Luminiţa Paul comentează înfrîngerea Simonei Halep de la Australian Open » Între dragoste şi ură

E ca şi cum un balon imens umplut cu heliu s-a spart. Circulă zăpăcit, neştiind unde să se refugieze. Pentru că, pare mai clar ca o picătură de rouă, drumul de mijloc, echilibrul sînt greu de găsit. De o parte e dragostea uriaşă, năvălitoare, fierbinte, născută în urmă cu aproape doi ani. Dragostea necondiţionată şi uşor de rănit, care a început să creeze alianţe improbabile acum ceva vreme.

Grupuri de sprijin, forumuri de discuţii, iniţiative comune, "hai să ne schimbăm cu toţii poza de profil", "hai să ne unim", "hai să fim alături", "hai să credem în cineva, indiferent dacă mai şi pierde". E dorinţa de a fi parte din ceva bun, de succes, ceva care ne legitimează drept o naţie capabilă să producă şi altceva decît hoţi de portofele şi muncitori în construcţii. E, poate, dorinţa de a proiecta asupra cuiva propriile aspiraţii. Deseori rămase la acest stadiu. E dorinţa de a împărtăşi un sentiment pozitiv cu oameni care au aceleaşi trăiri.

De cealaltă parte e negarea – nu chiar ura. La fel de mare, de puternică, de năucitoare. Negarea, anihilarea. Cea care ignoră evidenţe şi naşte teorii încropite dintr-un sfert de gest, dintr-o vorbă smulsă din context, dintr-o impresie.

Negarea încă n-a produs alianţe. Sau poate nu le-am observat eu. Ea se manifestă deocamdată în subsoluri, în comentarii şi reacţii. Dar şi acolo oamenii se strîng, se unesc într-un fel. E dorinţa de a fi parte dintr-un curent defetist, cel care ne legitimează drept o naţie de loseri, de oameni fără ambiţii, de suflete mărunte, tentate de cîştig facil şi de capitulare în faţa greutăţilor. E, probabil, dorinţa de a proiecta asupra cuiva propriile eşecuri. Limitările. E dorinţa de a împărtăşi un sentiment negativ cu oameni care au aceleaşi trăiri.

Între ele ar trebui să se găsească echilibrul, obiectivitatea, dar acolo e, mai degrabă, indiferenţa. Poate că nu e o opţiune rea atîta vreme cît celelalte trezesc atîta vîlvătaie. Dragostea sufocă, ura otrăveşte. Între ele se găseşte însă o persoană. Atît.

Canalul american CBS a realizat, în cadrul emisiunii 60 minutes, un material de 12 minute cu Li Na. Chinezoaica în vîrstă de 32 de ani care s-a retras toamna trecută din tenis pentru că o ajunseseră din urmă accidentările. Fire rebelă, ea a înfruntat prin munca şi rezultatele obţinute un sistem care voia să i le confişte. Să şi le însuşească. Vă mai amintiţi de telegramele de mulţumire adresate tovarăşului? Înmulţiţi totul cu un miliard.

E acolo o secvenţă care-ţi dă fiori. În timpul unei festivităţi de premiere, după ce i-a pus la gît medalia pentru locul al 3-lea, oficialul îi dă o palmă peste faţă. Da, pur şi simplu, o plesneşte! Nu îndeplinise obiectivele, nu fusese la înălţime.
Multă vreme, ea a fost cea care a stabilit recorduri şi premiere pentru China. În 2011, a jucat prima finală de Mare Şlem, la Australian Open. Nu doar pentru ţara ei, ci pentru întregul, uriaşul ei continent. Cîteva luni mai tîrziu, triumfa la Roland Garros. Un sondaj a stabilit că 44% dintre chinezii care au urmărit finala la televizor au plîns de bucurie. Dragoste sufocantă. "Doar 44 la sută?", a replicat Li, cu umorul ei spontan, proaspăt.

Apoi a început o perioadă tulbure pentru ea. Prăbuşirea necontrolată şi neanunţată. Nu-şi mai regăsea jocul, ritmul, trăirile. Privea în timpul meciurilor cu spaimă spre soţul ei ori de cîte ori îşi urma instinctul şi ataca furibund, nesăţios, imprecis încă o minge. Un jurnalist american, trecut prin sute de turnee majore, îmi spunea anul trecut că lumea o vedea pe Li drept o ratată. "N-a bătut pe nimeni, n-a cîştigat mare lucru, nimic important. N-a cîştigat suficient. N-o să mai facă nimic de acum încolo". Cei care nu avuseseră nimic în tenis înaintea ei îi măsurau realizările cu metrul trufaş al unor naţii de tradiţie. Negare crudă.

În 2014, Li a mai cucerit un trofeu de Mare Şlem, la Australian Open. Şi-a obţinut dreptul de a-şi păstra cîştigurile, dobîndite prin muncă deseori cîinească. Atunci, cînd şi-a anunţat retragerea, China a plîns din nou, amestecîndu-şi lacrimile cu cele ale eroinei pe care realiza că o pierde. Că nu prea are ce pune în loc. Brusc, titlurile ei, chiar şi doar două, au devenit preţioase.

Strivind-o pe Simona Halep de zid ori de cîte ori pierde un meci, cerîndu-i obsedant să cîştige un titlu major după numai 1 an şi ceva la vîrf, minimalizîndu-i reuşitele i se neagă, de fapt, un dat fundamental al omului.

Acela de a greşi din cînd în cînd, de a avea momente proaste, de a lua decizii neinspirate. Pînă la ea, ne întorceam mereu spre rezultatele Virginiei Ruzici de acum 30 şi ceva de ani. Deşi, dacă s-ar retrage acum, ceea ce nu se va întîmpla, Halep ar face-o bătînd destule recorduri deţinute multă vreme de managerul ei şi avînd performanţe superioare celor izbutite de Irina Spîrlea în toată cariera.

Dar nu e destul, nu-i aşa? Niciodată nu e destul. Între dragoste şi ură, cum îţi găseşti echilibrul?