slăbiciunile. Nivelul pretenţiei creşte umăr la umăr cu expunerea sportului din care provine. Cu cît miza e mai mare, cu atît critica e mai dură. Sau bucuria mai exuberantă. 

Acum 3-4 ani, cînd Horia Tecău începuse să urce în clasamentul mondial de dublu, intrînd în Top 10 şi disputînd trei finale consecutive la Wimbledon, parcă nu era de ajuns, nu-i aşa? Trebuia ceva mai mult, mai puternic, mai reprezentativ căci, să fim serioşi!, dublul ăsta parcă nu e cine ştie ce, nu-i aşa? Nu se compară cu fiorul, importanţa şi ardoarea unui meci/turneu/victorie la simplu. 

Aşa că s-a născut o falsă dezbatere: de ce nu s-ar apuca Tecău să joace la simplu? După ce, inspirat, abia renunţase la această probă pentru a se concentra pe aceea care i se potrivea mai bine, în care simţea că poate atinge rezultate. După ce acceptase că pentru a cîştiga ceva, întîi trebuie să pierzi. Că o decizie bună se ia deseori mai greu decît 100 rele la un loc. Totuşi, de ce să nu joace şi la simplu? Ar avea şanse? S-ar descurca? I-ar plăcea? Ar vrea să încerce? Întrebări care i s-au adresat în mod constant. Şi nu numai lui, tuturor celor care puteau exprima o opinie competentă.

Verdictul, născut dintr-o absenţă, necerut de împricinat, a fost că da, ar fi indicat să se întoarcă spre ceea ce părăsise, cu regret, dar părăsise. Horia l-a ignorat, politicos, fără să facă vîlvă. Şi-a văzut de treaba lui, hrănindu-se din timpul petrecut în turneele mari, chiar dacă nu mereu pe Central, acolo unde ştie că nu ar fi avut prilejul să ajungă dacă nu ar fi fost dublul.

De anul trecut, atenţia s-a mutat brusc în altă direcţie. A apărut Simona Halep şi Tecău a alunecat în plan secund. A acceptat ieşirea din raza crudă a atenţiei cu graţie, sprijinind tot timpul cu cuvinte, zîmbete şi sinceritate saltul concitadinei sale. Lună de lună, pe cînd Halep cucerea titluri şi urca în clasament, s-au schimbat priorităţile curiozităţii.

Va ajunge în Top Ten? A ajuns. Va juca o finală de Mare Şlem? A jucat. Va reuşi şi pe iarbă, nu doar pe zgură şi hard? A reuşit, în măsura în care o poate face o semifinală la Wimbledon. Va rămîne la antrenor român? Apoi, de ce nu are antrenor? Apoi, de ce Wim Fissette? Cît timp a adunat rezultate alături de el, totul a fost OK. Cînd a apărut o perioadă mai puţin bună, a irumpt întrebarea: de ce nu schimbă antrenorul? Era şi logic, nu-i aşa? 

De ce nu vine la fileu? De ce nu-şi îmbunătăţeşte serviciul (deşi a crescut mult faţă de anul trecut)? De ce nu pune scurte? Nu cumva ascensiunea ei e conjuncturală, ca şi cum nu tot ce se întîmplă pe lumea asta n-ar fi într-o conjunctură? Multe întrebări, care uneori străpung cu ţepi ascuţiţi mantia simpatiei de care se bucură Simona. Întrebări care vor înceta doar cînd va apărea o nouă ţintă.

Între timp, cu şapte titluri cucerite anul acesta, cel mai recent ieri, la Beijing, Horia Tecău se apropie de o nouă calificare la Turneul Campionilor de la Londra. În mod curios, nimeni nu-l mai întreabă de ce nu joacă simplu...